CSJ. Decizia nr. 3292/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3292/2003
Dosar nr. 165/2003
Şedinţa publică din 2 iulie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 ianuarie 2000, reclamanta, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar din Primăria municipiului Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta, SC C.I.T.I.E. SRL Bucureşti, pentru a fi obligată la plata sumei de 4.390.665.369 lei (din care 1.456.432.039 lei chirie şi 2.934.233.330 lei penalităţi de întârziere) şi pentru a se dispune rezilierea contractului de închiriere nr. 0248/1995 şi evacuarea necondiţionată a pârâtei din spaţiul cu altă destinaţie, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că a închiriat pârâtei spaţiul cu altă destinaţie, situat în Bucureşti, dar, după expirarea contractului, deşi a operat tacita relocaţiune, pârâta nu a mai plătit chiria datorată din octombrie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 5092 din 16 martie 2000, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 2756/2000 al secţiei a V-a civilă şi de contencios administrativ.
Întrucât, la termenul din 12 septembrie 2001, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 11.366.426.719 lei, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 699 din 10 octombrie 2001, prin care şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată la secţia a VI-a comercială a curţii, sub nr. 289/2000.
Primind dosarul spre soluţionare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a pronunţat sentinţa civilă nr. 133 din 15 noiembrie 2002, prin care s-a admis în parte acţiunea Direcţiei Generale de Administrare a Fondului Imobiliar a Primăriei municipiului Bucureşti, iar pârâta SC C.I.T.I.E. SRL Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 2.612.623.236 lei, reprezentând chirie pentru perioada ianuarie 1997 - ianuarie 2001, plus 135.000 lei cheltuieli de judecată.
Totodată, au fost respinse cererile privind majorările de întârziere şi cererea de reziliere a contractului de închiriere şi s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind evacuarea.
De asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, dar a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune pentru perioada octombrie 1996 - ianuarie 1997.
Cu actul înregistrat la 22 ianuarie 2003, reclamanta, Administraţia Fondului Imobiliar din Consiliul General al municipiului Bucureşti, a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, susţinând următoarele:
- pretenţiile reclamantei-recurente sunt în cuantum total de 14.663.533.390 lei chirie şi majorări, dar instanţa de fond a considerat, în mod nejustificat, că pârâta nu datorează chiria pentru intervalul octombrie 1996 - ianuarie 1997, acţiunea fiind prescrisă pentru aceste sume;
- instanţe a dat o greşită interpretare adresei pârâtei nr. 9243 din 17 noiembrie 1998, potrivit căreia debitoarea recunoaşte că datorează chirie, situaţie în care a operat întreruperea prescripţiei, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
- în ceea ce priveşte majorările de întârziere, acestea au fost calculate conform art. 11 din Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 5/1973, aşa încât, instanţa a reţinut în mod eronat că nu s-a precizat temeiul juridic al majorărilor pretinse.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că pârâta a deţinut spaţiul comercial situat în Bucureşti, în baza contractului de închiriere nr. 0248/1995, încheiat între SC H.N. SA Bucureşti şi SC C.I.T.I.E. SRL Bucureşti, la data de 27 noiembrie 1995, pentru un termen de 3 ani şi cu obligarea locatarului de a plăti o chirie lunară de 3.887 dolari S.U.A. (inclusiv T.V.A.).
Aşa cum a arătat reclamantul, după expirarea contractului, pârâta a continuat să folosească spaţiul, operând tacita relocaţiune, cu sublinierea că, în temeiul unor hotărâri ale Consiliului General al municipiului Bucureşti, activitatea privind patrimoniul imobiliar al acestuia a fost preluată în anul 1997 de către Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar (dosarul nr. 289/2002 al Curţii de Apel Bucureşti) iar în anul 2001, de către recurenta, Administraţia Fondului Imobiliar.
Prima critică formulată de recurentă se referă la modul în care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat capătul de cerere privind chiria datorată de pârâtă în intervalul octombrie 1996 - ianuarie 1997, susţinând că instanţa a reţinut în mod eronat că, pentru această perioadă, pretenţiile reclamantei sunt prescrise, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt în baza recunoaşterii debitului de către pârâtă, aşa cum rezultă din adresa acesteia nr. 9243 din 17 noiembrie 1998 (dosarul curţii de apel).
În realitate, adresa invocată de recurentă nu reprezintă o recunoaştere a debitului, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, deoarece, sub aspectul formei, poartă o semnătură indescifrabilă a directorului societăţii, fără ştampila acesteia, iar sub aspectul conţinutului ea nu reprezintă o recunoaştere a dreptului făcută în folosul creditoarei.
Într-adevăr, prin adresa amintită, locatarul solicită S.C. H.N. SA să-I comunice situaţia juridică a spaţiului, dacă există litigii şi care este modalitatea de trecere în proprietatea statului, făcându-se precizarea că doreşte aceste relaţii în vederea cumpărării spaţiului.
Este adevărat că în finalul adresei apare intenţia pârâtei de a achita chiria restantă până la 11 noiembrie 1998, dar, aşa cum s-a arătat, aceasta nu reprezintă o recunoaştere neechivocă a debitului, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar acest motiv de recurs va fi respins.
Cel de al doilea motiv de recurs vizează modul în care a fost soluţionată cererea reclamantei pentru plata majorărilor, recurenta susţinând că acestea s-au calculat conform art. 11 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 5/1973.
Din examinarea contractului de închiriere (dosarul nr. 864/2000 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti) rezultă că părţile nu au stabilit nici o sancţiune pentru eventuala plată cu întârziere a chiriei, situaţie în care invocarea unui act normativ abrogat, ale cărui prevederi nu au fost incluse în convenţia părţilor, nu este de natură să conducă la plata majorărilor de întârziere, instanţa pronunţând şi sub acest aspect o hotărâre legală.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamantă va fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul, Consiliul General al municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar, împotriva sentinţei nr. 133 din 15 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3291/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3293/2003. Comercial → |
|---|
