Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 7018/2015. Tribunalul GORJ

Tribunalul GORJ - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Sentința nr. 7018/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 7942/318/2014

Dosar nr._

Cod operator 2443

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL

Decizie nr. 1700/2015

Ședința publică din 9 septembrie 2015

Completul compus din:

Președinte: C. C.

Judecător: C. B.

Grefier: R. C.

Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul petent A. T. împotriva sentinței civile nr.7018 din data de 14.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. G., având ca obiect anulare proces-verbal de contravenție.

La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat apelantul petent, fiind lipsă intimatul.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelul este declarat în termen, motivat și timbrat, fiind depusă la dosar de către apelantul petent, prin serviciul registratură, la data de 02.07.2015, dovada taxei de timbru în cuantum de 20 lei.

În conformitate cu dispozițiile art.95 alin.2 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, repartizarea apelului de față a fost efectuată în sistem informatic prin programul ECRIS, astfel că a fost înregistrat la data de 23.01.2015 și repartizat completului C. A03 cu termen recomandat la 01.09.2015.

Prin rezoluția privind modificarea datei recomandate prevăzută de sistemul Ecris, s-a dispus din oficiu modificarea datei recomandate de la data de 01.09.2015 la data de 12.05.2015 raportat la dispozițiile Hotărârii Plenului CSM nr.714/2013 și nr.718/2014 coroborat cu Hotărârea Colegiului de Conducere a Tribunalului G. nr.18/2014.

În raport de dispozițiile art.470 NCPC, s-a dispus comunicarea cererii de apel către intimatul I. G., căruia i s-a pus în vedere să depună întâmpinare, raportat la dispozițiile art. XV alin.3 din Legea nr.2/2013, în termen de 15 zile de la comunicarea cererii de apel. Nefiind depusă întâmpinare, prin rezoluția din data de 23.06.2015 a fost stabilit de către președintele completului de judecată primul termen de judecată la data de 09.09.2015, pentru când părțile au fost legal citate.

În condițiile art.131 alin.2 coroborat cu dispozițiile art.482 NCPC tribunalul, din oficiu, a verificat și a stabilit că este competentă general, material și teritorial să judece apelul de față, conform dispozițiilor art.95 pct.2 NCPC, coroborat cu dispozițiile art.34 alin.2 din OG nr.2/2001.

Instanța constată că dispozițiile art.366-388 NCPC nu sunt compatibile cu raportul juridic administrativ contravențional dedus judecății, raportat și la decizia recentă a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.1² din Legea medierii.

În condițiile art.244 alin.1 și 2 NCPC coroborat cu art.34 alin.2 din OG nr.2/2001 se are în vedere faptul că dispozițiile art.242 și 411 NCPC nu se aplică în domeniul raportului administrativ contravențional de față, fostele art.236¹ și 405 introduse prin legea nr.76/2012 la momentul publicării în MO nr.545 din 3 august 2012.

În condițiile art.208 NCPC coroborat cu dispozițiile art.482 NCPC constată că intimatul nu a depus întimpinare fiind aplicabilă sancțiunea decăderii acesteia din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

În condițiile art.479 coroborat cu art.237 și următoarele NCPC instanța pune în discuție, din oficiu, administrarea probei cu emiterea unei adrese către SDN Tg.J. pentru a se comunica dacă pe indicatorul de orientare privind începerea și terminarea localității Tălpășești se regăsea și indicatorul de restricție privind limita maximă de viteză pe acel sector de drum, la data săvârșirii contravenției.

Apelantul petent cu privire la această probă menționează că nu este necesară, întrucât la data săvârșirii contravenției exista indicatorul de restricție de 50 km/h la momentul săvârșirii contravenției, iar schimbarea acestei restricții a fost efectuată ulterior, la două zile, așa cum rezultă din fotografia prezentată la fila 31 din dosarul instanței de fond.

În condițiile art.255 alin.2 NCPC instanța constată că acest aspect nu este contestat de reclamant, astfel că ținând seama de circumstanțele cauzei constată că nu mai este necesară emiterea adresei.

În condițiile art.237 coroborat cu art.476 și următoarele NCPC constată că părțile nu înțeleg să îndeplinească alte acte de procedură privind cercetarea procesului de față.

În condițiile art.244 alin.1 NCPC coroborat cu art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.

Tribunalul apreciază apelul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, conform dispozițiilor art.477 NCPC, acordând cuvântul.

Apelantul petent învederează instanței solicită admiterea apelului și restituirea permisului, având în vedere că a fost operat pe cord, în acest sens depunând înscrisuri, precum și faptul că a achitat amenda.

TRIBUNALUL

Asupra apelului de față;

Prin sentința civilă nr.7018 din data de 14.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ s-a respins plângerea contravențională formulată de petentul A. T., împotriva procesului verbal . nr._ încheiat la data de 02.06.2014 de către I. G.. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de contravenție contestat petentul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 765 lei, reținerea permisului de conducere și suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, reținându-se în sarcina sa că la data de 02.06.2014, ora 16.55, pe DN 67, în localitatea Tălpășești, km 74, a condus autoturismul VW Sharan, fiind înregistrat de aparatul video-radar AUTOVISION, circulând cu viteza de 106 km/h în localitate, depășind cu 56 km/h limita de viteză stabilită pe sectorul respectiv de drum.

Instanța de fond a constatat fără putință de tăgadă din analiza fotografiilor video-radar că, petentul se face vinovat de săvârșirea contravenției reținută în sarcina sa, acesta circulând la data de 02.06.2014, ora 16.55, pe DN 67, în localitatea Tălpășești, la km 74, cu autoturismul VW Sharan, fiind înregistrat de aparatul radar AUTOVISION, circulând cu viteza de 106 km/h pe un sector de drum unde viteza maximă legală admisă este de 50 km/h conform adresei nr.4462/14.10.2014 emisă de Secția Drumuri Naționale Tg.J..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul petent criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii de apel se arată că Judecătoria Târgu-J. a reținut că: „prin procesul verbal de contravenție contestat, că petentul a fost sancționat cu amendă contravențională de 765 lei, reținerea permisului de conducere și suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 zile, reținându-se în sarcina sa că pe data de 02.06.2014, orele 16.55, pe DN 67, în localitatea Tălpășești, km 74, a condus autoturismul VW Sharan, fiind înregistrat de aparatul video-radar AUTOVISION, circulând cu viteza de 106km/h în localitate, depășind cu 56 km/h limita de viteză stabilită pe sectorul respectiv de drum". A mai reținut că „ în conformitate cu adresa nr. 4462/14.10.2014, Secția Drumuri Naționale Târgu J., a mai comunicat că pe DN 67, în localitatea Tălpășești, la data de 02.06.2014, viteza admisă a fost de 50 km/h".

A precizat că, instanța de fond a făcut două adrese către Secția Drumuri Naționale Târgu J., pentru a i se specifica viteza de pe tronsonul respectiv. Viteza de deplasare pe DN 67 localitatea Tălpășești, se schimbă în funcție de anumite interese, uneori este 50km/h, iar la un interval de câteva zile revine la 70km/h, la fel cum rezultă și din prima adresă în care se solicită data la care s-a aplicat sancțiunea, întrucât la data efectuării adresei era altă viteză de deplasare conform fotografiilor depuse la dosarul cauzei. A învederat faptul că a depus la dosarul cauzei fotografii prin care a adus la cunoștința abuzurile și discriminările care se fac cu privire la conducătorii auto, unde pentru comiterea aceleiași fapte, sunt sancționați diferit, astfel încât: ,,un conducător auto care trece cu viteza de 106 km/h, iar restricția este de 50km/h, la data de 02.06.2014, orele 16.55, este sancționat cu 9 puncte amenda (765lei), reținerea permisului de conducere și suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 zile, iar altul care trece cu aceeași viteză la data de 03.06.2014, orele 16.55, după schimbarea indicatorului când restricția este de 70km/h, este sancționat cu 3 puncte amendă (255 lei), fără reținerea permisului de conducere și a suspendării dreptului de a conduce autovehicule, în același loc, pe același DN7 si cu posibilitatea producerii acelorași pericole, dar cu măsuri aplicate diferit.

Având în vedere faptul că a achitat sancțiunea principală aplicată de agentul constatator și anume amenda în sumă de 765 lei, raportat la cele menționate mai sus, a solicitat transformarea sancțiunii complementare de reținere a permisului de conducere cu avertisment. În consecință, a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, în sensul înlocuirii sancțiunii complementare de reținere a permisului de conducere cu avertisment, ca urmare a discriminării dintre apelant si ceilalți conducători auto, ivite ca urmare a schimbării limitării de viteză pe sectorul respectiv de drum, celelalte obligații însușindu-le, implicit prin plata sancțiunii contravenționale. In drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile din codul de procedură civilă, precum și pe depozițiile art. 34 din O. G. nr. 2/2001.

Critica nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că apelantul petent nu contestă situația de fapt și de drept reținută de agentul constatator în procesul verbal de constatare a contravenției . nr._ din 2 iunie 2014, ci faptul că administratorul drumului împreună cu acordul poliției rutiere la câteva zile de la săvârșirea contravenției au schimbat restricție privind limita maximă admisă a vitezei de circulație de la 50 km/h la 70 km/h, apreciind că această modificare a indicatorului de restricție s-ar datora unor abuzuri, ceea ce ar determina o stare de discriminare între conducătorii auto care au condus până la data de 2 iunie 2014, inclusiv, și cei care au condus după această dată, raportat la încadrarea de fapt și de drept.

Conform dispozițiilor art.12 din OUG nr.43/1997 privind regimul drumurilor: “(1) Încadrarea unui drum din categoria funcțională a drumurilor de interes național în categoria funcțională a drumurilor de interes județean sau în categoria funcțională a drumurilor de interes local, precum și din categoria funcțională a drumurilor de interes județean sau de interes local în categoria funcțională a drumurilor de interes național se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității care urmează să îl preia în administrare. (2) Încadrarea unui drum din categoria funcțională a drumurilor de interes județean în categoria funcțională a drumurilor de interes local sau invers se face prin hotărâre a consiliului județean, la propunerea autorității care urmează să îl preia în administrare.”.

Conform dispozițiilor art.20 din OUG nr.43/1997: „Ministerul Transporturilor este organul administrației publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor de interes național.”.

Conform dispozițiilor art.21 din OUG nr.43/1997: „(1) Ministerul Transporturilor este administratorul drumurilor de interes național, direct sau prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., care își realizează atribuțiile prevăzute de prezenta ordonanță în condițiile contractului de concesiune încheiat între acestea. Pentru drumurile naționale și autostrăzile nou-construite, administrarea se poate realiza de către Ministerul Transporturilor și prin alte persoane juridice, pe baza contractului de concesiune încheiat în condițiile legii.”.

Conform dispozițiilor art.22 din OUG nr.43/1997: „Administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepție sectoarele de drumuri județene, situate în intravilanul localităților urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările și accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective.”.

Conform dispozițiilor art.30 din OUG nr.195/2002: (1) Mijloacele de semnalizare rutieră sunt: a) sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră; b) indicatoarele; c) marcajele; d) alte dispozitive speciale. (2) Mijloacele de semnalizare rutieră se constituie într-un sistem unitar, se realizează și se instalează astfel încât să fie observate cu ușurință și de la o distanță adecvată, atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, de cei cărora li se adresează și trebuie să fie în deplină concordanță între ele, precum și într-o stare tehnică de funcționare corespunzătoare. (3) Semnalele luminoase pentru dirijarea circulației în intersecții au următoarele semnificații: a) semnalul de culoare verde permite trecerea; b) semnalul de culoare roșie interzice trecerea; c) semnalul de culoare galbenă împreună cu cel de culoare roșie interzic trecerea. (4) Mijloacele de semnalizare rutieră, precum și alte dispozitive speciale de acest fel se asigură, se instalează și se întrețin prin grija administratorului drumului public respectiv ori al căii ferate, după caz. Instalarea mijloacelor de semnalizare rutieră și a dispozitivelor speciale se execută numai cu avizul prealabil al poliției rutiere. (5) Mijloacele de semnalizare și presemnalizare a intersecțiilor dintre două drumuri de categorii diferite se asigura, se instalează și se întrețin de către administratorul fiecărui drum, cu respectarea modului de reglementare a circulației stabilit în nodul rutier respectiv. (6) Mijloacele de semnalizare rutieră pot fi însoțite și de dispozitive speciale de avertizare.

Conform dispozițiilor art.31 din OUG nr.195/2002: „ Participanții la trafic trebuie să respecte regulile de circulație, semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier, precum și semnificația diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea ordine de prioritate: a) semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier; b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) și b); c) semnalizarea temporară care modifică regimul normal de desfășurare a circulației; d) semnalele luminoase sau sonore; e) indicatoarele; f) marcajele; g) regulile de circulație.”.

Conform dispozițiilor art.64 din HG nr.1391/2006: “Indicatoarele instalate pe drumurile publice sunt: a) de avertizare; b) de reglementare, care pot fi: 1. de prioritate; 2. de interzicere sau restricție; 3. de obligare; c) de orientare și informare, care pot fi: 1. de orientare; 2. de informare; 3. de informare turistică; 4. panouri adiționale; 5. indicatoare kilometrice și hectometrice; d) mijloace de semnalizare a lucrărilor, care cuprind: 1. indicatoare rutiere temporare; 2. mijloace auxiliare de semnalizare a lucrărilor.”.

Conform dispozițiilor art.65 din HG nr.1391/2006: „(1) Indicatoarele se instalează, de regula, pe partea dreaptă a sensului de mers. În cazul în care condițiile locale împiedică observarea din timp a indicatoarelor de către conducătorii cărora li se adresează, ele se pot instala ori repeta pe partea stânga, în zona mediană a drumului, pe un refugiu ori spațiu interzis circulației vehiculelor, deasupra părții carosabile sau de cealaltă parte a intersecției, în loc vizibil pentru toți participanții la trafic. (2) Indicatoarele pot fi însoțite de panouri cu semne adiționale conținând inscripții sau simboluri care le precizează, completează ori limitează semnificația. (3) Semnele adiționale se pot aplica pe panouri ce includ indicatoare ori chiar pe indicatoare, dacă înțelegerea semnificației acestora nu este afectata. (4) Pentru a fi vizibile și pe timp de noapte, indicatoarele rutiere trebuie să fie reflectorizante, luminoase ori iluminate. (5) În locuri periculoase, pentru a spori vizibilitatea și a evidenția semnificația unor indicatoare, acestea pot figura grupat pe un panou cu folie fluorescent-retroreflectorizantă cu reflexie ridicata. Aceste indicatoare pot fi însoțite, după caz, de dispozitive luminoase.”.

Conform dispozițiilor art.66 din HG nr.1391/2006: „(1) Semnificația unui indicator este valabilă pe întreaga lățime a părții carosabile deschise circulației conducătorilor cărora li se adresează. (2) Când indicatorul este instalat deasupra benzii sau benzilor, semnificația lui este valabilă numai pentru banda ori benzile astfel semnalizate. (3) Semnificația indicatorului de avertizare începe din locul unde este amplasat. În cazul indicatoarelor care avertizează sectoare periculoase, zona de acțiune a indicatoarelor este reglementata prin plăcuțe adiționale. (4) Indicatoarele de avertizare se instalează înaintea locului periculos, la o distanță de maximum 50 m în localități, intre 100 m și 250 m în afara localităților, respectiv intre 500 m și 1.000 m pe autostrăzi și drumuri expres. Când condițiile din teren impun amplasarea la o distanță mai mare, sub indicator se instalează un panou adițional "Distanta intre indicator și începutul locului periculos". (5) Pe autostrăzi și drumuri expres, în toate cazurile, sub indicator este obligatoriu să se instaleze un panou adițional "Distanta intre indicator și începutul locului periculos". În situația în care lungimea sectorului periculos depășește 1.000 m, sub indicator se montează panoul adițional "Lungimea sectorului periculos la care se referă indicatorul". (6) Semnificația indicatoarelor de interzicere sau de restricție începe din dreptul acestora. În lipsa unei semnalizări care să precizeze lungimea sectorului pe care se aplică reglementarea ori a unor indicatoare care să anunțe sfârșitul interdicției sau al restricției, semnificația acestor indicatoare încetează în intersecția cea mai apropiată. Când indicatoarele de interzicere sau restricție sunt instalate împreună cu indicatorul ce anunță ., semnificația lor este valabilă pe drumul respectiv până la întâlnirea indicatorului "Ieșire din localitate", cu excepția locurilor unde alte indicatoare dispun altfel.”.

Din adresa nr.4462 din 14.10.2014 emisă de SDN Tg.J., aflată la fila 41 din dosarul de fond, rezultă că pe DN 67 în localitatea Tălpășești, la data de 2 iunie 2014, viteza maximă admisă a fost de 50 km/h, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut că fapta apelantului petent de a conduce cu viteza de circulație de 106 km/h pe raza localității Tălpășești, viteză înregistrată cu ajutorul mijlocului tehnic din dotare, constituie contravenție conform dispozițiilor art.121 alin.1 din HG nr.1391/2006 ceea ce atrage aplicarea sancțiunii principale de 9 puncte amendă în valoarea de 765 lei, aplicarea sancțiunii complementare de suspendare a dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile și pe cale de consecință aplicarea măsurii tehnico administrative de reținere a permisului de conducere, conform dispozițiilor art.102 alin.2 lit.a și alin.3 din OUG nr.195/2002.

Din interpretarea teleologică a dispozițiilor menționate rezultă că administratorul drumului public are obligația de a instala în condițiile legii și avizul prealabil obligatoriu al poliției rutiere toate semnele de circulație necesare și utile în raport de specificul fiecărui sector de drum, astfel încât acestea să fie observate cu ușurință și de la o distanță adecvată, atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, de cei cărora li se adresează și trebuie să fie în deplină concordanță între ele, precum și într-o stare tehnică de funcționare corespunzătoare.

Faptul că la un moment dat se impun schimbări fie în amplasarea în spațiu a indicatoarelor de circulație, fie cu privire la limitele de restricție sau de interdicție, acest aspect aparține dreptului de decizie al autorității publice în calitatea sa de administrator al drumului publice, drept care se circumscrie principiului oportunității, întrucât apelantul petent deși a invocat abuzul de drept nu a motivat și nici nu a propus probele în susținerea acestei afirmații în condițiile art.249 NCPC.

De asemenea, nu se poate reține existența unei discriminări între două situații de fapt și de drept diferite, ca urmare a deciziei administratorului drumului public de a modifica limita de viteză maximă admisă pe același sector de drum public, de la o anumită dată, atâta timp cât nu s-a contestat această hotărâre în condițiile legii contenciosului administrativ, întrucât natura juridică a acestei măsuri se circumscrie naturii juridice a unui act administrativ în condițiile art.2 lit.c din legea nr.554/2004 și nu constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nelegalitatea modificării acestei restricții.

În contextul plângerii contravenționale, nu se poate analiza abuzul sau discriminarea acestei măsuri de modificare a indicatorului de restricție, având în vedere dispozițiile art.34 din OG nr.2/2001, prin care legiuitorul național stabilește limitele cadrului procesual în cadrul răspunderii contravenționale

Conform acestor dispoziții: „(1) Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Dispozițiile art. 236^1 și ale art. 405 din codul de procedură civilă nu sunt aplicabile. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susținute și oral în fața instanței. Apelul suspendă executarea hotărârii.”; din care rezultă că instanța va putea pronunța următoarele soluții: respingerea plângerii contravenționale sau admiterea plângerii contravenționale cu dispunerea anulării totale sau parțiale a procesului verbal, pentru motive de nulitate sau netemeinicie; cu posibilitatea constatării unei cauze care conduce la imposibilitatea executării sancțiunii contravenționale, precum și cu posibilitate reindividualizării sancțiunii fără ca în aceste situații să se poată dispună modificarea procesului verbal de constatare a contravenției, întrucât aceste instituții procedurale nu cad în competența agentului constatator care întocmește actul administrativ contestat.

În primul rând, conform dispozițiilor art.34 alin.1 din OG nr.2/2001 procesul verbal de contravenție se bucură de forță probantă asemănătoare unui act de constatare încheiat de un funcționar public, aceasta deoarece, de cele mai multe ori constatările personale ale agentului constatator cu privire la care petentul formulează obiecțiuni raportat la lipsa de obiectivitate, reprezintă o prezumție simplă în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, conform dispozițiilor art.327 NCPC, astfel că acesta reprezintă un mijloc de probă. Forța probantă a proceselor-verbale a fost lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care a fost liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța națională are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Interpretând dispozițiile art.31-36 din O.G. nr.2/2001, reiese faptul că persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil, în cadrul căruia să utilizeze mijloace de probă și să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale, prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România).

În al doilea rând, plângerea contravențională conform dispozițiilor art.31 din OG nr.2/2001 este actul de sesizarea al instanței, fiind totodată o formă a acțiunii în justiție care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art.192 și următoarele NCPC, raportat la dispozițiile art.47 din OG nr.2/2001, petentul având poziția unui veritabil reclamant cu anumite deosebiri în ceea ce privește limitele cadrului procesual, limite care nu sunt determinate în mod expres de obiectul cererii de chemare în judecată ca și în dreptul comun, deoarece în materia contravențională instanța este obligată să cerceteze existența sau inexistența răspunderii contravenționale, putând, practic, încălca principiul in limine litis, așa cum s-a menționat anterior.

Dispozițiile art.34 din OG nr.2/2001 consacră principiul oficialității procesului contravențional, instanța de fond fiind obligată să antameze fondul problemei, în sensul că este obligată să administreze probe în vederea verificării legalității procesului verbal și temeiniciei plângerii contravenționale, întrucât indiferent de solicitarea părților instanța de fond are îndatorirea de a statua asupra legalității actului contestat analizând implicit existența elementelor constitutive ale contravenției și verificarea legalității sancțiunilor contravenționale aplicate.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale (de ex. decizia nr.349 din 18.09.2003 a Curții Constituționale) care reține că: „prin noțiunea de contravenient, folosită în cuprinsul ordonanței, este desemnată persoana cu privire la care agentul constatator a stabilit, în condițiile legii, ca a comis o fapta antisocială definită de legiuitor ca fiind contravenție. Folosirea în actul normativ criticat a noțiunii de contravenient nu implica însă declararea a priori a vinovăției și a responsabilității persoanei împotriva căreia organele administrative abilitate adresează procesul-verbal de contravenție. Din punctul de vedere al agentului constatator, aceasta persoana este vinovată și responsabilă, iar procesul-verbal întocmit are, până la rămânerea lui definitivă, caracterul unui act administrativ de constatare. Vinovăția și răspunderea contravenientului apar, în aceasta faza a procedurii contravenționale, ca elemente stabilite de organul administrativ abilitat, pe baza propriilor constatări și a probelor identificate de acesta în stabilirea existenței și a împrejurărilor comiterii faptei antisociale. Nu se poate reține deci că se încălca principiul prezumției de nevinovăție, dat fiind că persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenției stabilește definitiv vinovăția persoanei în cauza numai în condițiile în care aceasta nu înțelege să se folosească de căile de atac prevăzute de lege, dar în aceasta ipoteza nu se poate retine că s-a înlăturat prezumția de nevinovăție, ci faptul că, nefolosind căile de atac, contravenientul însuși și-a recunoscut vinovăția. Vinovăția contravenientului se stabilește definitiv, de asemenea, în cazul în care acesta atacă în justiție procesul-verbal de constatare a contravenției, iar instanța respinge plângerea formulată de acesta. Nici în acest caz nu se poate retine ca s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, căci răspunderea contravenientului a fost stabilită - așa cum prescriu Constituția și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului - prin hotărâre judecătorească definitiva. În ceea ce privește susținerea autorului excepției că textul de lege criticat încălca principiul dreptului la un proces echitabil, și aceasta susținere este nefondată, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, legea prevede posibilitatea atacării în justiție a actului de constatare a contravenției și deci examinarea cazului de către un judecător independent și imparțial. În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, respingând excepția de neconstituționalitate având ca obiect mai multe dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.”.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de apel nu poate depăși cadrul procesual cu care a fost investită, în sensul că cererea apelantului petent este o cale de atac ordinară împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat plângerea contravențională formulată de acesta împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, prin care a fost depistat reclamantul, de către un echipaj de politie din cadrul I.P.J. G. în data de 2 iunie 2014 circulând pe raza localității Tălpășești, județul G. cu o viteză de 106 km/h.

Ca atare, cadrul procesual este limitat în raport de această plângere contravențională și reglementat de dispozițiile art.33 și 34 din OG nr. 2/2001, instanța fiind investită exclusiv cu examinarea legalității și temeiniciei procesului verbal de constatare a contravenției și deci nu se poate substitui unei instanțe de contencios administrativ privind verificarea oportunității măsurii adoptată de administratorul drumului public, cu atât mai mult cu cât competența materială aparține unei alte instanțe de judecată conform dispozițiilor art.10 din legea nr.554/2004.

În ceea ce privește înlocuirea sancțiunii complementare de suspendare a dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile cu sancțiunea principală a avertismentului, tribunalul urmează să respingă și acest motiv de apel, în primul rând raportat la natura juridică diferită a celor două sancțiuni, precum și la cadrul procesual aplicabil, întrucât dispoziția legală impune agentului constatator obligativitatea aplicării sancțiunii complementare, indiferent de sancțiunea principală aplicată și indiferent de pericolul social concret al faptei comise, legiuitorul prezumând un pericol social suficient de mare care să atragă sancțiunea complementară respectivă. Instanța de fond în mod corect a considerat că nu intră în competența sa individualizarea sancțiunii complementare, la fel ca și în cazul sancțiunii principale. Într-adevăr, instanța are posibilitatea să individualizeze și sancțiunile complementare la fel ca si pe cele principale, însă doar în cazurile în care această individualizare este posibilă.

Referitor la individualizarea sancțiunilor, instanța de apel reține că trebuie să se facă distincția între individualizarea legală a sancțiunilor și individualizarea judiciară a acestora. Individualizarea legală este cea realizată de legiuitor cu ocazia elaborării legii, legiuitorul fiind cel care stabilește cadrul general al sancțiunilor, natura și limitele generale ale fiecărei sancțiuni, natura și limitele speciale ale sancțiunii pentru fiecare contravenție în parte, etc. Individualizarea judiciara a sancțiunii este opera instanței de judecată și constă în stabilirea si aplicarea sancțiunii pentru comiterea contravenției, prin adaptarea sancțiunii la cazul individual, ținând seama de diversele criterii de individualizare. În cadrul fiecărei forme de individualizare sancțiunea este individualizată prin activitatea anumitor organe, în anumite limite și cu anumite mijloace, iar sub raportul forței lor obligatorii, formele de individualizare prezintă o anumită ierarhie, individualizarea legală fiind obligatorie și impunându-se în fața individualizării judiciare.

În cauza de față, legiuitorul, cu ocazia individualizării legale, a stabilit ca sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile este obligatorie în cazurile prevăzute de art.102 alin.3 din OUG nr.195/2002. In consecință, instanța, cu ocazia individualizării judiciare nu are posibilitatea înlăturării acestei sancțiuni (raportat la caracterul imperativ al dispoziției), în caz contrar având loc o încălcare a principiului legalității prevăzut de art.7 NCPC, precum și a principiului separației puterilor în stat, principiu prevăzut de art.1 alin.4 din Constituția României. Aceasta sancțiune complementară (astfel cum este ea reglementată în prezent) ar putea fi înlăturată fie prin intervenția legiuitorului, fie prin declararea ca neconstituționala a dispozițiilor art.102 alin.3 din OUG nr.195/2002 (atributul exclusiv al Curții Constituționale), fie prin aplicarea directa a normelor comunitare sau Convenției europene a drepturilor omului, atunci când instanța naționala constată că aceste dispoziții contravin normelor dreptului comunitar sau Convenției europene a drepturilor omului. Indiferent că este sau nu proporțională cu pericolul social al faptei comise, fiind stabilită în mod obligatoriu de către legiuitor, sancțiunea complementară adusă în discuție nu poate fi înlăturată de către instanța prin instituția individualizării sancțiunii. Astfel fiind, tribunalul constată că și în ceea ce privește înlăturarea sancțiunii complementare hotărârea atacată este dată cu respectarea legii.

În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art.249 NCPC, probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei. De asemenea, se reține că instanța de apel a făcut o analiză atât în fapt cât și în drept, precum și raportată la jurisprudența comunitară cu respectarea garanțiilor procesuale precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, dând o interpretare corectă întregului probatoriu administrat și pe cale de consecință o aplicare adecvată a legii, concluzionând asupra temeiniciei și legalității procesului verbal întocmit cu respectarea dispozițiilor art.16 și 17 din O.G. nr.2/2001,

Interpretând dispozițiile art.31-36 din O.G. nr.2/2001, a reieșit faptul că persoana sancționată a avut dreptul la un proces echitabil, în cadrul căruia să utilizeze mijloace de probă și să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată a fost de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale, prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România).

Având în vedere aceste principii, instanța de apel reține că procesul verbal de contravenție, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, a beneficiat de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât timp petentului i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, însă susținerile contestatoarei nu au fost dovedite în fața instanței prin nici o probă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu au un caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu a putut opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului în sensul respectării prezumției de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, prezumție garantată de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale drepturilor omului si în materie contravențională si care, în plan procedural se concretizează prin răsturnarea sarcinii probei, în speța, agentul constatator fiind nevoit să probeze fapta reținută în sarcina contravenientului, tribunalul reține ca jurisprudența Curții nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei si a sancțiunii. În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul-verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art.249 NCPC., probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei.

Conform dispozițiilor art.121 din HG nr.1391/2006: „(1) Conducătorii de vehicule sunt obligați să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum și cea impusă prin mijloacele de semnalizare. (2) Nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii se constată de către polițiștii rutieri, cu mijloace tehnice omologate și verificate metrologic. (3) Administratorul drumului public este obligat să instaleze indicatoare pentru reglementarea regimului de viteză. (4) În afara localităților, înaintea stațiilor mijloacelor de transport public de persoane și/sau a trecerilor pentru pietoni, la o distanță de 100 m față de acestea, administratorul drumului este obligat să realizeze amenajări rutiere pentru reducerea vitezei de deplasare a vehiculelor.”.

Conform art.180 alin.1, 2, 3, 5 și 6 din HG nr.1391/2006: „(1) În cazul în care constata încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a contravenției, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1A, care va cuprinde în mod obligatoriu: data, ora și locul unde este încheiat; gradul profesional, numele și prenumele agentului constatator, unitatea din care acesta face parte; numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința contravenientului, numărul și . de identitate ori, în cazul cetățenilor străini, al persoanelor fără cetățenie sau al cetățenilor romani cu domiciliul în străinătate, . numărul pașaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent; descrierea faptei contravenționale, cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravitații faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; numărul punctelor-amenda aplicate și valoarea acestora, posibilitatea achitării de către persoana fizica, în termen de cel mult doua zile lucrătoare, a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, sancțiunea contravențională complementara aplicată și/sau măsura tehnico-administrativă dispusă; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale; termenul de exercitare a caii de atac, semnătura agentului constatator și unitatea de poliție la care se depune plângerea. (2) În cazul în care contravenientul refuza sau nu poate sa semneze procesul-verbal, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie sa fie confirmate de un martor asistent. În acest caz procesul-verbal va cuprinde numele, prenumele, codul numeric personal și semnătura martorului. (3) Atunci când contravenientul a fost sancționat cu amenda, odată cu copia procesului-verbal (exemplarul nr. 2), acestuia i se va comunica și înștiințarea de plata, în care se va face mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituțiile abilitate sa o încaseze, potrivit legislației în vigoare, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând sa se procedeze la executarea silită. (5) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat sa aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile trebuie consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea nulității procesului-verbal. (6) În cazul în care pentru fapta săvârșită se dispune ca măsura tehnico-administrativă reținerea permisului de conducere și/sau a certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau a plăcutelor cu numărul de înmatriculare ori de înregistrare, odată cu încheierea procesului-verbal de constatare a contravenției agentul constatator eliberează și o dovada înlocuitoare cu sau fără drept de circulație, după caz, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1B.”.

Constatarea contravențiilor si aplicarea sancțiunilor se face de către polițistul rutier, iar sancțiunile contravenționale principale și complementare, se aplica prin același proces verbal prin care se constată săvârșirea faptei contravenționale.

Conform dispozițiilor art.5 din OG nr.2/2001: „(1) Sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare. (2) Sancțiunile contravenționale principale sunt: a) avertismentul; b) amenda contravențională; c) prestarea unei activități în folosul comunității. (3) Sancțiunile contravenționale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; c) închiderea unității; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activității agentului economic; f) retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; g) desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială. (4) Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare. (5) Sancțiunea stabilită trebuie sa fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite. (6) Sancțiunile complementare se aplica în funcție de natura și de gravitatea faptei. (7) Pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principala și una sau mai multe sancțiuni complementare.”.

Conform dispozițiilor art.95 din OUG nr.195/2002: „(1) Încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgenta, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție si se sancționează cu avertisment ori cu amenda ca sancțiune principala si, după caz, cu una dintre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2). (2) Avertismentul consta in atenționarea verbala sau scrisa a contravenientului, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. (4) Sancțiunile contravenționale prevăzute la alin. (1) se stabilesc si se aplica contravenienților, persoane fizice ori juridice.

Atât în dreptul național, cât și în dreptul comunitar abaterile de la normele de circulație rutieră sunt incluse în sfera abaterilor administrativ-contravenționale, iar formele de răspundere sunt prevăzute de lege și urmăresc un scop legitim, și anume asigurarea securității circulației rutiere, cu respectarea principiului proporționalității și în raport de dispozițiile legale în vigoare reclamantul și intimatul având posibilitatea să înfățișeze toate argumentele și observațiile pe care le-au considerat necesare, astfel că tribunalul nu a pornit de la ideea preconcepută că acesta este vinovat de săvârșirea faptei, având în vedere probele furnizate de părți și administrate în mod contradictoriu.

Potrivit art.34 alin.1 din O.G. nr.2/2001, instanța competenta să soluționeze plângerea verifica legalitatea si temeinicia procesului verbal si hotărăște asupra sancțiunii aplicate. In legislația românească, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Republica Ceha și Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și supuse unui regim administrativ. Din perspectiva convențională, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să își îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.

În principiu, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se opune tendinței de "dezincriminare" existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21 februarie 1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, aceste fapte intră sub incidența art.6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art.6 al Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul național; 2. natura faptei; 3. natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, de pilda, și în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).În aprecierea acestor criterii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat drept pozitive măsurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere faptul că sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală. În aceste condiții distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art.6 al Convenției, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern.

De asemenea, tribunalul a judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare și administrate în mod contradictoriu în fața apelantului petent, apreciind concludența mijloacelor de probă administrate, în special procesul verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, în lumina circumstanțelor cauzei. În consecință, procesul verbal de constatare a contravenției împreună cu planșele fotografice și înregistrarea video radar se bucură de prezumția simplă a faptului că situația de fapt reținută este confirmată și reprezintă un mijloc de probă raportat la dispozițiile art.327 și următoarele NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea.

Instanța de fond raportat la dispozițiile art.34 și urm. din OG nr.2/2001 și-a îndeplinit obligația de a verifica legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și de a respecta atât principiul oficialității, cât și principiul proporționalității, cu respectarea prezumției de nevinovăție, în sensul că sarcina acesteia de a se verifica scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale și pe de altă parte de a folosi toate mijloacele necesare și utile cauzei pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional, a fost realizată. Ca atare raportat la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției contestat, tribunalul reține că acesta reprezintă un act administrativ prin care s-a constatat săvârșirea contravenției, astfel că acesta atât din punct de vedere al validității, cât și din punct de vedere al probațiunii se constată că respectă elementele obligatorii prevăzute în art.16-17 din OG nr.2/2001 și totodată se bucură de prezumția relativă de veridicitate și legalitate în condițiile art.34 din OG nr.2/2001. Instanța de apel va în vedere și principiul in dubio pro reo care nu profită apelantului petent, întrucât intimatul a făcut dovada certitudinii, situației de fapt dincolo de orice îndoială, în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art.121 alin.1 din HG nr.1391/2006, raportat la faptul că și în aceste acuzații civile, oricărei persoane trebuie să i se aplice garanțiile procesuale penale care au implicații sub aspectul sarcinii probațiunii.

Conform dispozițiilor art.470 NCPC: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”, astfel că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv și reformator, iar atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea și motivele de apel. Cu privire la judecarea apelului în sine, în fața instanței de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepția situației în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Instanța de apel a făcut o analiză atât în fapt, cât și în drept, raportată la jurisprudența comunitară, cu respectarea garanțiilor procesuale, precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, astfel că în raport de dispozițiile art.477 raportat la dispozițiile art.479 alin.2 NCPC se constată că au fost respectate normele de ordine publică, iar cauza a fost examinată sub toate aspectele de fapt și de drept ale hotărârii atacate.

În raport de toate aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.470 și următoarele NCPC, tribunalul constată că nici unul dintre motivele invocate de apelantul petent nu se încadrează în motivele prevăzute de articolele menționate anterior, deoarece în cazul în care s-ar reține contrariul s-ar încălca principiul general ce guvernează poziția părților în căile de atac, și anume, principiul non peiorationem in appellatione, cu excepția celor două derogări de la această regulă, și anume, cazurile în care apelantul însuși consimte expres la o înrăutățire a propriei situații sau în cazurile anume prevăzute de lege, urmând ca în condițiile art.480 alin.1 NCPC să respingă apelul de față ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelantul petent A. T., domiciliat în comuna Peștișani, ., județul G. împotriva sentinței civile nr.7018 din data de 14.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul I. G., cu sediul în municipiul Tg.J., ., județul G., ca nefondat.

Decizie definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 9 septembrie 2015 la Tribunalul G..

Președinte,

C. C.

Judecător,

C. B.

Grefier,

R. C.

Red.C.B.

Tehnored.R.C.

j.f.M.D.

11.09.2015

4 ex.

← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 863/2015....		Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1275/2015.... →

Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 7018/2015. Tribunalul GORJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 7018/2015. Tribunalul GORJ