CSJ. Decizia nr. 1214/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1214/2003
Dosar nr. 223/2002
Şedinţa publică din 26 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.D., R.ŞT., R.E., P.N., C.M. şi M.M. i-au chemat în judecată pe pârâţii S.C. D.I. S.R.L., R.V., R.A., R.A.Şt. şi C.E.C., sucursala Suceava, şi au solicitat ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a actului adiţional autentificat sub nr. 1017 din 6 aprilie 2000 prin care s-a majorat capitalul social al S.C. D.I. S.R.L. cu aport în natură constând într-un imobil, radierea din Cartea funciară a dreptului de proprietate înscris în favoarea societăţii, cât şi radierea ipotecii constituită în favoarea C.E.C. în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. 2429 din 8 septembrie 2000.
Reclamanţii şi-au precizat ulterior primul capăt de cerere, în sensul că înţeleg să solicite revocarea (desfiinţarea) actului adiţional autentificat sub nr. 1017 din 6 aprilie 2000 în temeiul dispoziţiilor art. 975 C. civ.
Prin sentinţa nr. 490, Tribunalul Suceava, la data de 14 iunie 2001, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, ca nefondată, acţiunea acestora.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâţii R.V. şi R.A. şi-au provocat starea de insolvabilitate cu intenţia vădită de a le prejudicia interesele creditorilor, prin înstrăinarea imobilului de la adresa din petitul acţiunii, în favoarea fiicei lor R.A.Şt.
Cu privire la contractul de vânzare – cumpărare s-a mai reţinut că, pe cale separată, a fost promovată acţiune pauliană în curs de soluţionare pe rolul Judecătoriei Suceava, unde a fost pus în discuţie contractul de vânzare – cumpărare ce a stat la baza transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului între soţii R. şi fiica lor R.A.Şt.
Acelaşi imobil, s-a mai reţinut de instanţa de fond, a fost adus ca aport în societatea S.C. D.I. S.R.L. de cumpărătoarea R.A.Şt., asociat unic, care apoi l-a ipotecat în favoarea C.E.C. pentru garantarea unui împrumut contractat de societate.
După expunerea situaţiei de fapt, instanţa de fond a ajuns la concluzia că acţiunea reclamanţilor este nefondată întrucât singura cale de a ataca actul adiţional de majorare a capitalului social cu imobilul cumpărat de asociată de la părinţii săi era opoziţia prevăzută de art. 61 şi art. 62 din Legea nr. 31/1990.
În ce priveşte acţiunea pauliană, instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 975 C. civ., câtă vreme nu s-a dovedit că actul de majorare a capitalului social le-a produs creditorilor un prejudiciu prin frauda debitorului şi complicitatea terţilor, iar creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă.
Asupra garanţiei constituită pentru contractarea împrumutului de către societatea comercială, instanţa a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost infirmat şi, deci, societatea comercială a constituit în mod legal garanţia.
Sentinţa nr. 490 din 14 iunie 2001, pronunţată de Tribunalul Suceava, a fost confirmată de Curtea de Apel Suceava care a respins, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
S-a apreciat de instanţa de recurs că reclamanţii nu au făcut dovada intenţiei frauduloase a pârâtei R.A.Şt. şi nici faptul că aceasta, prin actul atacat, şi-a produs insolvabilitatea. Cu excepţia reclamantului B.D., a mai reţinut instanţa de recurs, ceilalţi reclamanţi nu au făcut dovada unor creanţe certe, lichide şi exigibile. Cu referire la principiul relativităţii, instanţa de recurs a motivat că, potrivit art. 974 şi art. 975 C. civ., creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorilor lor, afară de cele personale şi că atacarea în justiţie a actelor în numele debitorilor este posibilă numai în situaţia în care au fost făcute cu viclenie, în paguba creditorilor.
În concluzie, instanţa de recurs a apreciat că de vreme ce, în cauză, nu s-a demonstrat că actul adiţional a fost întocmit cu viclenie, nu sunt motive pentru a se dispune anularea acestuia şi radierea menţiunilor din cartea funciară.
În ce priveşte legalitatea actului atacat, s-a precizat că există acţiune separată în curs de judecată prin care se cere anularea vânzării.
În urma memoriului adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a fost declarat recursul în anulare pe motivul încălcării esenţiale a legii, care a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond.
Procurorul General a examinat hotărârile pronunţate în cauză şi a susţinut că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă greşit pe considerentul că nu s-a făcut dovada intenţiei frauduloase a pârâtei R.A.Şt. întrucât asupra acestei probleme trebuia să se pronunţe instanţa civilă.
A doua problemă pusă în discuţie de Procurorul General, în argumentarea declarării recursului în anulare, este cea referitoare la desfiinţarea actelor frauduloase care au prejudiciat interesele reclamanţilor în calitate de creditori şi la demersul acestora în justiţie care a constat în scindarea acţiunii pauliene şi înregistrarea pe cale separată, la instanţa civilă, a acţiunii pentru constatarea inopozabilităţii faţă de ei a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între debitori şi fiica lor şi separat, introducerea acţiunii comerciale decurgând din cea de-a doua transmisiune a imobilului către societatea comercială prin majorarea capitalului social.
Tot greşit, consideră P.G., s-a reţinut de instanţele care au soluţionat cauza şi faptul că hotărârea de modificare a actelor constitutive nu poate fi atacată decât cu opoziţie, câtă vreme Legea nr. 31/1990 nu prevede o limitare a dreptului la acţiune ca în cazul anulării hotărârii Adunării generale prevăzută de art. 131 din aceeaşi lege.
În susţinerea aceluiaşi argument legat de dreptul de a constata inopozabilitatea actului prejudiciabil pe calea dreptului comun, P.G. a susţinut că opoziţia reglementată de Legea nr. 31/1990 este o cale de atac la îndemâna terţilor care nu o exclude pe cea din dreptul comun.
În ce priveşte acţiunea civilă s-a precizat că, prin sentinţa nr. 1656 din 27 martie 2001 pronunţată de Judecătoria Suceava, s-a admis acţiunea pauliană având ca obiect contractul de vânzare – cumpărare nr. 1884 din 28 martie 2000 şi s-a constatat că actul a fost încheiat în frauda drepturilor creditorilor, cu complicitatea dobânditoarei R.A.Şt. şi, ca atare, nu le este opozabil.
Faţă de această soluţie, în acţiunea comercială, s-a considerat că se impunea suspendarea, în conformitate cu art. 244 C. proc. civ., judecării pricinii până când sentinţa respectivă rămânea irevocabilă întrucât, aceeaşi persoană nu ar putea fi considerată de bună – credinţă în acţiunea comercială care vizează transmiterea imobilului către societatea comercială prin aport la capitalul social.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 313 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului în anulare şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Suceava, secţia comercială.
Apărătorul reclamanţilor, prin concluziile orale, a susţinut că nu sunt motive pentru casare cu trimitere şi că Instanţa Supremă poate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să modifice hotărârile atacate pronunţând o soluţie pe fond.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Art. 109 C. proc. civ. dispune că oricine pretinde un drept împotriva altei persoane, trebuie să se adreseze instanţei în scopul de a pune în mişcare o acţiune civilă pentru protecţia judiciară a dreptului subiectiv, prevalându-se de o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.
În raport de aceste dispoziţii, în alţi termeni, prin recursul în anulare s-a pus problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 61 şi art. 62 din Legea nr. 31/1990, referitoare la opoziţie, cu alte cuvinte, dacă singura cale pentru protejarea drepturilor reclamanţilor era formularea opoziţiei împotriva actului de majorare a capitalului social.
Pentru a vedea dacă, din punct de vedere procedural, s-a apreciat corect asupra acţiunii promovate, trebuia examinată poziţia juridică a reclamanţilor în raport de actul de majorare a capitalul social cu bunul imobil transmis terţului subdobânditor.
În contextul arătat, critica referitoare la aplicarea acestor dispoziţii este corectă întrucât art. 61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 stabileşte că pot fi atacate cu opoziţie hotărârile asociaţilor referitoare la modificarea actului constitutiv de către creditorii sociali şi de către persoanele prejudiciate prin aceste hotărâri.
Dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pot fi considerate de principiu în privinţa opoziţiei care constituie, de fapt, o cerere introductivă de instanţă, un mijloc procedural pus la dispoziţia persoanelor interesate prin care se atacă hotărârea de majorare a capitalului social.
Art. 61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 stabileşte cercul persoanelor care pot formula o astfel de cerere în instanţă, atunci când precizează că aceste hotărâri pot fi atacate de creditorii sociali, precum şi de alte persoane prejudiciate (înţelegând prin aceasta, faţă de domeniul de aplicare al legii, creditorii particulari ai asociaţilor, asociaţii, acţionarii) cu alte cuvinte persoanele care, prin relaţia directă cu societatea, pot fi prejudiciate prin hotărârea de majorare a capitalului concretizată în actul adiţional înscris sub formă de menţiune la Registrul Comerţului.
Concluzia instanţelor, potrivit căreia aceasta este singura cale de a ataca în justiţie actul de majorare a capitalului social, este în contradicţie cu propriul raţionament legat de contextul raporturilor juridice şi al împrejurărilor de fapt în care bunul în discuţie a ajuns în patrimoniul societăţii comerciale prin majorarea capitalului social de către asociata unică, R.A.Şt., fiica celor doi debitori ai reclamanţilor.
Prin urmare, dacă de principiu, opoziţia este o acţiune comercială pusă la îndemână de legea specială persoanelor prevăzute de art. 61, nu se poate admite în contextul unor relaţii juridice complexe, că aceasta exclude orice altă acţiune prin care s-ar ataca un act fraudulos încheiat în dauna creditorilor.
Prima instanţă a ajuns la concluzia că opoziţia era la îndemâna creditorilor reclamanţi prin nesocotirea domeniului de aplicare şi al efectelor acestei acţiuni în raport de acţiunea pauliană.
Astfel, spre deosebire de opoziţie care este la îndemâna persoanelor enumerate de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, printre care se află şi terţii prejudiciaţi prin modificarea actului constitutiv (prin majorarea capitalului social), acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui terţ dobânditor sau împotriva subdobânditorului care a profitat de un act ce fraudează dreptul de gaj general al creditorilor.
Opoziţia, aşa cum este reglementată de Legea nr. 31/1990, este mijlocul de a ataca o măsură, o hotărâre a asociaţilor (de majorare a capitalului) care nu se bazează în mod necesar pe fraudarea unor drepturi. Această acţiune are ca scop anularea actului sau a măsurii luate, stoparea efectelor actului şi chiar revenirea la situaţia anterioară.
Acţiunea revocatorie, deşi duce la desfiinţarea actului întocmai ca şi opoziţia, se deosebeşte totuşi de aceasta din urmă întrucât produce efecte numai între creditor şi terţul dobânditor, ceea ce înseamnă că actul atacat rămâne valabil între părţile care l-au încheiat şi opozabil faţă de toate celelalte persoane, mai puţin faţă de creditorii care au promovat şi au reuşit în acţiunea revocatorie.
În acest context, se impunea analiza acţiunii pauliene promovată în comercial în strânsă legătură cu soluţia din civil care priveşte actul de vânzare – cumpărare a imobilului încheiat de debitorii R. cu fiica lor R.A.Şt.
Din acest punct de vedere, instanţele care au soluţionat cauza aveau de examinat acţiunea revocatorie sub toate aspectele, urmărind efectele acesteia în raport cu terţul subdobânditor şi nu doar incidenţa art .61 din Legea nr. 31/1990.
Mai este de reţinut că ambele instanţe s-au oprit asupra faptului că doar un creditor are titlu executor, fără să observe că acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi că acţiunea se intentează împotriva unui terţ dobânditor sau a terţului subdobânditor.
Condiţia dovedirii fraudei dobânditorului asupra căreia s-au oprit instanţele era îndeplinită prin hotărârea judecătorească pronunţată în civil care a rămas, ulterior, irevocabilă. În acest context, se impunea analiza fraudei subdobânditorului în acţiunea comercială.
Prin susţinerile din ultima şedinţă, reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile solicitând să se constate numai inopozabilitatea actului prin care s-a majorat capitalul social, însă acestei solicitări nu i se poate da curs întrucât, prin hotărârile pronunţate în cauză, nu s-a intrat în fond, instanţele oprindu-se asupra condiţiilor de admisibilitate care au fost enunţate, dar concluzia care a dus la pronunţarea soluţiei este în contradicţie cu enumerarea cerinţelor art. 975 C. civ. şi se bazează, în principal, pe nepromovarea acţiunii în opoziţie asupra actului de majorare a capitalului social cu imobilul în cauză şi pe lipsa intenţiei frauduloase a asociatei R.A.Şt.
Între apărările care au fost formulate în soluţionarea recursului în anulare de faţă, R.A.Şt. a evocat o serie de argumente care urmează să fie analizate cu ocazia rejudecării litigiului în limitele cererii restrânse în faţa acestei instanţe.
În legătură cu apărările intimatei R.A.Şt., urmează a se avea în vedere că acţiunea pauliană produce efecte relative, în sensul că va fi reparat prejudiciul suferit de creditorii reclamanţi, cât şi faptul că terţul poate păstra bunul oferind creditorului suma de bani necesară creanţei sale, excedentul urmând să aparţină terţului subdobânditor.
Cu alte cuvinte, actul atacat rămâne valabil între părţile care l-au încheiat şi opozabil tuturor celorlalte persoane, mai puţin faţă de creditorii reclamanţi.
În consecinţă, potrivit art. 3302 C. proc. civ., recursul în anulare se va admite, hotărârile pronunţate vor fi casate, iar cauza trimisă pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 490 din 14 iunie 2001, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi a deciziei nr. 240 din 28 septembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează hotărârile atacate şi trimitere cauza pentru rejudecare, Tribunalului Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1211/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1217/2003. Comercial → |
|---|
