CSJ. Decizia nr. 3018/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3018/2003
Dosar nr.3868/2001
Şedinţa publică din 12 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5326 din 22 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost admisă excepţia prescripţiei parţiale a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC L.I.E. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, cu privire la cota de aport calculată de reclamantă până la 12 aprilie 1997 şi, ca urmare, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea pentru aceste pretenţii.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea, privind pretenţiile calculate cu acelaşi titlu de reclamantă, începând cu data de 12 aprilie 1997, până la 29 februarie 2000, ca neîntemeiată.
Apelul formulat împotriva sus menţionatei sentinţe de către reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, a fost respins, ca tardiv declarat, prin Decizia civilă nr. 435 din 15 martie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OG nr. 13/1998, termenul de apel este de 15 zile de la data comunicării sentinţei (dispozitivului) şi că, în speţă, hotărârea atacată cu apel a fost comunicată reclamantei la data de 11 octombrie 2000, astfel că introducerea cererii abia la 2 noiembrie 2000, s-a făcut cu depăşirea termenului legal menţionat, care a expirat la 30 octombrie 2000.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, susţinând, în esenţă, că soluţia de respingere a apelului său, ca tardiv declarat, este greşită, întrucât, în speţă, pe dovada de comunicare a actului s-a aplicat numai ştampila poştei şi, ca atare, nu poate fi luată ca dată de plecare la socotirea termenului, data de 11 octombrie 2000, menţionată în procesul-verbal încheiat de agentul procedural, ci data de 18 octombrie 2000, care a fost confirmată ca dată a primirii sentinţei civile nr. 5326 din 22 septembrie 2000, prin aplicarea propriei sale ştampile, în raport cu care declaraţia de apel, introdusă la 2 noiembrie 2000, s-a făcut cu respectarea termenului legal menţionat.
În dezvoltarea criticilor, reclamanta arată că modalitatea în care a fost comunicată sentinţa nr. 5326/2000 (dispozitivul) prin afişare şi nu prin predarea directă către funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei, care să confirme, prin semnătură şi aplicarea ştampilei, înmânarea actului, au fost încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele întocmite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule, ca şi prevederile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, care statuează că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar faptul că procedura de comunicare a actului nu a fost legal îndeplinită, constituie un motiv de ordine publică.
Că procedura de comunicare nu a fost legal îndeplinită o demonstrează şi faptul că aceasta a fost efectuată cu nerespectarea art. 87 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc modalitatea în care se citează şi se comunică actele de procedură persoanelor prevăzute de acest text legal, ca şi a celor ale art. 91 din acelaşi cod, care stipulează că înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură, prevăzute la art. 87 pct. 1, 2, 3, 5 şi 7 din codul menţionat, se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care va semna dovada, coroborat cu prevederile art. 92 C. proc. civ., care statuează condiţiile în care procedura de comunicare a actelor de procedură este legală.
Or, în condiţiile în care recurenta are organizat un serviciu permanent şi specializat pentru primirea corespondenţei, era necesar, chiar dacă dispoziţiile art. 91 şi 100 C. proc. civ. nu prevăd expres acest lucru, confirmarea primirii actului prin semnătură şi aplicarea ştampilei de către funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei pentru înlăturarea oricărei suspiciuni, asupra datei primirii actului.
Cum sancţiunea nulităţii comunicării actului de procedură, arată recurenta în continuare, precede sancţiunea decăderii din termenul de exercitare a căii de atac, şi cum art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prevede că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, se vor declara nule, dacă prin aceasta s-a cauzat părţii o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor, astfel că recurenta solicită a se constata nulitatea comunicării dispozitivului sentinţei la data de 11 octombrie 2000, întrucât primirea actului nu a fost confirmată prin semnătură şi aplicarea ştampilei de către funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei, fiind, în aceste condiţii, nulă, şi luarea în considerare, ca dată a comunicării, data de 18 octombrie 2000, când a confirmat, prin aplicarea propriei ştampile, primirea sentinţei civile nr. 5326/2000, pe care recurenta a precizat că o va depune ca dovadă în sensul celor susţinute în recurs, adică că acest act i-a fost comunicat numai la data de 18 octombrie 2000.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că dispozitivul sentinţei civile nr. 5326, din data de 22 septembrie 2000, i-a fost comunicat recurentei prin afişare, conform procesului-verbal încheiat de agentul procedural la data de 11 octombrie 2000, şi că recurenta, în calitate de apelantă, a declarat apel împotriva acestei sentinţe la data de 2 noiembrie 2000, adică cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 2881 partea finală C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin OG nr. 13/1998.
Ca atare, bine instanţa de apel a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamantă.
Faptul că procedura de comunicare a sentinţei (dispozitivului) s-a făcut prin afişare şi nu direct, prin predarea acesteia funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care să confirme prin semnătură şi aplicarea ştampilei primirea actului, nu poate constitui un motiv de nulitate a comunicării şi, implicit, a hotărârii atacate, atâta timp cât, nici o dispoziţie legală expresă, nu prevede o astfel de sancţiune, pentru cazul în care procedura de comunicare a fost îndeplinită prin afişare şi nu prin confirmarea primirii actului prin semnătură şi aplicarea ştampilei.
Ca atare, fără nici un temei, recurenta a formulat, în recurs, critici împotriva deciziei instanţei de apel, din moment ce, din procesul-verbal din 11 octombrie 2000, împotriva căruia nu s-a înscris în fals, rezultă, fără nici un dubiu, că dispozitivul sentinţei i-a fost comunicat reclamantei la data menţionată anterior, astfel că, introducerea declaraţiei de apel abia la data de 2 noiembrie 2000, a avut loc cu depăşirea termenului legal de 15 zile şi, pe cale de consecinţă, în mod corect a respins apelul acesteia ca tardiv declarat.
De altfel, reclamanta nu a depus la dosar nici sentinţa nr. 5326 din 29 septembrie 2000, pe care pretinde că a aplicat propria sa ştampilă, la data de 18 octombrie, cu ajutorul căreia să dovedească, aşa cum susţine, că, în realitate, comunicarea hotărârii a avut loc, potrivit opiniei sale, la această dată, în raport cu care declaraţia de apel ar fi fost introdusă în termenul legal.
În subsidiar, se reţine că, în condiţiile speţei, reclamanta era datoare ca, în prealabil soluţionării apelului pe fond, să ceară repunerea în termenul de apel, invocând, eventual, motivele din prezenta cerere de recurs şi numai în cazul în care o astfel de cerere ar fi fost respinsă, putea ataca cu recurs Decizia instanţei de apel.
Cu această suplinire de motivare, se constată că Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală şi, ca atare, urmează a fi menţinută, prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 435 din 15 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3017/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3019/2003. Comercial → |
|---|
