CSJ. Decizia nr. 1618/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1618/2003
Dosar nr. 6060/2001
Şedinţa publică din 17 martie 2003
Asupra acţiunii în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei:
I.1. Prin sentinţa nr. 185 din 27 iunie 2001 a Curţii de Arbitraj Internaţional a fost admisă acţiunea O., fiind obligată pârâta V. la plata sumei de 2,3 milioane mărci germane, cu titlu de preţ al mărfurilor livrate în cursul anului 1999, potrivit contractului-cadru nr. 99/PET/CC din 3 decembrie 1998.
2. Anterior, instanţa arbitrală, prin încheierea din 22 iunie 2000, a respins excepţia de necompetenţă, invocată de V., reţinând valabilitatea clauzei compromisorii, întrucât:
- prevede expres competenţa Curţii de Arbitraj de pe lângă C.C.I.R.;
- în aceeaşi formulă, clauza a existat şi în contractele cadru anterioare, dintre aceleaşi părţi;
- contractul a fost semnat cu mandat special de şeful reprezentanţei V. la Bucureşti;
- „comanda de cumpărare nu îndeplineşte condiţiile necesare a investi un organ de jurisdicţie, din Statul New York, fiind lipsită de relevanţă, în raport cu clauza compromisorie, în favoarea acestui arbitraj".
3. Contra sentinţei, V. a introdus acţiunea în anulare, pe temeiurile din art. 364 lit. b) (inexistenţa convenţiei arbitrale sau caracterului nul, ori inoperant al acesteia) şi art. 364 lit. i) C. proc. civ. (hotărârea încalcă ordinea publică), reluând aceleaşi argumente examinate prin încheierea din 22 iunie 2000 de Curtea de Arbitraj:
- şeful reprezentanţei nu a avut un mandat scris special să semneze contractul cadru, a cărui existenţă a ascuns-o, iar în anii anteriori nu au existat asemenea contracte-cadru (nefiind depuse originalele, ci numai copii xerox), iar hotărârea încalcă ordinea publică, întrucât instanţa arbitrală a respins pârâtei V. proba cu martori şi cu interogatoriu.
La termenul din 17 septembrie 2002, V. a renunţat, însă, la cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.
II.1. Prin sentinţa nr. 355 din 28 iunie 2002, aceeaşi instanţă arbitrală a respins cererea reconvenţională formulată de V., împotriva reclamantei O., iar, prin încheierea din 30 octombrie 2001, Curtea de Arbitraj s-a declarat competentă pentru aceleaşi motive ca şi în prima cauză (încheierea din 22 iunie 2000).
Împotriva acestei sentinţe, V. a introdus acţiune în anulare, invocând, de asemenea, cele două motive prevăzute de art. 364 lit. b) şi lit. i) C. proc. civ., ambele relevate la pct. I.3.
Curtea, la cererea părţilor, în conformitate cu art. 164 C. proc. civ., a conexat cele două acţiuni în anulare, judecata continuând în dosarul nr. 6060/2001.
În Drept:
III. Acţiunile reunite sunt nefondate.
1. Prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţiile unite, dată în interesul legii, s-a statuat că acţiunea în anulare este o cale de atac, cu unele particularităţi, iar, conform art. 365 pct. 1 C. proc. civ., competenţa judecării acesteia, în primă instanţă, aparţine secţiei comerciale a C.S.J., instanţă „imediat superioară" cele prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în speţă, Curtea de Apel Bucureşti.
Dispoziţiile din art. 366 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că: „Hotărârea instanţei judecătoreşti, cu privire la acţiunea în anulare, poate fi atacată numai cu recurs", situaţie în care Decizia secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie este susceptibilă de recurs, la Completul de 9 judecători.
2. Motivul acţiunii în anulare şi argumentele invocate au fost examinate de instanţa arbitrală, fiind respinse motivat.
2.1. Potrivit art. 3433 pct. 2 C. proc. civ.: „Tribunalul Arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte, în această privinţă, printr-o încheiere, care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă, împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364".
Curtea de Arbitraj s-a conformat riguros acestei dispoziţii imperative, prin încheierile din 20 iunie 2000 şi din 30 octombrie 2001, laborios şi temeinic motivate.
Curtea şi-a verificat propria competenţă, examinând convenţia arbitrală din cuprinsul contractului-cadru, atât în textul clauzei proprii, cât şi în contextul raportului contractual „de linie" dintre părţi, astfel că i-a dat semnificaţia juridică adecvată, în concordanţă cu voinţa reală a părţilor.
2.2. Pârâta V., în acţiunea în anulare, a reluat excepţia de necompetenţă, formulând-o ca motiv de anulare, pe temeiul art. 364 lit. b) C. proc. civ., care prevede că „Tribunalul arbitral a soluţionat litigiul, fără să existe o convenţie arbitrală, sau în temeiul unei convenţii nule, sau inoperante".
În speţă, corect s-a reţinut existenţa convenţiei arbitrale încorporate în contractul-cadru, care prevede că „disputele dintre părţi, care nu vor fi rezolvate pe cale amiabilă, vor fi supuse, în vederea soluţionării, instanţei arbitrale de pe lângă Camera de Comerţ a României, a cărei hotărâre, întemeiată pe legea română, va fi definitivă şi executorie".
Aşadar, părţile au decis, prin convenţia arbitrală, asupra competenţei legislative, cât şi asupra celei jurisdicţionale, supunând contractul şi jurisdicţia lui legii române şi instanţei arbitrale, determinate de ele.
2.3. Valabilitatea convenţiei arbitrale a fost, de asemenea, corect validată de Curtea de arbitraj, care a interpretat probele administrate şi susţinerile părţilor, integrate raporturilor anterioare şi concomitente dintre ele. Evident că a existat un mandat special, dat şefului reprezentanţei V. la Bucureşti, pentru a semna contractul-cadru 1998, în conformitate cu practica anilor anteriori a părţilor, ale căror contracte, similare, au şi fost executate.
Curtea constată, aşadar, că nu există probată, nici o cauză de nulitate, a convenţiei, iar, pe de altă parte, aceasta nu a devenit inoperantă, ca efect a unor alte clauze din comanda de cumpărare, care, aşa cum a reţinut instanţa arbitrală, nu îndeplineşte condiţiile pentru a revoca acea convenţie, ori a o face inoperantă, dar nici pentru a constitui o clauză compromisorie, în favoarea altui arbitraj.
3. În sfârşit, potrivit art. 168 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, încălcarea ordinii publice poate avea loc când se nesocoteşte competenţa exclusivă a instanţelor române.
Pârâta V., însă, a renunţat, în prima acţiune în anulare, la acest al doilea motiv (art. 364 lit. i) C. proc. civ.), realizând, aşadar, că soluţia instanţei privind respingerea unei probe nu constituie, prin ea însăşi, o încălcare a ordinii publice.
4. Pârâta V. nu a invocat motive de fond, dar nu este lipsit de semnificaţie pentru raporturile de colaborare dintre părţi şi faptul că suma, la care a fost obligată prin sentinţa arbitrală atacată, a fost recunoscută de conducerea acesteia, la termenul din 15 martie 2001, în faţa instanţei americane, invocându-se compensarea creanţelor sale cu aceasta (1.191.520 dolari S.U.A.).
În raport cu cele ce preced, pârâta V. urmează ca, în baza art. 274 C. proc. civ., să fie obligată la plata sumei de 15.000 dolari S.U.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, ambele acţiuni în anulare, formulate de S.C. V. S.U.A., împotriva sentinţelor arbitrale nr. 185 din 27 iunie 2001 a C.A.C.I.-C.C.I.R. şi nr. 355 din 28 iunie 2002 ale aceleiaşi instanţe arbitrale, precum şi contra încheierii din 22 iunie 2000 din dosarul nr. 5/2000.
Obligă petenta la plata sumei de 15.000 dolari S.U.A., la cursul B.N.R. în lei din ziua plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. O. SA Râmnicu Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1617/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1619/2003. Comercial → |
|---|
