CSJ. Decizia nr. 207/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 207/2003
Dosar nr. 1456/2002
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 28 septembrie 1996, reclamanta SC I.G.P. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii S.C., S.M. şi S.D.C., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 72 din 10 ianuarie 1996, şi obligarea la restituirea preţului, în sumă de 65.100.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, se arată că pârâţii S.C. şi S.M., soţi fiind, i-au vândut un apartament pe care, la rândul lor, l-au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, adevăratul proprietar, M.C., neînstrăinând vreodată apartamentul în speţă.
Prin sentinţa nr. 4314 din 12 noiembrie 1996, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, reţinând natura civilă a litigiului.
Apelul declarat de reclamanta, SC I.G.P. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 704 din 7 mai 1997.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 517 din 12 februarie 1998, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, motivând competenţa instanţei comerciale pe prevederile art. 4 C. com. şi ale art. 56 C. com., a faptului că imobilul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, urma să facă parte din fondul de comerţ al reclamantei comerciant.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 1837 din 6 aprilie 1999, a admis acţiunea majorată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 72 din 10 ianuarie 1996, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând pe toţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 376.390.000 lei daune, ce reprezintă contravaloarea reactualizată a apartamentului în cauză şi lipsa lui de folosinţă, precum şi la 11.595.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că actul de vânzare-cumpărare, în speţă, a fost încheiat de pârâţii S.C. şi S.M., fără ca ei să aibă proprietatea imobilului vândut prin dol, fapt ce atrage, conform art. 960 C. civ., nulitatea contractului astfel încheiat şi răspunderea solidară a vânzătorilor, în baza art. 1003 C. civ.
Cererea de majorare a pretenţiilor prin reactualizarea preţului, formulată la 7 decembrie 1998, s-a admis în baza art. 998 C. civ. şi art. 1084 C. civ.
Răspunderea pârâtei S.D.C. s-a angajat în baza art. 999 C. civ., art. 38 din Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici, precum şi a prevederilor art. 24 din Regulamentul de aplicare al legii, în solidar cu pârâţii vânzători, conform art. 1003 şi 1039 C. civ.
S-a mai reţinut că pârâţii vânzători au fost puşi în întârziere prin însăşi cererea de chemare în judecată, neoperând, aşadar, exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 275 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 2390 din 18 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a admis apelurile formulate de pârâţii S.C., S.M. şi S.D.C., a schimbat în parte sentinţa şi, constatând revocat contractul de vânzare-cumpărare nr. 72 din 10 ianuarie 1996, a obligat pe apelanţii-pârâţi, S.C. şi S.M., la restituirea preţului vânzării, în sumă de 65.100.000 lei, şi la 846.000 lei, reprezentând spezele vânzării, respingând capătul de cerere privind cheltuielile de judecată la fond.
S-a respins acţiunea faţă de pârâta S.D.C., ca nefondată, luându-se act că nu solicită cheltuieli de judecată, intimata-reclamantă fiind obligată la 10.063.000 lei cheltuieli de judecată către apelanţii S.C. şi S.M.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile dolului, nefiind dovedit că acesta provine de la pârâţii vânzători câtă vreme, la rândul lor, au dobândit apartamentul în speţă prin act autentic, iar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a avut în vedere certificatul de sarcini nr. 57/1996, încheiat la Judecătoria Sectorului 5, din care rezultă că bunul nu a fost scos din circuitul civil şi nici grevat de sarcini.
Pârâţii vânzători, realizând că sunt victimele unor falsuri, au achiesat la pretenţiile reclamantei, fiind de acord cu restituirea preţului la prima zi de înfăţişare, aşa încât greşit instanţa, neluând act de achiesarea lor, i-a obligat la cheltuieli de judecată.
În ce o priveşte pe pârâta S.D.C., aceasta, în calitate de notar, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, având în vedere certificatul de sarcini din care rezultă că apartamentul nu este nici grevat de sarcini şi nici scos din circuitul civil, identitatea întâmplătoare de nume dintre cele trei pârâţi făcându-l pe reclamant să creadă în mod greşit în existenţa unor manopere dolosive.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta, SC I.G.P. SRL Bucureşti, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 901 din 14 februarie 2001, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceiaşi instanţă de apel.
În considerentele deciziei se arată că instanţa de apel trebuia să examineze criticile formulate de pârâţii-apelanţi în raport cu obiectul pricinii, iar Decizia trebuia să conţină o motivare în fapt şi în drept, cu privire la recunoaşterea pretenţiilor reclamantei şi finalitatea acesteia, neputându-se lua act de revocarea actului peste voinţa părţilor.
Solidaritatea trebuia examinată în raport cu prevederile art. 1003 C. civ., nefiind aplicabile prevederile art. 43 C. com., iar răspunderea pârâtei S.D. trebuia analizată în raport cu încălcarea atribuţiilor sale şi a obiectului pricinii, neputând să vizeze restituirea preţului.
S-a mai reţinut neexaminarea celor două elemente constitutive ale dolului ca viciu de consimţământ şi în ce măsură inducerea în eroare provine de la cocontractanţi sau de la un terţ.
Rejudecând apelul declarat de pârâţi, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 81 din 2 aprilie 2002, a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, pe fond, a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 72 din 10 ianuarie 1996, a obligat pe pârâţii S.C. şi S.M. la restituirea sumei de 65.100.000 lei, reprezentând preţ imobil şi 846.000 lei cheltuieli privind vânzarea imobilului; a respins acţiunea faţă de pârâta S.D.C. ca nefondată; a respins cererea modificatoare ca tardiv formulată; a obligat pe reclamanta intimată către apelanţii S.C. şi S.M. la plata sumei de 10.061.500 lei cheltuieli de judecată, luând act că apelanta S.D.C. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acţiuni separate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinu că:
- reclamanta, în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, nu a expus în ce consta culpa pârâţilor vânzători, deosebit de faptul că ar fi prezentat un act fals la notariat, iar în privinţa notarului nu se motivează în nici un fel culpa acestuia, nefăcându-se nici o distincţie între aceste două culpe;
- cererea modificatoare a fost formulată de reclamantă la 8 decembrie 1998, peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nefiind aplicabil art. 132 alin. (2) pct. 1 – 4 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare fiind la 20 octombrie 1998;
- probele nu relevă că dolul provine de la apelanţii vânzători, cât timp, în dovedirea dreptului lor, au prezentat acte notariale, fiind ei înşişi victimele unor falsuri succesive, cercetările penale, cu privire la autorul falsului, nefiind finalizate; nefiind dovedite elementele dolului;
- apelanta S.D. şi-a respectat obligaţiile de a verifica actele cerute de art. 70 alin. (1) din Legea nr. 36/1995; probele administrate nefăcând dovada vreunui prejudiciu pentru care să fie antrenată răspunderea proprie a notarului public, conform art. 998 C. civ., nefiind operantă răspunderea solidară, prevăzută de art. 1003 şi 1039 C. civ.;
- în atare situaţie, pârâţii-apelanţi nu datorează cheltuieli de judecată.
Reclamanta, SC I.G.P. SRL Bucureşti, a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a) greşit s-a reţinut aplicarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., acţiunea nefiind modificată, ci pretenţiile au fost majorate în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
b) încălcarea art. 960 C. civ., deoarece condiţiile dolului au fost dovedite. Dolul provine de la pârâţi, el este anterior contractului, fiind conceput odată cu primul contract încheiat între M.C. şi G.L. şi dovedit prin cele trei contracte şi „prin toate falsurile făcute".
c) încălcarea art. 1084 şi 1085 C. civ. Prejudiciul are două componente: prima se referă la restituirea sumei plătite drept preţ, reactualizată, (art. 1578 C. civ.) de 25.810 dolari S.U.A., iar cea de-a doua se referă la beneficiul nerealizat datorită faptului că nu a putut închiria apartamentul, „care este în sumă ......dolari S.U.A", adică 108.000.000 lei, greşit instanţa, nefăcând aplicarea art. 1084 C. civ., a aplicat trunchiat art. 1085 C. civ.
d) încălcarea art. 315 C. proc. civ. „Grava eroare a instanţei de trimitere constă în aceea că face o gravă confuzie în ce priveşte valenţa juridică a celor trei contracte, ele constituind prin ele însele probatorii. Aceste trei contracte sunt false prin însăşi activitatea infracţională a pârâţilor";
e) dacă acţiunea a fost admisă în parte, lipseşte raţiunea de a li se acorda pârâţilor cheltuieli de judecată.
2. Art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Dovada culpei soţilor vânzători s-a făcut cu cele trei contracte de vânzare-cumpărare, pârâţii vânzători fiind direct interesaţi în obţinerea, prin manopere dolosive, a sumei de bani;
3. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Încălcarea art. 1003 C. civ. Culpa comună a vânzătorilor şi notarului rezultă din modul în care s-a lucrat: vânzătorii răspund pentru „ingineria" pe care au construit-o, iar notarul pentru omisiunile sale.
Intimaţii-pârâţi S.C. şi S.M. au depus întâmpinare, prin care răspund motivelor de recurs formulate, concluzionând că acestea sunt nefondate, solicitând respingerea recursului, deoarece:
- recurentul confundă noţiunea tehnică juridică de „modificare" a cererii prin întregire cu alte capete de cerere sau „prin modificarea obiectului pretenţiei concrete", deduse judecăţii, cu „mărirea câtimii obiectului cererii", art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care presupune păstrarea obiectului iniţial;
- probele au fost analizate de instanţa de apel, iar aprecierea probelor s-a făcut cu respectarea legii, critica de la motivul 2 de recurs neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.;
- critica de la motivul nr. 4 de recurs este inadmisibilă, instanţa de apel conformându-se dezlegării în drept dată în Decizia de casare a Curţii Supreme de Justiţie;
- criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, din contractele de vânzare-cumpărare rezultând că pârâţii vânzători au fost victimele unor falsuri succesive şi nu ei sunt cei care au produs maşinaţiuni care să vicieze consimţământul reclamantului, dolul nefiind dovedit de reclamant ca, de altfel, nici prejudiciul pe care-l invocă.
Intimata S.D.C. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă.
Se arată, în esenţă, că prevederile art. 1003 C. civ. nu sunt incidente în speţă, critica recurentului nefiind fondată, deoarece, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, răspunderea notarului public poate fi angajată în condiţiile legii civile pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu.
Condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite în ce o priveşte, reclamantul nefăcând dovada prejudiciului, a faptei ilicite şi a vinovăţiei sale în contextul dat.
Recursul nu este fondat.
I. 1. Trebuie mai întâi precizat că Decizia atacată cu recurs a fost pronunţată de instanţa de apel, ca urmare a trimiterii cauzei, prin Decizia nr. 901 din 14 februarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, pentru rejudecarea apelului.
Cum, la data pronunţării deciziei de casare, nu era în vigoare OG nr. 138/2000, nefiind incident art. 725 alin. (2) C. proc. civ.: „În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi, privitoare la competenţă, sunt pe deplin aplicabile", aplicabil procesului de faţă este art. 725 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate".
Aşadar, motivele de recurs vor fi analizate în raport cu dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nemodificat.
2. Recurentul şi-a motivat recursul indicând prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi pct. 10 C. proc. civ.
Cum dezvoltarea motivelor de recurs reclamă încadrarea şi în prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se va face şi analiza acestuia.
II. Dezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurentul critică Decizia, în principal, pentru greşeala gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Sub ambele aspecte, criticile nu sunt întemeiate.
1. Este de principiu că cel care fixează cadrul procesual, în limitele căruia instanţa trebuie să se pronunţe, este reclamantul, codul de procedură civilă reglementând atât conţinutul cererii de chemare în judecată, în art. 112 C. proc. civ., cât şi, în mod simetric, conţinutul hotărârii judecătoreşti, în art. 261 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă avea, aşadar, obligaţia, potrivit art. 112 pct. 4 C. proc. civ., să arate şi motivele de fapt pe care se întemeiază cererea sa, rolul activ al judecătorului manifestându-se prin uzarea de mijloace procedurale în aflarea adevărului celor invocate în acţiune.
Or, se constată că, prin acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa de judecată, se solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe care aceasta l-a încheiat cu soţii pârâţi, şi obligarea lor la restituirea preţului plătit de 65.000.000 lei, acţiune cu care pârâţii cumpărători au fost de acord la prima zi de înfăţişare, 12 noiembrie 1996.
Cauza de nulitate invocată, vicierea consimţământului prin dol nu o raportează, însă, în concret la pârâţi, ci la faptul că actul său de vânzare-cumpărare s-a încheiat pe baza altui act de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii vânzători au cumpărat, la rândul lor, apartamentul în speţă de la un neproprietar şi, cum adevăratul proprietar nu şi-a înstrăinat niciodată apartamentul, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate.
Singura trimitere la o acţiune a pârâţilor vânzători este că aceştia au prezentat, cu ocazia autentificării contractului, „un act fals, care nu există în evidenţele fostului notariat al Sectorului 6, întrucât, la nr. 18.642 din 4 octombrie 1995, apare o altă operaţiune materială", buna sa credinţă fiind astfel frustrată.
În privinţa pârâtei S.D.C., nu se face absolut nici o referire la vreo acţiune sau omisiune care să conducă la ideea de culpă a acesteia şi, deci, de răspundere, cererea de chemare în judecată nefiind întemeiată şi pe prevederile Legii nr. 136/1995, privind organizarea notarilor publici.
Aşa se şi explică faptul că nici după ultima casare cu trimitere de către instanţa de recurs, reclamanta nu a fost în măsură să producă probe pentru dovedirea elementelor materiale sau intenţionale ale eventualului dol provenind de la pârâţi, care să susţină temeiul de drept al acţiunii: art. 953, 960 C. civ.
Prin urmare, constatarea instanţei de apel, privind nedovedirea manoperelor dolosive în sarcina pârâţilor, este corectă, iar critica recurentei, în sensul că o atare dovadă a făcut-o prin producerea celor trei contracte de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită, contractele, în speţă, încheiate în formă autentică, nefiind apte prin ele însele să facă dovada relei credinţe, intrinsecă dolului, pentru simplul motiv că reaua credinţă nu se prezumă.
Aşa fiind, nu numai criticile recurentei de la pct. 1 lit. b) şi c) şi pct. 2, mai sus arătate, sunt neîntemeiate, dar şi critica de la pct. 3, cu privire la incidenţa art. 1003 C. civ., care, evident, este fără obiect faptic şi juridic, repunerea în situaţia anterioară operând între părţile care au încheiat contractul ce a fost anulat nu între acestea şi terţi, categorie în care intră şi intimata S.D.C., în calitatea sa de notar.
Neîntemeiate sunt şi criticile de la pct. 1 lit. a) şi c), aceasta, deoarece, cum bine a reţinut instanţa de apel, cererea întregitoare, depusă la dosar la termenul din 8 decembrie 1998, a fost tardiv formulată în raport cu prevederile art. 132 alin. (1) şi art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare, după un prim ciclu procesual, generat de stabilirea instanţei competente, fiind la 20 octombrie 1998.
Cererea, în speţă, a fost formulată şi cu încălcarea prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., care reclamă exercitarea cu buna credinţă a drepturilor procesuale, câtă vreme pârâţii vânzători au fost de acord cu acţiunea iniţială, cu datele ce au fost analizate, încă de la termenul din 12 noiembrie 1996, poziţie consemnată de tribunal, instanţa a cărei competenţă a fost confirmată prin exercitarea căilor de atac de către reclamantă, poziţie reiterată în faţa aceleiaşi instanţe la 15 septembrie şi, respectiv, 20 octombrie 1998, când au solicitat pronunţarea unei hotărâri în acest sens, iar amânarea a fost determinată de atitudinea culpabilă a reclamantului, constând în netimbrarea acţiunii la valoare. Neîndeplinidu-şi obligaţia de timbrare, nici la termenul acordat de 10 noiembrie 1998, instanţa a acordat reclamantului un ultim termen pentru satisfacerea taxei de timbru, 8 decembrie 1998, iar la acest termen, odată cu complinirea obligaţiei de timbrare, reclamantul a depus în scris şi o întregire în patru puncte a acţiunii, prin care solicită diferenţa de curs leu/dolar la restituirea preţului şi contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului, menţionând la pct. 4 că urmează să facă „precizarea sumelor solicitate".
Cât priveşte caracterul cererii astfel formulate, dar nemotivată în fapt şi în drept, el este unul de modificare a acţiunii iniţial formulate, iar nu de majorare a câtimii obiectului cererii, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cum greşit susţine recurenta, care, oricum, tot la prima zi de înfăţişare trebuia formulată, numai că ea se putea face prin declaraţie verbală, consemnată în încheiere, şi nu se acorda termen pentru facerea întâmpinării de către pârâţi.
Nici critica de la pct. 1 lit. a) nu este întemeiată, cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind consecinţa admiterii apelurilor promovate de pârâţi, iar nu a admiterii în parte a acţiunii.
Faţă de cele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat în raport cu prevederile art. 304 C. proc. civ., menţinând, ca legală şi temeinică, Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.G.P. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 81/A din 2 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimaţilor-pârâţi S.C. şi S.M. suma de 10 milioane lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi intimatei S.D.C. suma de 28 milioane lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2066/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2075/2003. Comercial → |
|---|
