CSJ. Decizia nr. 1016/2003. Comercial

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1016/2003

Dosar nr. 1421/2002

Şedinţa publică din 19 februarie 2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Craiova, sub nr. 1635, la data de 18 iulie 2001, reclamanta SC R.E.R. SRL Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC L. SA Drobeta Turnu Severin, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la livrarea către reclamantă a 2.144 tone de oţel beton, precum şi obligarea pârâtei la plata contravalorii a 2.144 tone oţel beton, adică a sumei de 471.680 dolari S.U.A., în cazul nelivrării produselor contractate.

În susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta invocă faptul că pârâta a refuzat a-şi îndeplini obligaţiile ce rezultau din convenţia încheiată între părţi la data de 21 iulie 1998, respectiv, cantitatea de 2.144 tone oţel beton în tranşe lunare de minim 100 tone, începând cu luna august 1998.

Prin sentinţa nr. 7 din 15 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, au fost respinse ca nefondate excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate invocate de pârâta SC L. S.A, iar acţiunea reclamantei SC R.E.R. SRL Bucureşti a fost admisă, pârâta SC L. SA Drobeta Turnu Severin fiind obligată să livreze reclamantei cantitatea de 2.144 tone oţel beton, iar în cazul neexecutării în natură a obligaţiei, pârâta fiind obligată a plăti suma de 471.680 dolari S.U.A., cu cheltuieli de judecată în sumă de 441.667.560 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a susţinut că, între părţi, au existat raporturi comerciale încă din 1996, când s-a încheiat contractul nr. 2 din 27 martie 1996, pe o perioadă de 2 ani.

Ulterior, la 21 iulie 1998, de comun acord, părţile au renunţat la contractul menţionat şi au încheiat o convenţie potrivit căreia, începând cu luna august 1998, pârâta se obliga să pună la dispoziţia reclamantei o cantitate parţială, spre a fi vândută în România, şi să aibă grijă ca stocul de 2.144 tone oţel beton să fie livrat cât mai repede posibil.

Din procesul-verbal de custodie, încheiat la data de 20 august 1997, rezultă că stocul de produs finit era de 2.302,535 tone şi că acesta urma să fie livrat la dispoziţia reprezentanţilor legali ai reclamantei.

Pârâta nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra cantităţii de oţel beton, ci doar modalitatea de livrare invocată de către aceasta din urmă.

Din procesul-verbal încheiat la 9 iulie 2001 rezultă, însă, că reclamanta a propus pârâtei mai multe variante privitoare la livrarea oţelului beton, neacceptate de către aceasta din urmă.

Pârâta nu a formulat cerere reconvenţională, iar prin întâmpinare a invocat excepţiile de prematuritate a acţiunii şi de inadmisibilitate a acesteia.

Pentru a respinge prima excepţie, instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost formulată ulterior expirării perioadei convenite.

Cu referire la cea de a doua excepţie invocată de către pârâtă, instanţa de fond a reţinut că aceasta este neîntemeiată, privind o eventuală imposibilitate la executare, poate fi înlăturată în etapa executării silite şi că aceasta nu priveşte fondul dreptului pretins de către reclamantă.

Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 – 10 C. proc. civ.

S-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit condiţiile de livrare a celor 2.129 tone de oţel beton, schimbând înţelesul lămurit al convenţiei. Astfel, reclamanta era proprietara cantităţii de 713 tone, restul de 1.416 tone fiind proprietatea SC R.E.R. SRL Constanţa, împrejurare în raport cu care aceasta nu era îndreptăţită a solicita livrarea întregii cantităţi. S-a mai arătat, sub acelaşi motiv de modificare, că, în mod greşit, excepţia de prematuritate a fost respinsă, faţă de faptul că, prin convenţie, nu s-a prevăzut livrarea întregii cantităţi, excepţia de inadmisibilitate a fost greşit respinsă în raport cu împrejurarea că aceasta privea o chestiune de drept, ce nu poate fi soluţionată în etapa executării silite a hotărârii.

S-a mai susţinut că, reţinând calitatea de depozitar a pârâtei şi neexaminând condiţiile executării stabilite prin convenţia invocată de către reclamantă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de fond, cu referire la interogatoriul luat reclamantei, nu s-a pronunţat asupra acestuia, care era, însă, hotărâtor pentru dezlegarea pricinii. În acest sens, s-a arătat că, în lipsa unor documente transmise de R.E.R., pârâta nu putea efectua nici o livrare din stocul de oţel beton.

Totodată, s-a mai susţinut că, obligând pârâta la livrarea întregii cantităţi de oţel beton, instanţa de judecată a transformat o obligaţie afectată de termen într-o obligaţie cu executare unoictu. În acest fel, a fost schimbată natura convenţiei părţilor şi a fost încălcat principiul disponibilităţii.

În acelaşi timp, s-a mai susţinut că, admiţând ambele capete de cerere, atât cel principal, cât şi cel subsidiar, hotărârea criticată este nelegală. Totodată, hotărârea este şi netemeinică, în raport cu împrejurarea că nu există nici un fel de dovezi cu privire la valoarea mărfii şi totuşi, admiţând cererea subsidiară formulată de reclamantă, instanţa a obligat pârâta să plătească acesteia 471.680 dolari S.U.A.

În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 4 din Convenţia din 21 iulie 1998 (dosarul de fond) s-a stabilit, de comun acord, livrarea stocului de oţel beton.

Din convenţia menţionată nu rezultă destinaţiile, cu referire la obiectul dreptului de proprietate al reclamantei, invocate de către pârâtă.

Ca atare, în mod corect, prima instanţă a dispus livrarea întregii cantităţi de oţel beton.

Pe de altă parte, în raport cu conţinutul convenţiei, în mod corect prima instanţă a statuat asupra naşterii dreptului de acţiune şi a respins excepţia de prematuritate a cererii invocată de pârâtă.

Totodată, cum inadmisibilitatea priveşte lipsa posibilităţii de a pune în mişcare mijloacele procesuale ce alcătuiesc acţiunea civilă în scopul realizării protecţiei judiciare a dreptului pretins, ceea ce nu este cazul în speţă, în mod corect prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, şi această excepţie invocată de către pârâtă.

În consecinţă, în raport cu considerentele ce preced, se constată că primul motiv de modificare invocat de către recurenta-pârâtă este neîntemeiat.

În considerentele soluţiei atacate, instanţa de fond a reţinut că intervalul de timp în care trebuia executată convenţia din 21 iulie 1998 a expirat în mai 2000 şi că acţiunea a fost promovată ulterior acestei date, respectiv, la 18 iulie 2001. Exclusiv în acest context, în subsidiar, instanţa de fond face referire la contractul de depozit şi, corelativ, la dreptul părţii de a cere executarea obligaţiei ajunsă la termen.

Aşadar, pretenţia reclamantei a fost examinată în raport cu convenţia invocată prin cererea de chemare în judecată.

Ca atare, în raport cu această împrejurare, şi cel de-al doilea motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat.

Potrivit convenţiei din 21 iulie 1998, părţile au convenit livrarea cantităţii de 2.129 tone oţel beton cât mai repede posibil, în tranşe lunare, ce nu pot fi mai mici de 100 tone.

Din procesul-verbal de custodie din 19 august 1997 (dosarul de fond) rezultă că părţile au convenit livrarea stocului de produs finit, la dispoziţia reprezentanţilor legali ai reclamantei.

Din interogatoriul invocat de pârâtă rezultă că avizele de expediţie se întocmeau de către aceasta.

Aşadar, nici una din probele administrate nu confirmă susţinerile pârâtei privind obligaţia reclamantei de a întocmi avize de expediere, neîndeplinirea acestei obligaţii şi, ca urmare, imposibilitatea îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de livrare.

Aşa fiind, se constată că, în cauză, nu este întemeiat nici motivul de modificare, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., invocat de pârâtă ca al treilea de recurs.

Din aceleaşi considerente şi cel de al patrulea motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la desdăunări.

Prima instanţă a obligat pârâta la executarea în natură a obligaţiei de restituire a celor 2.129 tone oţel beton şi, în subsidiar, în caz de neexecutare, la plata valorii mărfii nelivrate.

Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 1073 C. civ., prima instanţă a procedat corect la obligarea recurentei la executarea în natură a obligaţiei, şi, în caz de neexecutare, la desdăunarea reclamantei, aşa încât şi acest ultim motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat.

În consecinţă, constatând că motivele invocate de către pârâtă în recurs sunt neîntemeiate, Curtea va respinge calea de atac exercitată de aceasta împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va menţine.

Totodată, văzând şi cererea de cheltuieli, dovedită cu actele depuse la dosarul cauzei, Curtea, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.

Aşa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta, SC L. SA Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 7 din15 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească 38.913.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 1016/2003. Comercial