Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 655/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 655/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 29-05-2015 în dosarul nr. 722/95/2015*
Cod operator 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL GORJ
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Dosar nr._
Sentința nr. 655
Ședința publică din 29 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. C. S.
Grefier C. C.
Pe rol fiind judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții B. C. A., T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultura CJ Gorj, având ca obiect Legea nr. 188/1999.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, că pe rolul acestei instanțe nu se mai află alte cauze înregistrate care să aibă aceleași părți și obiect și că părțile au fost legal citate.
În condițiile art. 131 alin. 2 N.C.P.C., tribunalul, din oficiu, a verificat și a stabilit că este competent general, material și teritorial să judece cauza de față, conform dispozițiilor art. 95 pct. 1 N.C.P.C.
Nemaifiind probe de administrat și excepții de invocat, tribunalul a considerat cauza în stare de judecată, trecând la soluționarea acesteia.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, la data de 04.02.2015, sub nr._, reclamanții B. C. A., T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 01.01.2011 și în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâtei la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu data de 01.01.2011,potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă OG NR.13/2011, privind dobânda legală.
În esență, reclamanții au motivat că dreptul solicitat a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, ce nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
S-a arătat faptul că, premiul anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea nr. 30/2009.
În acest sens, Î.C.C.J. a stipulat faptul că majorarea salarială din anul 2011 (a rezultat ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază este acordată și în continuare).
S-a mai învederat instanței faptul că, reclamanții au fost prejudiciați, fiind lipsiți de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu, premiul anual, și nici majorarea salarială iar prin Decizia nr. 21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1din Codul Civil, art. 15 alin. 2, art. 20, 41, 44, 124 și 125 din Constituția României, Legea nr. 41/1992, Decizia nr. 2 a Î.C.C.J.
S-a solicitat de către reclamanți, judecarea în lipsă.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar în copie xerox C.I., cererile adresate instituției APIA CJ Gorj, deciziile de încadrare, adeverințe eliberate de către pârâtă.
Prin sentința nr. 1090/05.03.2015 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul Gorj – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței invocată din oficiu de către aceasta și în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta B. C. A., T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., în contradictoriu cu Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură CJ Gorj, cu sediul în Motru, jud. Gorj, în favoarea Secției C. Administrativ și Fiscal din cadrul Tribunalului Gorj.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, examinând competența materială de soluționare a cauzei, constată că în baza prevederilor art. 14 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată: „sunt funcționari publici de execuție din clasa a III-a persoanele numite în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia”, reclamanta făcând, astfel, parte din corpul funcționarilor publici.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, „orice persoana care se considera vătămată . său ori ., de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata.”
Din observarea actelor depuse, respectiv deciziile aflate la filele 20-26 din dosar, instanța a concluzionat că în prezenta cauză reclamanții sunt funcționari publici.
În raport de aceste dispoziții legale și având în vedere că, reclamanții sunt funcționari publici în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul județean Gorj, instanța a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Secției C. Administrativ și Fiscal din cadrul Tribunalului Gorj, opinia asistenților judiciari este conformă cu prezenta hotărâre.
La data de 20.03.2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secția C. Administrativ și Fiscal, sub nr._, cu citarea legală a părților.
Pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj (A.P.I.A. Gorj), prin reprezentantul său legal, în calitate de pârâtă, în temeiul art. 205-208 din Codul de Procedură Civilă, în termen legal, a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de B. C.-Auras, T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. - Centrul Județean Gorj, aliată în subordinea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea instituțiilor pârâte la: acordarea diferenței de salariu, reprezentând (în opinia reclamanților), includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu data de 01.01.2011, până la data de 01.01.2015, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective; plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu data de 01.01.2011, potrivit Legii nr. 9/2000, privind nivelul dobânzilor legale pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a intervenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală, solicitând ca pe baza probelor administrate să respingeți acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
I. Pe cale de excepție
Excepția prescripției dreptului la acțiune
Potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, republicată, „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum si cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz. în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice”.
Având în vedere dispozițiile legale de mai sus, cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâta a apreciat faptul că regulile care guvernează prescripția în materia drepturilor salariale sunt stabilite de dispozițiile art. 268 alin. (l) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune”, fără însa a fi omisă normă cuprinsă în art. 171 alin. (l) din Codul muncii, potrivit cărora, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la dala la care drepturile respective suni datorate”.
A mai solicitat pârâta a se observa faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.02.2015, iar drepturile salariale sunt solicitate de către reclamanți de la data de 01.01.2011, deci cu mult peste termenul de prescripție de 3 ani, de la nașterea dreptului la acțiune, potrivit normelor legale menționate mai sus, motiv pentru care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, excepție pe care, a solicitat instanței a fi admisă și în consecință, respingerea acțiunii formulată, ca fiind prescrisă, aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, nu se face dovada existentei vreunui act de recunoaștere din partea instituțiilor pârâte, care în condițiile art. 171 alin. (2) din Codul Muncii și art. 2537 pct. l din Codul Civil, dreptul comun în materia prescripției extinctive cu care Codul Muncii, respectiv Legea nr. 188/1999 se completează, să ducă la întreruperea prescripției extinctive.
În același sens este și jurisprudența Curții de Apel București, care în mod irevocabil prin decizia nr. 896/R/24.03.2008, pronunțată în dosarul nr._, a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru drepturile solicitate pentru o perioada mai mare de 3 ani.
De altfel, a considerat că, dând satisfacție reglementărilor dreptului intern în materia prescripției nu se încalcă nici dispozițiile art. l din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO și nici jurisprudența CFDO în aplicarea acestor dispoziții.
Astfel, a statuat CEDO prin jurisprudența sa. că în noțiunea de bun se cuprind și drepturile de creanță, respectiv drepturile bănești solicitate de reclamanți prin cererea lor (vezi CEDH 5 octombrie 1978 nr. 7775/1977, M.De. Napoles Pacheco c/Belgique în lucrarea Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Comentarii și articole de C. B. –pag. 972).
Pe de alta parte, art. 1 din Protocol consacră dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa cu excepția a două limitări:
a) posibilitatea privării de proprietate pentru cauza de utilitate publică:
b) reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Ori, această a doua posibilitate de limitare a dreptului de proprietate permisă de art. l paragraful 2 din Protocol, operează în cadrul prescripției extinctive. întrucât rațiunea existenței acestei instituții este una de interes general și anume aceea a asigurării securității raporturilor juridice și a înlăturării incertitudinii din viața juridică.
II. Pe fondul cauzei
In fapt. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Târgu-J. sub nr._, reclamanții B. C.-Auras, T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., au precizat faptul că sunt angajați ai A.P.I.A. Centrul Județean Gorj și au menționat faptul că având în vedere că premiul anual (al 13-lea salariu), prevăzut pentru anul 2010 de actele normative în vigoare, nu le-a fost acordat ca majorare la salariul de bază, solicită plata acestuia în cadrul acestei proceduri judiciare, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
În motivare, reclamanții au arătat faptul că dreptul la premiul anual a fost menționat și după abrogarea art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, începând cu luna Ianuarie 2011, arătând că includerea premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordat și în continuare.
Mai mult, reclamanții arată faptul că cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 emisă de Î.C.C.I., care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salariul, ci stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivii dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vecii reglementări.
Astfel, s-a apreciat că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat, atâta timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității legilor.
Tot în motivare, reclamanții din prezenta cauză opinează că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Mai departe, în susținerea acțiunii, reclamanții au apreciat faptul că lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă indiscutabil o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun în sensul celei de-a doua faze primului paragraf al art. l din Protocolul nr. 1. Astfel, că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor menționate, deoarece pentru perioada de referință - nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salariată iar prin decizia nr. 21/2013. s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
În raport de pretențiile reclamanților, prin cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat a se observa că „dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevăd că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna Ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
În speță, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care prevăd că „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul pentru care se face premierea”.
Dispozițiile art. 25 alin. (2) din același act normativ prevăd că, pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de baza brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
De asemenea, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 330/2009, „plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna Ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul”.
Dispozițiile legale enunțate, prevăzute în legea cadru privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nr. 330/2009, au fost abrogate prin art. 39 alin. (I) lit. w) din Legea nr. 284/2010.
Așadar, începând cu data de 01 Ianuarie 2011 au devenit aplicabile prevederile legii cadru nr. 284/2010, privind salarizarea unitara a personalului plătit din fondurile publice, prin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale.
Pe de alta parte, a apreciat faptul că cererea formulată de reclamanții, este neîntemeiată și prin prisma faptului că sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în 2010 a fost inclusă de legiuitor în majorarea salarială cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, astfel că, aceștia nu au fost lipsiții de drepturile bănești în discuție.
De asemenea, contrar susținerilor reclamanților, a opinat pârâta faptul că, în cauză nu au fost încălcate prevederile constituționale referitoare la principiul neretroactivității, consacrate de art. 15 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care prin Decizia nr. 257/20.03.2012, publicată în Monitorul Oficial al României cu nr. 331 din 16.05.2012, Curtea Constituționala a statuat că dispozițiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
În același timp, Curtea Constituționala a mai constatat că majorarea salarială din 2011, urmare a includerii premiului anual din anul 2010, este acordată și în continuare, dovada fiind faptul că de la 01.01.2012, a rămas în plată același nivel al retribuției, deși pentru anul 2011 nu s-a acordat niciun premiu.
A precizat pârâta faptul că, exercitarea unor drepturi în justiție se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie aceste drepturi și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor, așa cum tind reclamanții în motivarea acțiunii.
A opinat pârâta că reglementarea legală a drepturilor salariale reprezintă una din dimensiunile esențiale ale statutului funcționarului public, iar în cazul funcționarilor publici, drepturile salariale sunt stabilite de către legiuitor. Soluția legislativă cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 285/2010, a fost determinată de „menținerea echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică”.
Faptul că prin Legea nr. 285/28.12.2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, a fost sistată plata premiului anual pentru anul 2010, nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a adopta acte normative în materia drepturilor salariale, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului și al Parlamentului și nu al instanțelor judecătorești, al căror atribui este doar de a aplica legea nu de a face lege.
Aceste dispoziții nu au caracter retroactiv, ci dau expresie principiului aplicării legii noi referitoare la schimbarea unei situații juridice pentru viitor. Textul de lege criticat se aplica de la data intrării in vigoare.
Atâta timp cât vocația reclamanților la primirea celui de-al 13-lea salariu nu a fost materializată într-un nou act normativ și nici nu s-a obținut desființarea sau modificarea actelor normative prin care a fost stabilită salarizarea cuvenită acestora, nu există temeiuri de drept pentru a se dispune obligarea instituției pârâte la plata vreunei sume cu titlu de premiu anual.
Mai mult decât atât, a învederat pârâta faptul că în bugetul pentru anul 2011 al instituției noastre, nu au fost prevăzute sau repartizate fonduri bugetare, potrivit legii, pentru cheltuieli cu premiul anual cuvenit personalului acestei instituții sau autorităților din subordine (centre județene locale), pentru activitatea desfășurată în anul 2010, iar potrivit art. 14 alin. (2) și (3) din L. nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nicio cheltuiala nu poate fi înscrisa în bugetele instituțiilor publice și nici angajată și efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială și nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea - cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitara a personalului plătiți din fonduri publice, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu 1-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un „bun” în sensul art. l din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, clar dispozițiile de lege criticate prevăd în același timp doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru lotul această obligație financiară și anume, eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe. Deci nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale la dreptul de proprietate privată.
De asemenea, prin Decizia nr. 21/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în legătură cu acordarea premiului anual, stabilind că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plații din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătii din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
Totodată, nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a li posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.
Așa cum a statuat Î.C.C.J prin Decizia nr. 21/2013, premiile nu au de regulă, un regim prestabilit, constant și obligatoriu, ci reprezintă bonusuri (gratificații) și sunt facultative, benevole și variabile.
Prin Decizia nr. 414 din 14 iulie 2005. publicată în Monitorul Oficial al Romanici, Partea 1. nr. 780 din 26 august 2005. Curtea Constituțională a stipulat că drepturile salariale suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate în Constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate.
Prin urmare, modificarea sau suprimarea, pentru viitor, a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al salariatului de a primi contraprestație pentru munca depusă.
În cauza de față, beneficiar al premiului anual este personalul plătit din fonduri publice, în cazul căruia funcționează principiul prestabilirii salariilor prin lege, al cărui nivel stipulat se află în legătură directă în încasările și cheltuielile din bugetul public național, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Asupra interpretării dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat atunci când a exercitat controlul de constituționalitate al acestui articol, prin prisma dispozițiilor referitoare la neretroactivitatea legii, garantarea dreptului la salariu, a dreptului de proprietate privată, incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale dreptului Uniunii Europene.
Așa cum, în mod constant, a stipulat Curtea Constituțională, caracterul obligatoriu al deciziilor sale se extinde și asupra considerentelor, astfel încât, acestea devin obligatorii pentru cei ce procedează la interpretarea și aplicarea respectivului articol de lege.
Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în formă anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.
Așadar, a apreciat pârâta faptul că dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima luna a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o noua modalitate de plată, prevăzută de lege. prin executare succesivă.
Prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat in limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariale. neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al reclamanților asupra acestei creanțe de natură salarială.
Instanța se află în fața analizării, dacă prin aplicarea textului art. 8 din Legea nr. 285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Sub acest aspect, pârâta a avut în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora:
„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte raiale la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale cuiului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În lumina acestui text constituțional, instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând efecte acestei norme interne, uneia clin părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 29/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstracte (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză in parte. în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Art. l din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poale fi lipsii de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Or, dispozițiile acestui text au fost interpretate și lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudența. interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul național, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reținute de Curte.
În privința domeniului de aplicare al art. l din Protocol, pârâta a solicitat a se reține faptul că noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
În ceea ce privește drepturile asupra veniturilor salariale, jurisprudența C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a Convenției fac o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudența constantă care să recunoască acel drept).
Astfel, Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În mod similar și în speța Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006, unde Curtea reiterează faptul că un venit poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
De asemenea, potrivit hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005. Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.
Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pol în mod deliberat să amâne plata lor. atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, așadar, din multitudinea soluțiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat și apărat ca atare de Convenție ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție.
De aceea, dreptul salariat ca să fie considerat un „bun”, el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care Curtea se raportează și verifică constant legislația internă care instituie acele drepturi știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului. Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Așadar, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a solicitat instanței observarea faptului că dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010, a avut până la data de 01.01.2011 o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009. Or, reclamanții au dobândit calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna Ianuarie 2011, acestea fund avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011, personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Cu alte cuvinte, amânarea, eșalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanților nu constituie în sine o încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce privește posibilitățile concrete de plată a acestor sume.
În speță, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o eșalonare a plății acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară și lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă”.
A mai solicitat pârâta, a se mai reține faptul că legiuitorul a specificat că aceste sume urmează a fi avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivii prevederilor prezentei legi”.
Cu alte cuvinte, interpretând exclusiv gramatical termenii folosiți de legiuitor se ajunge la concluzia că legiuitorul, acordând o anumită creștere a salariilor în sectorul bugetar, cuantumul acestor creșteri a inclus și cuantumul sumei unice definit ca „premiu anual”.
De asemenea, a solicitat a se observa faptul că „majorările salariate” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 Decembrie 2010 (alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 285/2010).
Pentru toate aceste considerente, pârâta a solicitat admiterea excepției invocată, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca fiind neîntemeiată.
În drept, pârâta și-a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 205 din C.pr.civ., Legii nr. 188/1999, republicată, Codul Civil, Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010.
În dovedire, pârâta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, iar în conformitate cu prevederile art. 223 coroborate cu prevederile art. 411 alin. (l) pct. 2 C.pr.civ., pârâta a solicitat judecarea și în lipsă.
Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la dispozițiile legale în vigoare, se constată că acțiunea reclamantului este nefondată, sub următoarele considerente:
Potrivit art. 25 alin.1 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Prevederile legale mai sus menționate au fost abrogate prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Conform art. 8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 285/2010, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%; Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.
Din interpretarea dispozițiilor legale sus menționate se desprinde concluzia că începând cu luna ianuarie 2011, personalul plătit din fonduri publice nu mai putea beneficia de plata premiului anual, conform reglementării anterioare, inclusiv cea prevăzută de Legea 330/2009 și începând cu luna ianuarie 2011, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit Legii 285/2010.
Mai mult, prin decizia nr 21/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Ulterior, prin actele normative succesive privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013 aprobată prin Legea nr. 28/2014, O.U.G. nr. 83/2014 nu au prevăzut acordarea premiului anual personalului bugetar, categorie din care fac parte și reclamanții.
Nu pot fi reținute argumentele reclamanților în sensul că, premiul anual a fost menținut începând cu luna ianuarie 2011 și după abrogarea art. 25 din Legea 330/2009 și că neacordarea acestui drept sub forma unei diferențe de salariu ar echivala cu principiului neretroactivității legii.
Așa cum s-a arătat mai sus, aferent anului 2010, premiul anual a fost inclus în majorările prev. de art. 1 din Legea 285/2010, nefiind vorba de o mărire salarială distinctă a retribuției ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, în afara majorărilor prev. de art. 1 din acest act normativ.
Față de considerentele enunțate, urmează a se respinge ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanții B. C. A., T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj (A.P.I.A. Gorj).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanții B. C. A., T. A., S. S., Ț. F., R. G., R. M., V. I., cu domiciliul procesual ales în Motru, .. 16, ., ., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj (A.P.I.A. Gorj), având C.I.F._, cu sediul social în Tg-J., .. 92, județul Gorj.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 29 Mai 2015, la Tribunalul Gorj.
Președinte, O. C. S. | ||
Grefier, C. C. |
Red. O.C.S.
Tehnored. C.C.
10 ex./12 Iunie 2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1672/2015.... | Alte cereri. Decizia nr. 718/2015. Tribunalul GORJ → |
|---|
