CSJ. Decizia nr. 3255/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3255/2003
Dosar nr. 4/200.
Şedinţa publică din 1 iulie 2003
Asupra recursului declarat de recurenta SC C. SA şi H.B.:
Iniţial, instanţa a fost învestită cu o cerere principală, formulată de reclamanta A.O.R., cererea având ca obiect evacuarea, pentru lipsa titlului locativ, a pârâtei SC C. SA din imobilul, proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, înscris în C.F. 3088 cu nr. top 1527şi 1528, construcţii şi teren (dosar nr. 7329/91 al Judecătoriei Sibiu).
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând, prin hotărârea ce se va pronunţa, a fi obligată reclamanta la încheierea unui contract de închiriere a aceluiaşi imobil, până la data achitării integrale a valorii investiţiilor efectuate.
Ulterior, SC C. SA, tot la Judecătoria Sibiu, a chemat în judecată pe pârâta A.O.R., pentru ca, în contradictoriu cu aceasta, să i se constate dreptul de proprietate de 2/3 asupra aceluiaşi imobil, restul aparţinând pârâtei (dosar nr. 833/94).
Ambele dosare au fost conexate la termenul din 3 aprilie 1994, iar prin sentinţa nr. 3230 din 2 mai 1995, instanţa a disjuns cererea reconvenţională a pârâtei din primul dosar şi acţiunea civilă formulată tot de SC C. SA în al doilea dosar şi a dispus, pe de o parte, declinarea competenţei de soluţionare a lor, în favoarea Tribunalului Sibiu, iar, pe de altă parte, suspendarea judecăţii acţiunii în evacuare, pentru lipsa titlului locativ.
Drept urmare, s-a format la Tribunalul Sibiu dosarul cu nr. 2146/1995 şi la primul termen, fixat la 7 noiembrie 1995, reclamanta SC C. SA, calitate juridică ce va fi folosită legal în această motivare, a precizat cererile anterioare, în contradictoriu cu pârâta A.O.R., în sensul că, a solicitat, în principal, să se constate, într-o primă variantă, că a dobândit dreptul real de proprietate asupra întregilor construcţii ce se constituie actualul C.C.H.R.B., existente pe terenul în litigiu, situat în Sibiu şi înscris în C.F. nr. 3088 Sibiu A+2 nr. top 1527 şi 1528, curte în suprafaţă totală de 2291,2 m.p.; atât prin efectul legii, cât şi prin faptul edificării acestora, sau, într-o variantă secundară, că SC C. SA Sibiu a edificat pe terenul în litigiu, cu acordul A.O.R. Sibiu şi prin contribuţie materială proprie, în proporţie de 90%, actualele construcţii constituind C.C.H.R.B., restul, de 10%, reprezentând elemente din vechile construcţii, proprietatea pârâtei, rămase după demolare şi încorporate celor noi şi că, urmare acestui fapt, reclamanta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 90% asupra construcţiilor actuale în discuţie, iar pârâta, un drept de proprietate în cotă de 10% asupra acestora. S-a mai solicitat, în ambele variante, să se dispună notarea în C.F. a noilor construcţii în discuţie, formând C.C.H.R.B., precum şi intabularea în C.F. a dreptului de proprietate astfel stabilit asupra acestora şi să se recunoască, în favoarea reclamantei, un drept de superficie asupra terenului în litigiu, exclusiv, sau în cote părţi, proporţional cu cota de proprietate stabilită în favoarea acesteia, asupra actualelor construcţii, dispunând şi intabularea în C.F. a acestui drept real de superficie astfel stabilit.
În subsidiar, s-a solicitat să se constate că reclamanta a efectuat lucrări de investiţii proprii, în valoare, la data executării lor, de 22.800.000 lei, constând în realizarea actualelor construcţii ce formează C.C.H.R.B. Sibiu, cu o valoare de inventar de 2.625.464.160 lei, urmând a fi obligată pârâta la plata contravalorii acestor investiţii, conform valorii lor de circulaţie actuală, cu un drept de retenţie asupra întregului imobil, până la plata integrală de către pârâtă a creanţei astfel stabilită.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa nr. 638, a admis, în parte, cererile reclamantei, a constatat că aceasta a executat la imobilul, construcţii, înscris în C.F. nr. 3088 Sibiu A+2 top 1527 – 1528, reprezentând C.C.H.R.B., proprietatea pârâtei, investiţii în valoare de 34.804.000 lei.
Drept urmare, pârâta a fost obligată la plata acestei sume, instituindu-se şi un drept de retenţie al reclamantei asupra imobilului, până la plata integrală a creanţei, celelalte capete de cerere fiind respinse.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 208/A, a admis apelul pârâtei, în sensul că a stabilit valoarea investiţiilor la suma de 13.154.421.127 lei, a menţinut celelalte dispoziţii şi a respins apelul reclamantei.
Aceleaşi excepţii şi motive invocate de reclamantă în apel, au fost reiterate şi ca motive de recurs, recurs respins de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 6079 din 21 octombrie 2002.
Această din urmă decizie a fost atacată cu contestaţie în anulare, cerere admisă ca urmare a aprecierii că dezlegarea dată de instanţă este rezultatul unei greşeli materiale, cu referire specială la tardivitatea motivării apelului pârâtei (Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 3070 din 13 iunie 2003).
După anularea primei decizii a instanţei supreme, s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului reclamantei.
Deci, permiţându-ne a verifica motivele de recurs, în ordinea importanţei instituţiilor de drept, se va analiza, cu prioritate, motivul 4, privind încălcarea ori aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 492 C. civ., raportat la art. 969 C. civ., în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi a cererii conexe la aceasta, în forma lor menţionată din precizarea de acţiune (dosar nr. 2146/1995, Tribunal Sibiu), constatând că recurenta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 81,97% asupra actualelor construcţii ale C.C.H.R.B., precum şi un drept de superficie, în aceeaşi cotă, asupra terenului, în timp ce intimatei îi revine un drept de proprietate de numai 14,07% asupra construcţiilor.
Acest motiv de recurs implică analiza, în primul rând, a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, astfel cum ele au susţinut de referinţă, în speţă, fiind momentul dobândirii titlului de proprietate şi modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate socialistă de stat.
Intimata-pârâtă, conform înscrisului de la dosarul nr. 2146/1995, este proprietară a imobilului teren şi construcţii din anul 1910.
Astfel, extrasul de C.F. cuprinde: „Extras de carte funciară: C.F. nr. 3088. Localitatea: Sibiu nr. crt., nr. topografic, A/ Foaie de Avere, suprafaţă, 2. 1527, teren, 1686, 1528, teren, 604, cu o construcţie H.B., cu următoarea componenţă: la subsol - salon, bar de noapte cu hol şi jocuri mecanice, centrală ventilaţie, post trafo cu anexe, 17 magazii, 2 grupuri sanitare şi vestiare, 5 culoare, hidrofor şi 2 ascensoare., la parter: - salon restaurant, bufet expres cu anexe şi hol, casa scării, grădină de vară, agenţie de turism, salon cofetărie, pescărie şi braserie cu grădină de vară şi anexe, bucătăria restaurantului cu anexe aferente şi curte de serviciu, hol hotel, coafor, frizerie; la magazin: terasă şi salon mic dejun cu anexe, grupuri sanitare cu anexe, 6 birouri, centrală telefonică cu anexe, grupuri sanitare, culoare casa scării, şi 2 ascensoare, la etajele I, II, III câte 38 camere cazare, 3 casa scării, 4 culoare, 2 ascensoare persoane şi marfă, la etaj IV: mansardă şi bar de zi, hol, grup sanitar şi casa scării, 3 camere utilităţi, 2 camere troiu; B/ Foaie de Proprietate: nr. crt., Înscrieri cu privire la proprietate, OBS, 40, 43 A.O.R. Sibiu, cumpărare înch. nr. 9613 din 1908 C.F. nr. 1747 din 1910".
Recurenta susţine că este proprietara aceloraşi imobile, fiind organizată în societate pe acţiuni, prin desprindere din fostul O.J.T. Sibiu, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 31/1990 şi ale HG nr. 1041 din 25 septembrie 1990, privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism.
Capitalul social al SC C. SA Sibiu a fost divizat în două părţi, partea de 30% fiind transmisă prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Privatizarea Fondului Proprietăţii Private, iar partea de 70% revenind Fondului Proprietăţii de Stat. În urma acţiunii de privatizare în masă, conform Legii nr. 55/1995, structura acţionariatului s-a modificat, acţionarii, persoane fizice, deţinând 42.646 acţiuni, iar Fondul Proprietăţii de Stat 67.949 acţiuni. Fondul Proprietăţii de Stat a vândut apoi, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. D SB 21 din 18 martie 1999, pachetul de acţiuni deţinut la SC C. SA SIBIU către SC A. SRL SIBIU, astfel că întregul capital social al SC C. SA Sibiu este, în prezent, unul privat ca structură şi proprietate, astfel cum rezultă din certificatul de înscriere menţiuni din 24 iunie 1999, eliberat de Oficiul Registrului Comerţului, prin rezoluţia nr. 1277 din 23 iunie 1999 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Sibiu şi din actul emis la 9 iunie 2000 de Registrul Român al Acţionarilor SA, ce cuprinde structura sintetică a registrului consolidat la 25 martie 2000. De asemenea, cu referire la terenul pe care sunt edificate construcţiile, recurenta pretinde că este proprietară, în baza unui titlu eliberat, conform legislaţiei de după anul 1989, de către Ministerul Industriilor.
Această susţinere a recurentei este contrazisă de însăşi teoria dreptului de dobândire a proprietăţii socialiste de stat, deoarece nu s-a făcut dovada că Statul ar fi devenit proprietar, astfel încât să poată transmite cu titlu legal acest drept.
Modurile de dobândire a proprietăţii socialiste de stat sunt naţionalizarea, reproducţia socialistă lărgită, exproprierea pentru satisfacerea unor interese obşteşti, rechiziţia, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, succesiunea vacantă, etc.
Faţă de cele deja analizate juridic, Curtea va aprecia că recurenta nu deţine un titlu valabil de proprietate asupra terenului, acesta aparţinând intimatei (înscris în C.F. din 1910) fără a ieşi, prin vreun mijloc legal, din patrimoniul său în perioada funcţionării instituţiei juridice a dobândirii proprietăţii socialiste de stat.
În favoarea intimatei sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ.
Nu din neştiinţă şi nici din rea credinţă credem că, mai degrabă cu subtilitate, recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 492, raportat la art. 969 C. civ., sub aspectul constatării dreptului său de superficie asupra aceluiaşi teren, ca urmare a acelor investiţii ce le-a făcut pe acesta.
Deci, se impune a reţine, în legătură cu această critică, definiţia potrivit căreia dreptul de superficie este tot un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor (plantaţiilor sau altor lucrări) care se află pe o suprafaţă de teren, ce aparţine altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosinţă.
În situaţia dreptului de superficie există o suprapunere a două drepturi de proprietate, aparţinând a doi proprietari deosebiţi, dreptul superficiarului (dreptul de proprietate asupra construcţiilor) şi dreptul proprietarului asupra terenului.
Aparent, recurenta şi-ar fi găsit instrumentul juridic necesar pentru recunoaşterea, măcar a unui drept de proprietate asupra construcţiilor rezultate din acţiunea sa şi de folosinţă, pe durata lor, a terenului.
Dreptul de superficie poate lua naştere în temeiul legii (exemplu: art. 30 C. fam., art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 54/1998) prin titlu sau uzucapiune.
Primul şi ultimul mod nu vor fi analizate, nefiind aplicabile speţei, ci numai cel de al doilea.
Acesta se referă la dobândirea dreptului de superficie prin titlu, adică printr-un act juridic care poate fi o convenţie, un act de concesiune sau testament.
Nici nu este cazul a mai preciza că nu se va analiza dobândirea prin testament, ci de celelalte două situaţii.
Din probele dosarului rezultă că, la începutul secolului XX, pe amplasamentul imobilului fiinţau corpuri de clădire, o casă de pictură, parter cu 12 încăperi şi o casă de pictură cu 2 etaje şi cu 69 încăperi.
În jurul anului 1915, pe amplasamentul casei de pictură, parter cu 12 încăperi, s-a edificat un hotel, cealaltă construcţie, evidenţiată de experţii constructori cu denumirea de „Corp alăturat", a fost amenajată ca locuinţe şi spaţii comerciale la parter.
Acest imobil a fost închiriat, până la 1 iunie 1964, de către A.O.R. în favoarea fostei Î.L.L. Sibiu.
Urmare a apariţiei H.C.M. nr. 236 din 12 mai 1964, prin care s-a înfiinţat Î.H.R. Sibiu, între această nouă întreprindere şi intimată s-a încheiat un nou contract de închiriere.
Potrivit acestui contract de locaţiune, încheiat pe o durată de 99 de ani, Î.H.R. Sibiu a preluat în folosinţă imobilele situate în Sibiu, iar locatorul a fost de acord ca din cuantumul legal al chiriei aferente, după reţinerea impozitelor şi taxelor legale percepute de stat, cota de ½, ce urma să fie încasată de proprietar, să fie utilizată de chiriaş pentru amenajări, modificări şi modernizări. De asemenea, s-a mai prevăzut ca, la expirarea termenului prevăzut în contract, proprietara să intre în posesia imobilului, cu toate îmbunătăţirile ce i-au fost aduse.
În data de 22 octombrie 1968, între părţi, s-a încheiat un nou contract de locaţiune, pe durată de 99 de ani, în conformitate cu Legea nr. 10/1968, cu începere din 15 iunie 1994 şi până la 15 iunie 2063 şi s-a stabilit, în sarcina chiriaşului, o chirie lunară de 24.134,70 lei, recalculată la 14.195 lei.
Acest contract s-a derulat până la 22 martie 1991, când, printr-un proces-verbal semnat de reprezentanţii celor două părţi, s-a hotărât rezilierea lui.
În consecinţă, nu rezistă susţinerea recurentei, nici din punctul de vedere al unei convenţii, scrise sau verbale şi nici din punctul de vedere al unui act de concesiune al dobândirii unui drept de superficie asupra terenului.
Instanţele, în mod legal şi temeinic, au aplicat prevederile art. 494 C. civ., tocmai pentru a nu eluda dispoziţiile imperative (proprii tuturor legislaţiilor) privind circulaţia terenurilor de orice fel.
Recurenta, în lumina acestui text, este doar un constructor.
Fie de bună credinţă sau de rea credinţă, atâta timp cât proprietarul şi-a însuşit construcţia, în speţă, prin plată, constructorul devine un creditor, având o creanţă în despăgubire împotriva proprietarului terenului.
Având în vedere instituţiile juridice analizate de Curtea Supremă, aceasta va aprecia că pct.4 din motivele de recurs, ce s-ar încadra în dispoziţiile art. 304 pct.9 C. proc. civ., sunt nefondate.
S-a mai criticat Decizia şi sub aspectul întinderii dreptului de creanţă la care constructorul, respectiv, recurenta, a fost obligat, această critică încadrându-se în motivele de casare prevăzute în art. 304 pct.8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând acest motiv de recurs, Curtea reţine că apelanta-intimată a pretins că imobilul în litigiu este proprietatea sa tabulară încă din anul 1910 şi până în prezent, că între părţi s-au încheiat succesiv mai multe contracte de închiriere, stipulându-se că, la expirarea termenului de locaţiune, proprietarul să intre de drept în posesiunea imobilului cu toate îmbunătăţirile aduse.
Astfel, în data de 15 iunie 1964, sub nr. 788 din 1964, între reclamantă, în calitate de proprietară, şi fosta Î.H.R. Sibiu, s-a încheiat un contract de închiriere pe o durată de 99 de ani, începând cu 16 martie 1962.
În art. 4 al acestei convenţii se prevede, în mod expres, că, la expirarea termenului de locaţiune, reclamanta va intra de drept în posesiunea imobilului, cu toate îmbunătăţirile aduse (dosar nr. 2164/1995).
La data de 22 octombrie 1968, între aceleaşi părţi, s-a încheiat un nou contract, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/1968, pe o perioadă de 99 de ani, cu începere de la 15 iunie 1964 şi până la 15 iunie 2063 (dosar nr. 2146/1995), contract ce a preluat şi perioada înscrisă în contractul nr. 788 din 15 iunie 1964.
La art. 5 din contract, s-a stabilit că plata chiriei se face lunar şi că întinderea chiriei este de 14.195 lei lunar.
După decembrie 1989, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, fostul O.J.T. s-a reorganizat, devenind SC C. SA Sibiu.
În data de 23 martie 1991, la sediul apelantei-reclamante, s-au întâlnit reprezentanţii celor două părţi pentru a discuta oferta pârâtei legată de închirierea C.C.H.R.B.
Faţă de acest motiv de recurs şi, respectiv, de motivul de apel al intimatei-pârâte, ce priveşte tot întinderea dreptului de creanţă, din verificarea înscrisurilor cauzei, cu referire specială la extrasul din C.F., în care s-a intabulat dreptul de proprietate al A.O.R. încă din anul 1910 (deja reprodus), precum şi la momentul 22 martie 1991, dată de la care s-a convenit, de ambele părţi, rezilierea contractului ce se referea la concesionarea pe o perioadă de 99 de ani a terenului pe care sunt edificate construcţiile C.C.H.R.B. Sibiu şi faptul efectuării unei investiţii neamortizate, în valoare de 13.870.000 lei, la înscrierea în acelaşi act a învoielii părţilor, ca locatorul să primească de la locatar această valoare de investiţie, punându-i-se în vedere că, de la respectiva dată, să nu mai efectueze o altă investiţie (dosar nr. 7329/1991), Curtea menţine aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Potrivit instituţiei accensiunii imobiliare artificiale, reglementată de art. 494 C. civ., constructorul are un drept de creanţă echivalent cu reactualizarea sumei recunoscute de ambele părţi ca fiind investită în construcţii.
Conform ultimei expertize efectuate şi necontestate, suma reactualizată până în noiembrie 2001 este de 13.154.421.127 lei, acordată de Curtea de Apel Alba Iulia.
Deci, cel de al treilea motiv de recurs va fi apreciat, tot nefondat.
S-a mai invocat de recurentă nelegalitatea deciziei, prin prisma motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct.3 C. proc. civ., sub aspectul soluţionării cauzei de către o secţie civilă, atât în fond, cât şi în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea pentru modificarea Codului de procedură civilă, respectiv, Legea nr. 59/1993, Tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv.
Ceea ce interesează este că, în mod legal, tribunalul, aflat pe locul doi în ierarhia instanţelor judecătoreşti, a soluţionat în fond această cauză, ce are ca obiect stabilirea naturii juridice a relaţiilor contractuale dintre părţi.
Gradul trei în ierarhia instanţelor judecătoreşti îl ocupă Curtea de Apel, care, potrivit dispoziţiilor art. 283 C. proc. civ., examinează apelurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de tribunal.
Este de precizat că legislaţia română nu a stabilit înfiinţarea unor tribunale comerciale, acestea fiind înlocuite printr-o secţie, secţie ce este administrativ organizată.
De altfel, în cazul recuzării tuturor judecătorilor, de exemplu, de la secţia comercială a Tribunalului, cerere ce s-ar admite, s-ar proceda la trimiterea dosarului la o altă secţie, fie ea civilă sau penală.
Acelaşi raţionament se păstrează şi în legătură cu pronunţarea deciziei recurate de către o secţie civilă a Curţii de Apel Alba Iulia, precum şi pentru repartizarea acestei cauze, în recurs, la secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie.
Acest motiv de recurs va fi considerat tot nefondat, la fel fiind apreciată şi excepţia de necompetenţă materială, invocată de recurentă, în sensul de a se soluţiona cauza de secţia civilă a Instanţei supreme.
În sfârşit, ultimul motiv de recurs ce-l vom analiza, priveşte „nelegalitatea deciziei atacate, prin aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate a motivării apelului intimatei A.O.R., fiind întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct.5 C. proc. civ."
Motivul va fi analizat prin raportarea dispoziţiilor art. 287 C. proc. civ. , combinat cu dispoziţiile art. 292 pct.2 C. proc. civ.
Acest ultim text prevede că, „în situaţia în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului, sau întâmpinarea, nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".
Nu trebuie confundată decăderea, care este o sancţiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a fost făcut în termen, cu respingerea cererii, care este consecinţa decăderii. În materia apelului, sancţiunea decăderii are eficienţă, deoarece, dacă apelantul nu a arătat în cerere, sau la prima zi de înfăţişare, motivele, nu va mai putea propune şi susţine motive noi, care nu au fost avute în vedere la prima instanţă. Dar, decăderea nu duce în mod automat la respingerea, ca nemotivat, a apelului, tocmai pentru că art. 292 C. proc. civ., prevede, de asemenea, în mod expres şi fără nici un dubiu, că părţile se pot folosi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe. Deci, dacă în cererea de apel se face chiar numai trimitere la asemenea motive, ele trebuie examinate.
Faţă de cele de mai sus, se constată că, în mod legal, prin prisma celor prevăzute în art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Alba Iulia nu a avut în vedere excepţia ridicată de recurentă, referitoare la tardivitatea motivării apelului intimatei, motivele fiind depuse până la prima zi de înfăţişare, motive ce nu aduc susţineri noi în afara celor făcute la soluţionarea în fond a cauzei.
Cum nici unul din motivele de casare invocate de către recurentă nu este fondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C. SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 208/A din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3250/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3256/2003. Comercial → |
|---|
