CSJ. Decizia nr. 3256/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3256/2003
Dosar nr. 979/2002
Şedinţa publică din 1 iulie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.S. SRL Craiova a chemat în judecată SC M.S. SRL pentru a fi obligată să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul şi garajul din chirpici, precum şi construcţiile şi plantaţiile ridicate de pârâtă, cu acordarea dreptului de a acţiona pentru desfiinţarea acestora, dacă se va dovedi reaua credinţă a constructorului. S-a mai solicitat restituirea fructelor percepute în valoare de 300.000 lei.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 1693 din 12 decembrie 2000, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantei terenul în suprafaţă de 13.000 mp, situat în satul Livezi, precum şi construcţiile existente pe acesta, moară, brutărie şi platforme betonate.
S-a constatat că pârâta este constructor de bună credinţă şi au fost respinse capetele de cerere privind demolarea construcţiilor şi de restituire a fructelor.
S-a reţinut că, la 11 martie 1993, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 6242, reclamanta a cumpărat, de la SC O.T. SRL Craiova, terenul în suprafaţă de 13.000 mp şi grajd, bunuri care, ulterior, au fost vândute de reclamantă vânzătoarei iniţiale, SC O.T. SRL, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 7709 din 25 martie 1993. Pentru a treia oară, aceste bunuri sunt vândute, de data aceasta de către SC O.T. SRL, pârâtei din dosar, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 7944 din 29 martie 1993, iar în urma litigiilor dintre părţi, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7709/1993 către SC O.T. SRL, existând, la data sesizării instanţei, două titluri de proprietate, iar posesia bunurilor având-o pârâta.
În analiza forţei juridice a acestor două titluri, instanţa l-a înlăturat pe cel al pârâtei pe considerentul că, din moment ce a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 7709/1993 (sentinţa nr. 552/1996, irevocabilă) care a stat la baza titlului pârâtei (contractul nr. 7944/1993) este nul şi acesta din urmă, ca act subsecvent.
Referindu-se şi la compararea celor două titluri, s-a arătat că provin de la acelaşi autor, iar prioritar este al reclamantei, care l-a transcris înaintea pârâtei, (art. 712 C. proc. civ.), deci, cererea de revendicare este întemeiată, iar, în temeiul accesiunii, reclamanta a devenit şi proprietara construcţiilor de pe teren, care au fost ridicate de pârâtă cu bună credinţă, care are un drept de creanţă faţă de reclamantă.
Cererea de demolare a construcţiilor a fost respinsă faţă de buna credinţă a constructorului, iar cea de obligare la plata fructelor, de asemenea, respinsă faţă de nedovedirea ei.
Au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, iar Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 1093 din 3 decembrie 2001, a admis pe cel al reclamantei, numai cu privire la cheltuielile de judecată şi a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la 43.920.000 lei cu acest titlu. A fost respins apelul declarat de pârâtă.
S-a reţinut, pentru respingerea apelului pârâtei, că, prin sentinţa nr. 552/1996, constatându-se nulitatea absolută asupra contractului de vânzare-cumpărare, iar pârâta fiind succesoarea cu titlu particular al uneia din părţile din contractul anulat, aceasta nu mai poate invoca inopozabilitatea hotărârii, astfel că instanţa de fond, corect, a făcut compararea titlurilor.
Deşi instanţa de apel consideră că invocarea, în cauză, de instanţa de fond a efectelor art. 712 C. proc. civ. este greşită, concluzia la care s-a ajuns este totuşi corectă, deoarece, prin desfiinţarea retroactivă a titlului SC O.T. Craiova, pârâta nu a primit nimic prin contractul de vânzare-cumpărare invocat.
În apelul declarat de reclamantă s-a reţinut, ca întemeiată, numai critica privind cheltuielile de judecată, buna credinţă fiind prezumată şi reclamanta nu a răsturnat această prezumţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
În recursul declarat de reclamantă se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că, spre deosebire de ceea ce a reţinut instanţa, s-a dovedit că a fost somată chiar pârâta, în 1993, înainte de a începe orice construcţie, că există litigiu cu SC O.T. SRL şi că se revendică terenul şi o altă somaţie în 1997, astfel că aceasta trebuia să sisteze orice construcţie.
Tot în legătură cu buna credinţă a pârâtei, aşa cum a fost reţinută de instanţă, se susţine că, greşit, a fost înlăturată depoziţia martorului R.V.
În recursul declarat de pârâtă, se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că, prin motivarea dată, (opozabilitatea faţă de pârâtă a sentinţei 552/1996) s-au încălcat dispoziţiile legale, în legătură cu efectele hotărârilor judecătoreşti faţă de terţe persoane.
Cu privire la argumentul instanţei de apel, că opozabilitatea sentinţei este justificată de calitatea pârâtei de dobânditor cu titlu particular, recurenta menţionează că, în acest caz, se condiţionează opozabilitatea de obţinerea hotărârii împotriva autorului, anterioară actului de transmitere a bunului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Contradictorialitatea motivării instanţei de apel şi încălcarea legii se consideră că rezultă şi din faptul că nu s-a analizat principala apărare a recurentei, respectiv, că este compărător de bună credinţă, astfel că anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros, nu atrage caducitatea terţului achizitor de bună credinţă.
Cele două instanţe, în opinia recurentei, s-au limitat la analiza şi consecinţele generale ale nulităţii actelor juridice, potrivit cărora anularea actului principal, atrage desfiinţarea actului subsecvent, dar n-au avut în vedere excepţiile de la acest principiu, şi anume, ocrotirea bunei credinţe şi cel al valabilităţii aparenţei de drept.
Pe parcursul procesului, pârâta a depus completare la recurs, invocând şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., la care a renunţat însă, aşa cum rezultă din încheierea de la 19 februarie 2003.
Tot pe parcursul procesului, pârâta SC M.S. SRL a formulat cerere de chemare în garanţie a SC O.T. SRL, care a vândut pârâtei terenul pe care a fost construită moara.
Cu majoritate de opinii, recursul pârâtei este fondat.
Mai înainte de a se analiza recursul, urmează a se soluţiona cererea de chemare în garanţie, pe care partea asistată de apărător a declarat că nu înţelege să o timbreze, drept pentru care, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, urmează să fie anulată ca netimbrată.
Cu referire la recursul declarat de pârâtă, se consideră, în opinia majoritară, că are prioritate în analiză, pentru că, dacă se ajunge la concluzia existenţei titlului de proprietate al acesteia, anterior celui al reclamantei şi valabilitatea lui, implicit, criticile din recursul reclamantei devin fără obiect.
În opinia majoritară, se constată că, deşi menţine sentinţa tribunalului, instanţa de apel schimbă motivarea acesteia, înlocuind-o cu o teorie, chiar mai greşită, şi anume, că pârâta, chiar dacă opune un titlu de proprietate, în realitate, nu a dobândit nimic, din moment ce titlul autorului său a fost anulat, iar hotărârea judecătorească, prin care s-a dispus anularea, îi este opozabilă.
Este total greşită această teorie aplicată la speţa de faţă sub ambele aspecte.
Desigur că o consecinţă a principiului relativităţii actelor juridice este aceea că, de regulă, nulitatea produce efecte numai în privinţa părţilor care au încheiat actul, dar aceste efecte se pot răsfrânge şi asupra terţilor, atunci când aceştia au dobândit drepturi de la partea împotriva căreia s-a pronunţat nulitatea, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi.
Instanţa de apel s-a oprit cu motivarea soluţiei la regula principiului şi nu s-a preocupat deloc de excepţia de la acest principiu, care acţiona din plin în speţă şi care a constituit apărarea de esenţă a pârâtei, şi anume, că actele de dispoziţie cu titlu oneros pot fi menţinute în ciuda nulităţii dacă terţul subdobânditor a fost de bună credinţă.
Această dispoziţie de principiu a fost consacrată de practică în aplicarea principiului ocrotirii bunei credinţe, astfel că anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ce priveşte pe subachizitor, în cazul când acesta este de bună credinţă.
Fără să facă o analiză judicioasă a apărării pârâtei pe buna sa credinţă, la data cumpărării terenului de la SC O.T. SA, instanţa de apel a insistat pe efectele sentinţei nr. 552/1996, care a anulat titlul de proprietate al vânzătorului SC O.T. SA, arătându-se în considerente, fără nici o trimitere la lege sau principiu de drept, că excepţia bunei credinţe nu poate fi opusă decât adevăratului proprietar.
În hotărârea instanţei de apel s-a analizat (urmare apelului reclamantei) mai mult buna credinţă, raportată la dispoziţiile art. 494 C. com., şi nu a subdobânditorului cu titlu oneros asupra bunului, ceea ce era de esenţă faţă de obiectul acţiunii.
În cadrul analizei bune credinţe a pârâtei, care, la 29 martie 1993, a cumpărat terenul cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 7944 de la SC O.T. SRL, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., reclamanta fiind aceea care trebuia să demonstreze reaua credinţă.
Or, asemenea probe, care să înlăture prezumţia bunei credinţe, nu au fost făcute, reclamanta limitându-se la afirmaţiile că pârâta nu a fost străină de împrejurările în care SC O.T. SRL a redobândit imobilul în litigiu şi că, datorită condiţiilor în care s-a încheiat contractul de către pârâtă, aceasta trebuia să depună minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia juridică a terenului şi faptul că titlul de proprietate al SC O.T. SRL nu era valabil (contractul nr. 7709/1993), fiindcă reclamanta, în calitate de vânzătoare, fusese reprezentată de o persoană care nu avea calitatea să facă acte de dispoziţie, iar preţul vânzării era necorespunzător.
Aşa cum recunoaşte chiar reclamanta, pârâta, la data când a cumpărat terenul de la SC O.T. SRL, trebuia să depună minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia titlului de proprietate al vânzătorului. Or, tocmai pârâta, care se afla la adăpostul prezumţiei bunei credinţe, a dovedit că, la 29 martie 1993, când a cumpărat terenul, vânzătorul avea posesia acestuia şi îl stăpânea în baza actului autentic nr. 7709/1993, transcris sub nr. 4104, deci, opozabil erga omnes.
Acestea erau minimele obligaţii ale pârâtei, în calitate de cumpărătoare a terenului, şi nu a cercetării asupra conţinutului actului autentic al vânzătorului, dacă nu este cumva lovit de nulitate, ca urmare a calităţii reprezentantului reclamantei.
Se pare, aşa cum rezultă din succesiunea faptelor, că nici chiar reclamanta nu avea cunoştinţă de nulitatea pe care o invocă, din moment ce aproape 4 ani a considerat valabil actul încheiat cu SC O.T. SRL, cerând anularea acestuia în 1996, când s-a pronunţat sentinţa nr. 552/1996, timp în care, urmare cumpărării cu act autentic, pârâta s-a aflat în posesia terenului pe care a construit moara.
De altfel, soluţia instanţei, care, pe de o parte, nu reţine buna credinţă a pârâtei la dobândirea terenului, dar o reţine la ridicarea construcţiei, este atât de contradictorie, încât, practic, se anulează.
Indiferent cine fusese anterior proprietarul terenului, situaţie cunoscută de pârâtă, faptul că, la data cumpărării de către aceasta, titlul de proprietate autentic îl avea SC O.T. SRL, care a predat şi posesia terenului, exclude reaua credinţă invocată de reclamantă.
Cu privire la principiul validităţii aparenţei de drept, nu se poate spune că instanţa de apel nu s-a referit la această apărare formulată de pârâtă, dar a făcut-o expeditiv, cu argumentul că fiind desfiinţat titlul transmiţătorului pârâtei pentru cauze care ţin de validitatea oricărei convenţii consimţământul – nu se mai poate invoca eroarea de drept.
Desigur că, faţă de principiul ocrotirii bunei credinţe, care operează mai energic decât cel de al doilea, acesta din urmă nici nu se mai justifică a fi analizat în cauză, cu precizarea că această apărare a pârâtei, care constituie motiv de recurs, este întemeiată, eroarea existentă în momentul vânzării, dacă a creat o aparenţă că vânzătorul este proprietar al bunului vândut, fiind susceptibilă de a crea drept.
Ultima critică din acest recurs priveşte modul în care instanţa de apel a considerat că sentinţa civilă nr. 552/1996, prin care s-a anulat titlul de proprietate al autorului pârâtei, este opozabilă acesteia, care nu a participat în procesul în care s-a pronunţat această hotărâre.
Argumentul instanţei de apel pe opozabilitatea sentinţei nr. 552/1996 a constat în finalitatea acesteia care a constatat nulitatea absolută a actului transmiţătorului pârâtei şi a calităţii pârâtei de succesoare cu titlu particular al uneia din părţile din contract.
Instanţa, cu o astfel de motivare, a încălcat legea în materie, deoarece dobânditorilor cu titlu particular le sunt opozabile hotărârile la care nu au participat, cu condiţia ca acestea să fie obţinute împotriva autorului lor anterior actului de transmitere a bunului.
Evident, o asemenea condiţie nu se regăseşte în cauză, deci, sentinţa nr. 552/1996 nu este opozabilă pârâtei deoarece este pronunţată în 1996, iar actul dintre pârâtă şi SC O.T a fost încheiat în 1993.
Susţinerile, atât orale, cât şi prin întâmpinare ale reclamantei, referitoare la prioritatea titlului de proprietate al reclamantei, în comparaţie cu cel al pârâtei, sunt nerelevante, din moment ce instanţa de apel a înlăturat, ca fiind aplicabil în speţă, acest principiu reţinut de instanţa de fond, iar recursul reclamantei, care poartă asupra hotărârii din apel, nu conţine o asemenea critică, acesta vizând exclusiv capătul din acţiune referitor la construcţiile de pe teren.
Faţă de considerentele arătate, cu majoritate de opinii, urmează a se admite recursul declarat de pârâtă, a se modifica Decizia şi admite apelul pârâtei, în sensul schimbării în parte a sentinţei şi respingerea şi a capătului din acţiune privind revendicarea terenului.
Recursul reclamantei este nefondat.
Ambele motive, invocate de recurentă, nu sunt incidente în cauză, cu precizarea că, pentru situaţia prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se arată în ce a constat schimbarea naturii actului juridic dedus judecăţii, ori care a fost actul juridic interpretat greşit.
Criticile formulate prin acest recurs ar putea primi o rezolvare simplă şi punctuală, în sensul că, din moment ce în recursul pârâtei s-a reţinut valabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului, nu se mai justifică discutarea dreptului de accesiune, fiind aplicabile dispoziţiile art. 490 C. civ.
Cum, însă, recursul pârâtei a fost admis, cu opinia separată a unui membru al completului (doar pentru acel recurs) se vor analiza toate motivele invocate de reclamanta recurentă.
Dovezile la care se referă reclamanta în recurs, şi prin care s-au adus la cunoştinţă pârâtei viciile titlului său de proprietate şi existenţa unor litigii legate de terenul în discuţie, nu pot fi reţinute.
Notificările din 1993, invocate de reclamantă, sunt adresate Primăriei Podari şi nu pârâtei, iar pretinsa opozabilitate a notificărilor pârâtei, dovedită cu declaraţia martorului R.V., se află în afara oricărei discuţii pentru că interzicerea unor fapte, prin punerea în întârziere, se face direct persoanei care încalcă dreptul alteia şi nu prin interpuşi, iar declaraţia martorului a fost bine înlăturată, neavând nici o forţă probantă pe acest aspect.
Dar, pentru notificările din 1993, indiferent unde ar fi fost adresate, reclamanta nu avea nici o calitate să le facă, la data respectivă exista doar titlul de proprietate al pârâtei.
Notificarea adresată pârâtei în 1997, după ce actul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi SC O.T. SRL fusese anulat , de asemenea, nu poate fi reţinută ca o dovadă a înlăturării prezumţiei bunei credinţe a pârâtei, pentru că, nici la această dată, titlul de proprietate pe care pârâta îl avea de 4 ani nu era desfiinţat, şi, în temeiul dreptului pe care-l crea, aceasta nu avea de ce să nu se comporte pe terenul său ca un proprietar.
De menţionat că aceste critici vizează mai mult aspecte de netemeinicie a hotărârii prin greşita interpretare a probelor, motiv abrogat la data declanşării recursului.
În raport de cele arătate, urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie a SC O.T SRL Craiova, formulată de recurenta pârâtă SC M.S. SRL Podari.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 1039 din 3 decembrie 2001 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Cu majoritate de opinii admite recursul declarat de pârâta SC M.S. SRL împotriva aceleiaşi decizii. Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 1693 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Schimbă, în parte, sentinţa şi respinge capătul din acţiune privind revendicarea terenului.
Cu opinia separată a judecătorului O.M., în sensul respingerii recursului pârâtei, ca nefondat.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Apelanta pârâtă SC M.S. SRL a invocat, ca temei de drept al cererii sale de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând, în mod concret, în esenţă, că motivarea hotărârii deciziei atacate este contradictorie, sumară, şi se bazează greşit pe opozabilitatea sentinţei civile nr. 552/1996 a Tribunalului Dolj, prin care a fost anulat titlul autorului său, instanţa de apel trecând cu uşurinţă peste apărarea sa, referitoare la dobândirea cu bună credinţă a imobilului în litigiu, încălcând, astfel, principiul ocrotirii bunei credinţe de către terţul dobânditor cu titlu oneros, prezumată, precum şi a principiului „error communis facit jus", critici care dezvoltă, exclusiv, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., nu şi pe cel prevăzut la pct. 8 al acestui articol, deopotrivă invocat.
Examinând critica ce vizează dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că recurenta nu a precizat în ce constă „contradictorialitatea" motivării deciziei atacate, iar analiza conţinutului acesteia nu relevă motive contradictorii, instanţa de control analizând, pe fond, acţiunea în revendicare prin prisma motivelor de apel invocate, neputându-i-se imputa faptul că a folosit o argumentaţie diferită de cea a primei instanţe, ştiut fiind că substituirea motivării este permisă când cererea a fost rezolvată şi soluţia este justă, aşa încât, menţionata critică nu se justifică, motivarea instanţei de apel oferind posibilitatea analizei temeiniciei şi legalităţii hotărârii pe fond.
Cum, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a făcut proba dreptului său de proprietate, conform cerinţelor art. 1191 C. civ., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6242 din 11 martie 1993, dobândit şi transcris anterior posesiei pârâtei; a răsturnat prezumţia – rezultând din faptul posesiei imobilului în litigiu – că pârâta SC M.S. SRL este proprietara acestuia prin dovada că titlul autorului său: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7709 din 25 martie 1993, a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 552 din 18 decembrie 1995, pronunţată de Tribunalul Dolj, irevocabilă, şi, cum pârâta nu a putut opune un titlu valabil, întrucât efectele nulităţii, astfel constatate, s-au produs, erga omnes, din ziua în care a fost încheiat menţionatul contract anulat, conform principiului retroactivităţii, şi nu a înlăturat dovada dreptului de proprietate al reclamantei, rezultă că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat ca fiind legală soluţia admiterii acţiunii în revendicare de către instanţa de fond pe care a confirmat-o, perspectivă din care şi critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurenta pârâtă apare ca fiind nefondată.
Este de observat că depoziţia martorului R.V.( dosarul Tribunalului Dolj nr. 1491/2000), din care rezultă că reprezentantul legal al SC M.S. SRL cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al transmiţătoarei SC O.T. SRL, răstoarnă prezumţia statuată de art. 1892 alin. (2) C. civ. în favoarea pârâtei, dovedind că aceasta nu a fost terţ dobânditor de bună credinţă, neputând fi beneficiara excepţiilor de la principiile ce guvernează efectele nulităţii şi nici a principiului „error communis facit ius" pentru a putea, astfel, înlătura regula de drept, potrivit căreia „quod nullum est, nullum producit effectum".
Cu referire la proba absolută a proprietăţii, pretins a fi fost dobândită de recurenta pârâtă asupra imobilului în litigiu prin uzucapiunea prescurtată, la data de 29 martie 2003, invocată de aceasta prin concluziile orale cu ocazia dezbaterilor în fond, se remarcă că, chiar dacă prezumţia bunei credinţe a acestei părţi nu ar fi fost răsturnată, evocata prescripţie nu este incidentă în speţă, faţă de întreruperea cursului său la data de 16 iulie 2000, când reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei, având ca obiect revendicarea imobilului litigios, care a fost admisă şi a devenit definitivă prin respingerea apelului pârâtei prin Decizia atacată.
Pentru aceste considerente, având în vedere că aspectele invocate prin cererea de recurs, formulată de pârâta SC M.S. SRL, nu pot înlătura caracterul preferabil al dreptului de proprietate al reclamantei SC R. SRLmenţionata cerere trebuia respinsă, ca nefondată, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← CSJ. Decizia nr. 3255/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3257/2003. Comercial → |
|---|
