CSJ. Decizia nr. 227/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 227/2003
Dosar nr. 4273/2001
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa 598 din 28 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acţiunea introdusă de Primăria Municipiului Călăraşi, împotriva pârâtei S.C. T. S.R.L. Călăraşi, prin care se solicită obligarea acesteia la plata sumei totale de 11.600.120 lei, din care 124.736 lei redevenţă restantă, aferentă anului 1999, şi 11.475.348 lei redevenţă aferentă semestrului I al anului 2000.
S-a reţinut că părţile au încheiat contractul de cesiune nr. 3 din 24 martie 1992, pentru suprafaţa de 20 mp, teren situat în Călăraşi, în vederea amplasării unei construcţii provizorii pentru desfăşurarea unei activităţi de comerţ, pentru un termen de 6 luni, după care durata contractului s-a mai prelungit, ultima perioadă fiind 1 iulie 1997 - 31 decembrie 1997, pârâta achitând diferite sume, inclusiv în anul 1998.
Răspunderea contractuală a pârâtei, care constituie temeiul de drept al acţiunii, reclamanta solicitând "redevenţă", s-a considerat, însă, că nu poate fi invocată pentru că, în cazul contractului de concesiune, acesta a expirat la 31 decembrie 1997, iar reînnoirea acestui contract, prin folosirea terenului de către pârâtă, nu operează, tacita relocaţiune fiind specifică numai contractelor de locaţiune.
Pentru că în petitul acţiunii, reclamanta se referă şi la art. 998 C. civ., instanţa a motivat că nu există nici răspundere delictuală pentru pârâtă, întrucât nu s-a dovedit prejudiciul, efectiv, suferit şi calculul acestuia.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti care, prin Decizia civilă nr. 429 din 14 martie 2001, a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 11.600.120 lei, reprezentând redevenţă restantă pe anul 1999 şi primul semestru al anului 2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt eronată şi, prin consecinţă, o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor contractuale, specifice speţei, deoarece, prin voinţa ambelor părţi, atât în 1999, după expirarea contractului de cesiune, cât şi în anul 2000, pârâta a folosit terenul concesionat, nu şi-a ridicat magazinul edificat pe teren, a plătit redevenţă până în trimestrul al IV-lea al anului 1999, deşi, nu mai era în fiinţă contractul de cesiune, deci, are obligaţia, în cadrul acestor raporturi juridice dintre părţi, să plătească sumele datorate, în caz contrar, operand o îmbogăţire fără just temei pentru pârâtă.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. T. S.R.L. Călăraşi care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 11 C. proc. civ., a susţinut că Decizia cuprinde motivări contradictorii cu privire la existenţa şi prelungirea contractului de concesiune, făcându-se confuzie între noţiunile de "acord de voinţă al părţilor" şi "acceptare tacită" a unei situaţii de fapt.
Recursul este nefondat.
Prealabil analizei recursului, se impune precizarea că pârâta a dezvoltat, exclusiv, motivul de casare, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., celelalte motive au fost numai enunţate în drept, fără să fie concret arătate situaţiile care se înscriu în aceste prevederi ale art. 304 C. proc. civ.
Verificându-se primul motiv de casare, se constată că nu există contradicţie în motivarea deciziei şi nici motive străine de natura pricinii.
Exemplele date, în cadrul acestui motiv de casare, nu reprezintă considerentele deciziei recurate, ci ele constituie expunerea argumentelor sentinţei atunci când instanţa de apel se referă la desfăşurarea procesului şi argumentele care au justificat prima hotărâre.
Făcând trimitere la reglementările speciale ale contractului de concesiune, recurenta omite problema de esenţă din cauză, şi anume, că terenul concesionat, chiar dacă contractul iniţial nu a mai fost prelungit prin acte adiţionale, se afla şi la data sesizării instanţei în posesia sa, că, în contractul 3/1992, nu se arată modalitatea de prelungire a acestuia şi că, prin adresa din 14 ianuarie 2000, a solicitat reclamantei fie rezilierea contractului, fie prelungirea acestuia cu negocierea redevenţei.
Cu alte cuvinte, chiar pârâta recunoaşte că foloseşte terenul, în baza contractului din 1992, achitându-se redevenţa până la sfârşitul anului 1999, dar refuzând în continuare plătească sumele solicitate, deşi nu a predat terenul concesionat.
Apărarea pârâtei cum, că din 1997 nu s-au mai încheiat acte adiţionale şi că nu este de acord să plătească sumele solicitate, a se vedea menţiunea de pe adresa reclamantei, nu este relevantă pentru că sumele ce formează obiectul acţiunii nu privesc perioada imediată de după decembrie 1997, ci finalul anului 1999 şi primul semestru al anului 2000. Până la această dată, deşi fără act adiţional, părţile au fost de acord să prelungească contractul de concesiune, numai astfel explicându-se de ce reclamanta, până în anul 2000, nu a cerut restituirea terenului, iar pârâta, până în anul 2000, a plătit redevenţa.
Acestea au fost considerentele, de altfel, expuse în conţinutul deciziei recurate, care nu cuprinde nici motive contradictorii, nici străine de natura cauzei.
Celelalte motive de casare, art. 304 pct. 8, 9, 11 C. proc. civ., nu se pot verifica pentru că, nefiind dezvoltate, nu se ştie la ce anume greşeli ale instanţei de apel s-au referit şi nu se poate prezuma intenţia pârâtei în legătură cu acestea.
Faţă de cele arătate, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. T. S.R.L. Călăraşi. împotriva deciziei nr. 429 din 11 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2264/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2271/2003. Comercial → |
|---|
