CSJ. Decizia nr. 3204/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3204/2003
Dosar nr. 236/2003
Şedinţa publică din 27 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 februarie 2001, reclamanta SC U. SRL a chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S., solicitând ca, în baza sentinţei civile ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 974.929.756 lei, echivalent a 36.820,37 dolari S.U.A., reprezentând penalităţi de întârziere în decontare, precum şi cheltuieli de judecată.
În motivarea pretenţiilor, reclamanta a arătat că, în baza contractului comercial nr. 75 din 15 octombrie 1997 şi a actelor adiţionale, a livrat şi instalat pârâtei mai multe echipamente pentru condiţionarea aerului, iar plata urma să se facă, potrivit art. 2 din convenţia încheiată, în mai multe tranşe, respectiv, 30% avans, în termen de 5 zile de la semnarea contractului, iar 60% din valoare în termen de 3 zile de la avizarea sosirii echipamentului (sau de la livrare); 10% în termen de 3 zile de la semnarea procesului-verbal de punere în funcţiune, termen nerespectat, urmând a fi sancţionată conform clauzei penale stipulate.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 5071 din 18 iunie 2001, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul încheiat, s-a prevăzut că orice întârziere în efectuarea plăţilor faţă de termenele stabilite se sancţionează cu penalităţi de 1% pe zi întârziere aplicate la suma neplătită la termen, iar pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a echipamentelor şi serviciilor aferente instalării în termen de 3 zile de la livrarea acestora, respectiv, 60%, adică 30.679,53 dolari S.U.A.
Această sumă urma să fie achitată la data de 8 februarie 1998, iar pârâta a dispus plata, conform Ordinului de plată nr. 195, de abia la data de 4 martie 1998, cu o întârziere de 24 zile.
Asemenea întârzieri s-a produs şi în cazul livrărilor efectuate la data de 30 ianuarie 1998, suma fiind achitată cu o întârziere de 85 zile, la 10 martie 1998, şi achitată la 28 aprilie 1998, cu o întârziere de 46 zile, iar cea efectuată la 24 martie a fost achitată la 24 aprilie 1998 cu 28 de zile mai târziu.
Apreciind că au fost încălcate clauzele contractuale privind plata preţului, pârâta a fost sancţionată potrivit clauzei penale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, în termen şi legal timbrat, criticile vizând aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că s-a dat o interpretare eronată actului dedus judecăţii, respectiv, contractul încheiat de părţi.
S-a susţinut că, potrivit actului adiţional nr. 1, în calitate de beneficiară, avea obligaţia să achite diferenţa de 70%, respectiv, suma de 72.681,061 dolari S.U.A.
Echipamentele livrate cu avizele de însoţire nr. 36 din 29 ianuarie 1998 şi, respectiv, nr. 83 din 5 martie 1998, au fost facturate de intimată conform facturii proforma nr. 55 din 15 aprilie 1998, înregistrată la 22 aprilie 1998.
Prin emiterea facturii „proforma", furnizorul şi-a manifestat voinţa de a vinde marfa, aceasta neputând genera obligaţia plăţii, atâta timp cât nu a fost emisă o factură finală, care să fie un document justificativ de plată, fiind încălcată clauza contractuală de înştiinţare a beneficiarului printr-o factură finală asupra valorii mărfii, care reprezintă 60% din valoarea actului adiţional.
Aceleaşi critici sunt formulate şi pentru restul livrărilor efectuate, motivând că avizele de însoţire a mărfii nu au consemnat valoarea totală sau pe unitate de produs pentru a institui obligaţia de plată a preţului acestora fiind efectuată după emiterea facturilor definitive.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 189 din 5 februarie 2002, a respins recursul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin convenţiile intervenite, părţile au stabilit, cu privire la livrările şi serviciile ce urmau să fie efectuate, convenind şi asupra preţului acestora, modalităţile şi termenele, cât şi sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării obligaţiei de plată la termenele stipulate.
Prin anexa 1 la contract s-au prevăzut atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât şi serviciile ce urmau a fi executate, precum şi preţurile acestora, preţul unitar şi preţul total.
S-a mai reţinut că recurenta a cunoscut ce produse i-au fost livrate şi în ce cantitate, aceste elemente fiind menţionate în avizele de însoţire a mărfii, preţurile regăsindu-se în anexa 1 la contract, situaţie în care nu se impunea emiterea de facturi având toate elementele pentru efectuarea plăţii cu atât mai mult, cu cât nici o clauză contractuală nu condiţiona plata de emiterea facturilor.
Urmare a memoriului adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, de către pârâtă, s-a declarat recurs în anulare împotriva soluţiilor date, pe considerentul că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
S-a reţinut că, potrivit art. 46 C. com. „obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se prevalează cu facturi acceptate" şi că, în speţă, marfa a fost livrară în mai multe etape şi însoţită de avize de expediţie fără preţ unitar, reprezintă obligaţia de plată a pârâtei luând naştere doar de la momentul acceptării facturii.
În speţă, beneficiara-pârâtă a achitat marfa în momentul emiterii facturilor, situaţie în care nu poate fi sancţionată plăţile fiind efectuate în termen.
De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii, contractele economice nu sunt documente contabile, neputând fi înregistrate în evidenţele contabile, singurul document justificativ fiind factura, obligaţia de plată a cumpărătorului fiind exigibilă numai la data primirii facturii.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 1 C. com., în comerţ se aplică dispoziţiile acestuia, iar unde legea comercială nu dispune se aplică Codul civil.
Art.1361 C. civ. stabileşte imperativ vă „principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi locul determinat în contract".
Or, aşa cum au reţinut şi instanţele, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 75 din 1997, părţile au prevăzut obiectul contractului, preţul, modalităţile şi termenele de plată, iar în anexa nr. 1 s-au stabilit atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât şi serviciile ce urmau a fi executate, precum şi preţurile acestora, preţul unitar şi preţul total.
De altfel, avizele de însoţire a mărfii au cuprins toate elementele de determinare a mărfii, respectiv, produsul, cantitatea, preţul acestora regăsindu-se în anexa 1 la contract.
Art. 46 C. com. enumeră cu ce se pot proba obligaţiunile şi liberaţiunile comerciale, fiind incluse şi facturile acceptate, dar şi actele sub semnătură privată pentru ca, în final, să se stabilească că „prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă".
Din economia textului precitat, rezultă că, în comercial, mijloacele de probă sunt multiple, contractul neputând fi ignorat cât timp constituie dovezi chiar şi registrele comercianţilor neţinute în regulă (art. 52 C. com.).
În ce priveşte Legea contabilităţii nr. 82/1991 art. 6 alin. (2) stabileşte imperativ că „orice operaţiune economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ".
Deci, această dispoziţie nu impune existenţa unei facturi pentru efectuarea plăţii. Mai mult, Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii prevede, la art. 100 alin. (2), că „în contabilitate, aceste venituri se înregistrează în momentul predării bunurilor către cumpărători, al livrării lor pe bază de facturi, sau în alte condiţii prevăzute în contract".
Acelaşi regulament, impune o obligaţie corelativă şi pentru cumpărător, care, în art. 95, prevede că „cheltuielile unităţii patrimoniale reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru executarea unor obligaţii legale sau contractuale".
Faţă de cele arătate, Curtea reţine că, în speţă, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt legale şi temeinice, situaţie în care recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 189 din 5 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a sentinţei nr. 5071 din 18 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3202/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3205/2003. Comercial → |
|---|
