CSJ. Decizia nr. 3188/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3188/2003
Dosar nr. 9345/2001
Şedinţa publică din 26 iunie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 7 decembrie 1999, reclamanta SC I. SA Buzău a chemat în judecată pe pârâta SC N.E. SA Buzău, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe aceasta să-i restituie gardul construit pe terenul pârâtei sau să-i plătească contravaloarea acestuia, cu titlu de daune.
Totodată reclamanta a mai solicitat, prin aceeaşi cerere, obligarea pârâtei la plata a 13% din profitul realizat de aceasta pe perioada în care cele două societăţi au fost asociate şi până la 11 decembrie 1996, când reclamanta s-a retras din asociere.
Cauza a fost strămutată la Tribunalul Ialomiţa.
Prin sentinţa civilă nr. 677/F din 23 noiembrie 2000, Tribunalul Ialomiţa a respins excepţiile formulate de pârâta SC N.E. SA Buzău şi pe fond a admis acţiunea, obligând pârâta SC N.E. SA Buzău să plătească reclamantei, SC I. SA Buzău, suma de 265.273.000 lei, reprezentând contravaloare împrejmuire teren, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.945.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia de prescripţie a dreptului de creanţă, rezultând din valoarea gardului, nu este întemeiată atâta timp cât interesul reclamantei de a solicita suma reprezentând contravaloarea gardului, s-a născut în luna decembrie 1996, adică odată cu retragerea acesteia din asocierea cu pârâta, astfel că, faţă de această dată, dreptul la acţiune a fost valorificat în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut a art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte celălalt capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plată a 13% din profitul realizat de aceasta până la data 11 decembrie 1996, s-a reţinut că nu mai este cazul a mai fi analizată excepţia de prescripţie invocată şi în legătură cu acest capăt de cerere, din moment ce reclamanta a renunţat la aceste pretenţii.
Pe fond, tribunalul a reţinut că probele dosarului, cu referire specială la factura nr. 105173 din 9 septembrie 1994, emisă de SC C.F. Galaţi SA, în contul reclamantei SC I. SA demonstrează, calitatea de proprietar a acesteia (care a plătit-o prin compensare prin executarea unor lucrări) a gardului în litigiu.
Apelul declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de pârâta SC N.E. SA Buzău a fost admis prin Decizia nr. 1259 din 27 septembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi, în consecinţă, hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi decizie a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei suma de 37.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a soluţiona astfel, instanţa de apel a reţinut, în opoziţie cu tribunalul, că probele dosarului, respectiv, actul adiţional autentificat sub nr. 947 din 16 ianuarie 1995, procesele-verbale de la dosarul de la fond, precum şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni autentificat sub nr. 4157 din 11 decembrie 1996, confirmă că odată cu intrarea în asociere a reclamantei SC I. SA, aceasta a adus ca aport la capitalul social al pârâtei, SC N.E. SA, un teren în suprafaţă de 20.000 mp împreună cu clădirile şi construcţiile aflate pe acesta, care a devenit, conform art. 15 alin. (2) şi art. 65 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, proprietatea acesteia.
În ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune privind dreptul de creanţă reprezentat de contravaloarea gardului, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este întemeiată, în condiţiile în care cererea are caracterul unei acţiuni în revendicare, prin care s-a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la restituirea gardului în natură (acţiune în revendicare) şi numai în subsidiar, obligarea acesteia la despăgubiri prin echivalent.
Or, faţă de faptul că, din dovezile existente de la dosar, a rezultat că acţiunea este neîntemeiată, este evident că nici dreptul de creanţă nu poate exista şi, ca atare, excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune privind contravaloarea gardului este fără obiect.
Pentru a ajunge la concluzia că acţiunea nu este întemeiată, instanţa de apel a mai reţinut că factura emisă de SC C.F. SA (constructorul gardului) sub nr. 10517 din 9 septembrie 1999, a fost achitată de pârâta SC N.E. SA (şi nu de reclamanta SC I. SA) şi, ca atare, cererea promovată de reclamantă este neîntemeiată şi a hotărât în consecinţă.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I. SA, invocând, ca motive de casare, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de casare, reclamanta susţine că Decizia atacată este criticabilă, deoarece instanţa de apel nu l-a citat în cauză, deşi tribunalul dispusese o astfel de măsură prin încheierea din 12 octombrie 2000, a acţionarului majoritar al SC I. SA, pe R.Ş., care, în calitate de persoană fizică, a achitat contravaloarea gardului prin compensare, respectiv, prin preluarea în proprietate de către SC C.F. SA Galaţi (constructorul gardului) a unor utilaje pentru debitarea buştenilor.
De altfel, susţine reclamanta în continuare, singura factură înregistrată în contabilitatea constructorului gardului SC C.F. SA Galaţi este factura nr. 051703 din 9 septembrie 1994 şi în care este indicată, ca beneficiar al lucrării, reclamanta SC I. SA şi nu pârâta SC N.E. SA.
Referitor la factura nr. 1050920 din 30 iunie 1995, care este ulterioară celei menţionate anterior şi pe care şi-a întemeiat pârâta susţinerile, în sensul că marfa, respectiv, gardul, ar fi fost achitată de ea, reclamanta arată că aceasta nu poate constitui o astfel de dovadă, deoarece, pe de o parte, factura respectivă a fost emisă de o subunitate fără personalitate juridică a constructorului – Şantierul C.F. Buzău, iar pe de altă parte, că firma constructoare SC C.F. SA Galaţi atestă, prin adresa nr. 1/2939 din 1999, că această factură nu a fost înregistrată în evidenţele sale, şi, ca atare, este evident că un astfel de document nici nu putea fi decontat, aceasta în afara faptului că factura menţionată anterior nu apare în centralizatorul facturilor achitate de pârâtă către constructor, ceea ce demonstrează că aceasta era deja achitată de reclamantă, adică în anul emiterii, 1994, şi, totodată, anterior contractului de asociere încheiat între părţile litigante la 16 ianuarie 1995.
În consecinţă, cum nici o probă de la dosar nu confirmă, ci, dimpotrivă, infirmă calitatea de proprietar al gardului a pârâtei (care a rămas în folosinţa acestuia, după retragerea reclamantei din asociere) şi cum susţinerile acesteia sunt contradictorii în ceea ce priveşte modalitatea de dobândire a proprietăţii gardului, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului pârâtei, cu menţinerea sentinţei.
Recursul reclamantei este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar rezultă că R.Ş. a vândut, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/435 din 14 martie 1995, cumpărătoarei SC C.F. Galaţi SA (constructorul gardului) o serie de utilaje de debitat buşteni, la preţul de 70.000 mii lei, care urma să fie achitat de cumpărătoare, prin compensare prin executarea unor lucrări în perioada martie – septembrie 1995.
Din actul aflat la dosarul nr. 754/2000 rezultă că factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994 a fost emisă de SC C.F. Galaţi – Şantier Buzău, pentru suma de 17.632.386 lei (reactualizată de expertiză la suma de 265.273.000 lei) pe numele reclamantei SC I. SA, întrucât gardul a fost construit la cererea acesteia şi achitat ulterior din contravaloarea gaterelor cumpărate de constructor de la R.Ş., administratorul reclamantei.
Totodată, în acest act se menţionează expres că suma de 17.632.386 lei, care reprezintă contravaloare gard, a fost suportată de către reclamanta SC I. SA.
Or, această declaraţie, unită şi cu celelalte probe de la dosar, cum ar fi centralizatorul privind facturile emise de constructor şi neachitate de pârâta SC N.E. SA (dosarul de la fond) între care nu apare şi factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994, în valoare de 17.632.386 lei, demonstrează că aceasta a fost achitată de reclamanta SC I. SA anterior întocmirii acestui document.
Este adevărat că, Adunarea Generală a SC I. SA a recunoscut, conform proceselor-verbale de la dosarul de fond, dreptul de proprietate al pârâtei SC N.E. SA asupra terenului clădirilor şi construcţiilor aflate pe acestea, aduse ca aport la capitalul social, însă, din nici o probă de la dosar, nu rezultă în mod expres că între aceste bunuri s-ar afla şi gardul în litigiu, ba dimpotrivă, reiese că, în realitate, reclamanta a adus ca aport la capitalul social al SC N.E. SA numai dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 20.000 mp, care a fost evaluat la 260.000.000 lei.
Pe de altă parte, susţinerile pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate asupra gardului în discuţie sunt total contradictorii, întrucât, pe de o parte, susţine că proprietatea sumelor în discuţie ar fi dobândit-o prin aducerea acestuia ca aport la capitalul social, şi, ca atare, reclamanta nu mai este îndreptăţită să o solicite, chiar dacă s-a retras din asociere, nici restituirea gardului în natură, şi, cu atât mai puţin, despăgubiri la nivelul costului acestuia, iar, pe de altă parte, că preţul gardului a fost achitat de ea cu factura nr. 1050920 din 31 mai 1995, document care nu a fost înregistrat în evidenţele constructorului gardului şi care, evident, că în aceste circumstanţe nici nu putea fi decontat, operaţiune care nici nu mai era necesară din moment ce costul gardului fusese achitat anterior de reclamanta.
De asemenea, dar tot în acest sens, se mai reţine că pârâta a invocat şi prescripţia dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte despăgubirile corespunzătoare contravalorii gardului, fiind cunoscut că, în principiu, şi raportat la speţă, o astfel de excepţie este opusă numai proprietarului unui bun, ceea ce demonstrează că şi indirect pârâta a recunoscut calitatea de proprietar al gardului în persoana reclamantei.
În concluzie, cum din probele de la dosar rezultă că bunul în discuţie a fost construit la cererea reclamantei SC I. SA, care a şi achitat factura nr. 1051703 din 9 septembrie 1994 (prin compensare, aşa cum s-a arătat mai sus) emisă de SC C.F.". Galaţi SA pe numele acesteia şi nu al pârâtei SC N.E. SA şi cum gardul nu poate fi restituit în natură şi, ca urmare, va rămâne în folosinţa pârâtei, se constată că bine instanţa de fond, spre deosebire de instanţa de apel, a considerat, făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materie de prescripţie, că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate şi, în consecinţă, a admis acţiunea în parte, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 265.273.000 lei, cu titlu de contravaloare împrejmuire teren.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul reclamantei, a se modifica Decizia atacată şi a se respinge apelul declarat de pârâta SC N.E. SA împotriva sentinţei Tribunalului Ialomiţa nr. 677 din 23 noiembrie 2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I. SA Bucureşti, sucursala Buzău, prin R.Ş. împotriva deciziei nr. 1259 din 27 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC N.E. SA Buzău împotriva sentinţei nr. 677 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului Ialomiţa.
Obligă intimata la plata sumei de 14.215.920 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 26 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3185/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3189/2003. Comercial → |
|---|
