CSJ. Decizia nr. 1616/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1616/2003
Dosar nr. 7172/2001
Şedinţa publică din 18 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.C. SA Constanţa a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA Iaşi şi SC C. SA Iaşi, solicitând
- constatarea nulităţii absolute a contractelor de prestări servicii nr. 120 şi 121 din 28 august 1997 pe care le-a încheiat în calitate de prestator de servicii cu fiecare din pârâte, în calitate de beneficiare;
- anularea celor două contracte de prestări servicii nr. 120 şi 121 din 28 august 1997, pentru vicierea consimţământului prin dol;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt se motivează că cele două contracte de prestări servicii s-au încheiat la sugestia pârâtelor pentru cantitatea de grâu pe care reclamanta, în calitate de vânzătoare, a refuzat să o livreze cumpărătoarei SC S.T. SRL Iaşi, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, întrucât nu a primit preţul de la aceasta, pârâtele fiind destinatarele mărfii şi adevăratele beneficiare.
Pârâtele, prin încheierea contractelor de prestări servicii, urmărind să-şi apropie o marfă ce nu le aparţine şi pentru care nu au plătit preţul, pe de o parte, iar pe de altă parte, determinând prin mijloace viclene pe reclamantă să le semneze, cele două contracte sunt nule absolut, conform art. 948 pct. 4 C. civ. şi art. 968 C. civ., şi anulabile în baza art. 953 şi 960 C. civ.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 913 din 21 martie 2000 a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă şi a constatat nulitatea absolută a contractului de prestări servicii nr. 120 din 28 august 1997 şi a contractului nr. 121 din 28 august 1997 încheiate de reclamantă, în calitate de prestator de servicii, cu fiecare din cele două pârâte, în calitate de beneficiare, respingând capătul de cerere privind anularea celor două contracte.
În motivarea sentinţei se arată, în esenţă, că scopul încheierii contractelor de prestări servicii este ilicit şi imoral, părţile urmărind să creeze aparenţa unui titlu de proprietate care să permită pârâtelor formularea unei cereri de predare a cantităţii de grâu fără plata vreunei sume de bani cu titlu de preţ către adevăratul proprietar, reclamanta SC C.C. SA.
Se invocă şi Decizia nr. 1421 din 14 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie care a admis recursul declarat de SC C. SA împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care această societate fusese obligată la restituirea cantităţilor de grâu, calificarea dată contractelor în speţă fiind aceea de prestări servicii, iar nu de depozit.
Cu referire la capătul de cerere privind anularea celor două contracte pentru vicierea consimţământului prin dol, acesta a fost respins deoarece operează nulitatea absolută.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin Decizia nr. 402 din 25 aprilie 2001, a respins apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei, ca nefondat, fiind înlăturate criticile formulate cu privire la validitatea contractelor de prestări servicii şi nepronunţarea asupra cererii de suspendare a procesului.
În motivarea acestei hotărâri se reţine că, prin Decizia nr. 1421 din 14 aprilie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că cele două contracte încheiate de reclamantă cu fiecare din pârâte nu sunt contracte de depozit de a căror esenţă este tradiţiunea mărfii, deoarece tradiţiunea nu a avut loc.
Cantitatea de grâu de 5540 tone care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, încheiat între SC C.C. SA şi SC S.T. SRL este aceeaşi cu cantitatea de grâu înscrisă în contractele de prestări servicii (1600 tone ? 3940 tone), expertiza contabilă concluzionând că aceste două contracte nu au fost realizate, nefăcându-se dovada predării spre depozitare, iar în cauză, nu s-a făcut dovada proprietăţii pârâtelor asupra mărfii.
Contractele depuse la dosar de pârâte, pe care acestea le-au încheiat cu SC A.C. SRL au ca obiect o altă marfă decât cea care face obiectul contractelor de prestări servicii şi, ca atare, corect s-a constatat nulitatea lor absolută .
Critica privind nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de suspendare, formulată în baza art. 244 lit. c) C. proc. civ., s-a apreciat ca nefondată, instanţa pronunţându-se asupra acesteia în sensul respingerii ei.
Împotriva aceste decizii pârâtele SC C. SA Iaşi şi SC P. SA Iaşi au declarat recurs pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10, 11 C. proc. civ.
Sistematic, criticile vizează, în esenţă:
- nepronunţarea instanţei de fond decât în parte asupra cererii de suspendare, formulată în baza art. 244 alin. (2) C. proc. civ., critică ce nu a mai fost susţinută cu prilejul dezbaterilor;
- interpretarea greşită a probelor, deoarece.
- Decizia nr. 1421/1999 a fost pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie într-o altă cauză, cu un alt obiect, iar pe rolul acestei instanţe se afla recursul împotriva hotărârilor penale în care mai mulţi inculpaţi au fost obligaţi să acopere prejudiciul creat reclamantei prin neplata cantităţii de grâu în speţă;
- pârâtele sunt cumpărători de bună credinţă, cărora în procesul penal nu li s-a reţinut vreo culpă;
- nu s-a sesizat mecanismul operaţiunii de tranzit achitat în care livrarea efectivă a mărfii se face de către primul furnizor în favoarea ultimului cumpărător, care plăteşte preţul vânzătorului intermediar, iar acesta furnizorului;
- neîncasarea preţului de la cumpărătorul direct de către reclamantă nu este un fapt imputabil şi opozabil pârâtelor.
- pârâtele nedispunând de capacităţi de transport şi depozitare, au încheiat contractele de prestări servicii 120 şi 121/1997, reclamanta cunoscând că nu mai are calitatea de proprietar al mărfii, ci pe acea de custode;
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, contractele încheiate nefiind contracte de depozit după cum a stabilit Curtea Supremă prin deciziile nr. 1421 şi 1422 din 14 aprilie 1999.
Scopul contractelor este imoral, şi anume acela ca pârâtele să beneficieze, ca deponente, de o marfă pe care nu au predat-o pârâtele, fiind aplicabile art. 966 şi 968 C. civ., reclamanta neavând intenţia să transmită proprietatea asupra acestora.
Cererea sa, ca recurentele–pârâte să suporte cheltuielile de conservare a mărfii, nu de depozitare, până la predarea acesteia şi primirea preţului, era justificată, susţine intimata, de interesul lor în obţinerea mărfii, care putea fi vândută altor cumpărători.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează:
Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii a două contracte de prestări servicii pe care reclamanta, în calitate de prestator, le-a încheiat cu fiecare dintre pârâte SC P. SA şi SC C. SA în calitate de beneficiare, la 28 august 1997, obiectul declarat al contractelor constând în efectuarea operaţiunilor de recepţie cantitativă şi calitativă, păstrare în condiţii corespunzătoare pentru destinaţia dispusă de beneficiar, condiţionare, livrare şi alte prestaţii pentru produsul grâu de panificaţie în cantitate de 1600 tone şi, respectiv, 3940 tone.
Reclamanta invocă drept cauză de nulitate, scopul ilicit şi imoral al acestor contracte ce ar rezulta din faptul că pârâtele urmăresc să-şi apropie o marfă care nu le aparţine şi pentru care nu au plătit preţul.
Afirmaţia reclamantei, pe care aceasta nu o explicitează în nici un fel cu date concrete, vine în contradicţie cu o altă aserţiune din cuprinsul acţiunii, conform căreia pârâtele „sunt destinatarele reale ale mărfii" şi „adevăratele beneficiare", iar cea care nu a plătit preţul este SC S.T. SRL Iaşi, cumpărătoare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 110 din 19 august 1997, în care vânzătoare este reclamanta.
Tot la stadiul de afirmaţie este şi invocarea vicierii consimţământului reclamantei, la momentul semnării contractelor, „prin mijloace viclene", întrucât nu se relevă manoperele dolosive şi nici maşinaţiunile utilizate de pârâte, aspecte care să poată fi dovedite în raport cu dispoziţiile art. 960 alin. (2) C. civ. potrivit cărora "dolul nu se presupune".
În acest cadru procesual fixat de reclamantă şi la a cărui respectare instanţa este obligată, în considerarea respectării principiului disponibilităţii, soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractelor, în speţă, pentru cauza ilicită şi imorală, se sprijină pe considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 1421/1999, prin care se califică contractele ca fiind de prestări servicii, iar nu de depozit, fără a se observa că nici una dintre părţi nu contestă acest lucru.
Cum, potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar reclamanta nu numai că nu a răsturnat prezumţia legală dar nu a indicat nici elementele care să fie probate, greşit instanţa de apel a confirmat soluţia de admitere a acţiunii şi constatare a nulităţii contractelor de prestări servicii.
Aşa fiind, Curtea va admite recursul declarat de pârâte, va modifica Decizia atacată, va admite apelul declarat de acestea şi, schimbând în tot sentinţa tribunalului, va respinge acţiunea reclamantei.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la 200.105.560 lei cheltuieli de judecată către pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtele SC C. SA Iaşi şi SC P. SA Iaşi.
Modifică Decizia nr. 402 din 25 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, admite şi apelul declarat de pârâte, schimbă în totalitate sentinţa civilă nr. 913 din 21 martie 2000 a Tribunalului Constanţa, în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC C.C. SA Constanţa.
Obligă intimata reclamantă la 200.105.560 lei cheltuieli de judecată către pârâtele-recurente.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1615/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1617/2003. Comercial → |
|---|
