CSJ. Decizia nr. 329/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 329/2003
Dosar nr. 7146/2001
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 10279/2000, reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în judecată pârâtul T.A., solicitând instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 15.582.424 lei contravaloare energie electrică, consumată şi neachitată, majorări de tarif, contravaloare abonament radio, majorări radio, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a motivat cererea arătând că, în baza contractului de furnizare energie electrică, nr. 37.291 din 28 iulie 1982, pârâtul a consumat energie electrică în valoare de 6.307.789 lei, aşa cum rezultă din facturile emise pe numele acestuia, depunând înscrisuri în acest sens.
Prin sentinţa nr. 8468 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.582.424 lei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.321.594 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a emis 4 facturi în valoare de 6.307.784 lei, la care s-a adăugat şi contravaloarea abonamentului, în sumă de 111.600 lei.
Potrivit deciziei nr. 57/1999 a Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, emisă în baza HG nr. 170/1999, pentru fiecare zi de întârziere se calculează penalităţi de 0,2%.
Pârâtul, deşi legal citat, nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu şi-a formulat în scris apărări.
Faţă de actele depuse şi susţinerile reclamantei, Tribunalul Bucureşti a constatat acţiunea întemeiată şi a admis-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul T.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat admiterea apelului şi obligarea sa la plata unei sume care să reprezinte contravaloarea energiei electrice pentru consumul casnic aferent. A solicitat, totodată, obligarea intimatei reclamante la rebranşarea fără taxe suplimentare a energiei electrice, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1017 din 22 iunie 2001, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că, pe fond, a admis acţiunea în parte. A obligat pârâtul la plata sumei de 11.685.982 lei, reprezentând 5.261.615 lei contravaloare energie electrică, 6.366.277 lei majorări de tarif şi 58.100 lei contravaloare abonament radio. A acordat cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut, ca neîntemeiată, critica privind plata energiei în regim privat de consum, întrucât actul adiţional, autentificat sub nr. 562 din 10 iunie 1996, atestă faptul că, la punctul de consum din Şoseaua Kiseleff, există sediul firmei S.C. A.E.C. S.R.L., astfel că reclamanta a fost îndreptăţită să solicite tariful în regim de firmă şi nu casnic.
Criticile formulate de apelantul pârât, privind obligarea sa la plata contravalorii unor facturi care nu au fost depuse la dosar de către reclamantă. au condus instanţa de reformarea hotărârii pronunţate de tribunal, în sensul admiterii acţiunii numai în parte, pentru valoarea ce a fost probată cu înscrisuri doveditoare.
În contra acestei din urmă hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Astfel, cu petiţia înregistrată la data de 2 august 2001, pârâtul T.A. a declarat recurs, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 şi 303 C. proc. civ.
Recurentul pârât nu şi-a întemeiat în drept recursul, Curtea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., examinând cererea, reţine că motivele de casare ale deciziei atacate pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, critica formulată vizează nelegalitatea şi netemeinicia deciziei instanţei de apel sub aspectul interpretării greşite a deciziei nr. 57/1999 a Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, în sensul că, în opinia recurentului, tariful de consum ar fi trebuit stabilit pentru consumator casnic şi nu aferent sediului de firmă.
A argumentat în dezvoltarea acestei critici că, deşi a depus actul adiţional pentru punctul de consum din Şos. Kiseleff, ca punct de lucru al firmei, această împrejurare nu conduce la concluzia că s-a schimbat destinaţia energiei electrice, din consum casnic în consum lucrativ.
Totodată, a arătat că Decizia instanţei de apel a luat în considerare, în mod greşit, o factură pentru un consum inexistent, pe o perioadă în care energia electrică era întreruptă.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în fond, rejudecarea cauzei, ţinând cont de tariful legal datorat pentru consumul casnic, efectiv consumat.
Curtea, examinând motivele de recurs formulate de pârât, constată că sunt neîntemeiate şi va respinge astfel recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit contractului de furnizare energie electrică la iluminat şi utilizări casnice, nr. 37291, încheiat la data de 28 iulie 1982, pârâtul avea obligaţia stipulată la art. 3 pct. 322 să aducă la cunoştinţa furnizorului orice schimbare de destinaţie a consumului de energie electrică, în scris, în termen de 3 zile calendaristice de la data modificării. Neanunţarea acestei schimbări dă dreptul furnizorului de a recalcula contravaloarea consumului la tariful corespunzător altor utilizări, decât iluminat şi utilizări casnice.
În speţă, cum însuşi recurentul pârât recunoaşte că, la sediul din Şos. Kiseleff, există un punct de lucru al firmei S.C. A. S.R.L., întâmpinare dovedită cu act adiţional, autentificat, depus la dosarul de fond.
Potrivit art. 21 din Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, prevăzut în anexa la HG nr. 236 din 1 iunie 1993, consumatorul casnic, care foloseşte energia electrică şi în alte scopuri, este obligat să solicite racord separat pentru acest consum.
Iar, în fapt, susţinerea recurentului, precum că, actul adiţional ce atestă sediul de firmă, nu ar trebui interpretat decât ca probă că firma respectivă îşi deschidea un punct de lucru la această adresă, nu este de natură a forma convingerea instanţei că tariful legal ar fi trebuit stabilit pentru consum casnic şi nu lucrativ, câtă vreme prevederile legale în materie sunt clare şi exprese, de pe o parte, iar pe de altă parte, pârâtul nici nu neagă existenţa la acest sediu a unei firme.
Chiar în lipsa unei cereri din partea pârâtului, reclamanta, potrivit prevederilor imperative din Decizia nr. 57/1999 art. 12 alin. (1) şi (2) era îndreptăţită a recalcula modul de tarifare, având în vedere însăşi actul adiţional, autentificat şi depus la dosar, recunoscut, de altfel, de pârât.
Nici susţinerea recurentului privind facturarea unui consum inexistent nu poate fi primită, având în vedere că întreruperea efectivă a furnizării s-a produs la 6 februarie 2001, deşi ordinul de închidere poartă data de 8 decembrie 1998.
Culpa pârâtului, prin necomunicarea schimbării destinaţiei consumului şi prin nesolicitarea unui racord separat, a fost astfel corect reţinută de instanţa de apel, care, examinând motivele de apel, a cenzurat legal pretenţiile reclamantei, stabilind obligaţia de plată numai pentru consumul dovedit cu facturi şi la tariful legal, aferent regimului privat şi nu casnic.
Ca atare, pentru considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va dispune, în sensul respingerii recursului declarat de pârâtul T.A., ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta S.C. E., sucursala de Distribuţie Bucureşti.
Cu petiţia înregistrată la data de 8 august 2001, reclamanta a declarat recurs, împotriva aceleiaşi hotărâri a Curţii de Apel Bucureşti, solicitând modificarea acesteia, în sensul menţinerii în totalitate a sentinţei pronunţate la fond, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii, în sensul că a redus obligaţiile de plată ale pârâtului cu contravaloarea facturilor, ce nu au fost depuse la dosar, cuprinse în tabelul aflat la dosarul de fond.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta reclamantă arată că, începând cu prima parte a anului 1999, s-a dispus ca partea din formularul tipizat, numit „factură fiscală", să fie înmânată consumatorului drept „înştiinţare de plată, iar partea numită „chitanţă" să rămână în posesia casieriilor S.C. E., sucursala de Distribuţie Bucureşti, până în momentul achitării debitului, acesta fiind motivul pentru care cele 2 facturi sunt de fapt chitanţele pereche ale facturilor respective.
Curtea, ca o chestiune prealabilă, invocă excepţia tardivităţii declarării recursului acestei părţi.
Din actele dosarului se constată că Decizia atacată a fost comunicată reclamantei la data de 20 iulie 2001 şi că aceasta a declarat recurs la data de 8 august 2001.
Cum, potrivit art. 3201 C. proc. civ., termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la data comunicării hotărârii ce se atacă, rezultă că recursul a fost declarat cu depăşirea acestui termen.
Or, când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea potrivit dispoziţiilor art. 103 din acelaşi cod.
Constatând că recursul nu a fost declarat în termenul imperativ, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., că partea nu dovedeşte că a fost împiedicată în exercitarea în termen a dreptului de a ataca cu recurs Decizia printr-o întâmpinare mai presus de voinţa sa, Curtea urmează să dispună, în sensul respingerii recursului, ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul T.A., împotriva deciziei nr. 1017 din 22 iunie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E. S.A., sucursala de Distribuţie Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca tardiv declarat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3289/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3290/2003. Comercial → |
|---|
