CSJ. Decizia nr. 3293/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3293/2003
Dosar nr. 195/2003
Şedinţa publică din 2 iulie 2003
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta SC S.P. SRL şi a solicitat obligarea acesteia să încheie în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare nr. 1560 din 18 februarie 2000. La 13 noiembrie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care pârâta refuză să încheie actul în formă autentică.
Tribunalul Arad, secţia comercială, a respins acţiunea precizată, cu motivarea că părţile nu au încheiat o convenţie de vânzare-cumpărare comercială, denumită contract, şi că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 248 C. civ.
În concret, s-a reţinut că, prin convenţie, se confirmă doar o ofertă de vânzare, acceptată, cu posibilitatea, pentru viitor, de negociere pentru încheierea contractului, că lipseşte consimţământul valabil al pârâtei şi că nu s-a făcut dovada achitării preţului stabilit de părţi.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, care, prin Decizia nr. 746, pronunţată la data de 10 iulie 2001, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Criticile aduse sentinţei au fost înlăturate, ca nefondate, apreciindu-se că hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 17 februarie 2000, care a stat la baza convenţiei, a fost anulată printr-o hotărâre definitivă, care este opozabilă tuturor asociaţilor, printre care şi reclamanţii, astfel încât, instanţa nu poate să pronunţe o hotărâre, prin care să valideze vânzarea activului.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs reclamanta, SC T.I. SRL Bucureşti, prin care a invocat motive de netemeinicie şi nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
Din analiza criticilor, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că înscrisul încheiat între părţi, invocat de reclamantă, cuprinde toate elementele esenţiale ale vânzării-cumpărării şi nu există motive care să împiedice constatarea pe cale judecătorească a valabilităţii convenţiei, aşa încât a pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A mai reţinut instanţa supremă că actul încheiat de părţi nu poate fi calificat drept antecontract, întrucât acesta cuprinde acordul de voinţă explicit, pentru vânzarea-cumpărarea activului, în condiţiile art. 948 C. civ.
După abrogarea Decretului nr. 144/1958, s-a revenit la principiul consensualismului, a mai reţinut instanţa de recurs şi, ca atare, nimic nu se opune la constatarea judecătorească a valabilităţii convenţiei şi la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Pârâta SC S.P. SRL a formulat contestaţie în anulare, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 7378/2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 7505/2001 la 4 decembrie 2002, pe considerentul că a săvârşit o eroare materială gravă, prin omiterea examinării sentinţei civile nr. 19 din 9 octombrie 2002 a Tribunalului Gorj, prin care a fost anulată hotărârea AGA nr. 5 din 17 februarie 2000, a SC S.P. SRL Tg. Jiu şi că, astfel, nu erau îndeplinite cerinţele legii, privind manifestarea voinţei juridice, AGA nefiind legal constituită.
O altă eroare, pe care o invocă contestatoarea, este lipsa acceptului vânzătorului, care, prin sentinţa pronunţată, a fost modificată, acordându-se mai mult decât au solicitat părţile, prin acordul lor de voinţă.
În ce priveşte modificarea de acţiune, contestatoarea a susţinut că instanţa nu poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, dacă nu a timbrat cererea la valoarea celor două contracte, aşa cum prevăd dispoziţiile legale.
Mai mult, obiectul cererii de chemare în judecată, în opinia contestatoarei, a fost obligaţia de „a face", în baza art. 1073 şi 1077 C. civ., şi nu acţiunea în constatare, în baza art. 111 C. civ., asupra căreia s-a pronunţat instanţa, în lipsa unei astfel de cereri.
În fine, un alt motiv îl constituie nepronunţarea instanţei asupra apărărilor, pe care le-a formulat în faţa instanţei de recurs.
Contestaţia în anulare va fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare nu a fost motivată în drept, dar, din solicitările contestatoarei, se poate aprecia că se tinde la invocarea dispoziţiilor prevăzute de art. 318 pct. 1 C. proc. civ.
Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie, potrivit art. 318 C. proc. civ., dacă Decizia dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau dacă instanţa, respingând recursul, sau admiţându-l numai în parte, a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul din motivele de modificare, sau de casare.
În sensul textului citat mai sus, „greşeală materială" înseamnă greşeală de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor, ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Art.318 C. proc. civ., urmăreşte, cu alte cuvinte, neregularităţile evidente, privind actele de procedură şi nu cele referitoare la problemele de fond, întrucât, pe această cale legea nu a urmărit să deschidă părţilor recursul la recurs, sub motivul că s-a stabilit greşit situaţia de fapt.
Analizând primul motiv, care vizează omisiunea examinării sentinţei nr. 19 din 9 octombrie 2002, pronunţată de Tribunalul Gorj, Curtea constată, în conformitate cu dispoziţiile citate, că petiţionarul a solicitat, în realitate, o reexaminare a fondului, o reapreciere a probelor.
Instanţa a examinat actele aflate la dosar, deci şi hotărârea invocată de contestatoare, a cunoscut conţinutul acesteia şi a făcut o apreciere asupra sa, în contextul tuturor probelor, aşa încât nu poate fi vorba de o greşeală materială, în sensul legii, întrucât nu se referă la neregularităţi evidente, care privesc actele de procedură.
Contestatoarea, în realitate, pune în discuţie probleme de fond, legate de probele administrate şi de starea de fapt la care se referă litigiul.
Pentru aceleaşi considerente, nici cel de-al doilea motiv nu poate fi admis, întrucât susţinerea, referitoare la faptul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, priveşte tot probleme de fond şi de apreciere a probelor. Motivul invocat ar putea fi apreciat ca fiind o greşeală de judecată, numai că aceasta nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.
O altă problemă pusă de contestatoare este cea care priveşte insuficienta timbrare a recursului, pentru calea de atac promovată.
Problema stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru, deşi de atributul instanţei şi în legătură cu judecata, în sensul că deschide calea analizei motivelor cererii, nu constituia motiv de retractare a deciziei pronunţată în recurs, întrucât stabilirea sumei datorate nu este rezultatul unei erori materiale, ci a modului în care instanţa a înţeles să aplice dispoziţia legală, privitoare la calcularea sumei ce trebuia achitată în instanţa de recurs.
Legea nr. 146/1997 în art. 20 pct. 5, stabileşte, pentru astfel de situaţii, dreptul instanţelor judecătoreşti, investite cu soluţionarea unei căi de atac ordinare, sau extraordinare, de a dispune obligarea părţii la diferenţa de taxă judiciară, neachitată în fazele procedurale anterioare.
În aceste condiţii, Curtea dispune debitarea SC R.T.I. SRL cu suma de 239.800.000 lei, taxă judiciară de timbru, neachitată în recurs.
Prin concluziile scrise, problema cuantumului taxei judiciare de timbru a fost pusă prin prisma neanalizării unui motiv de ordine publică, în conformitate cu prevederile art. 306 pct. 2 C. proc. civ.
Nici acest motiv nu poate fi reţinut, întrucât, prin contestaţia în anulare, se poate critica o hotărâre pronunţată în recurs, numai pentru neexaminarea motivelor de nulitate invocate de părţi, nu şi pentru cele pe care instanţa de recurs putea să le invoce din oficiu.
În consecinţă, întrucât motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi respinsă.
Conform art. 274 C. proc. civ., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 38.000.000 lei către intimata SC R.T.I. SRL Bucureşti, pentru această cale de atac.
Conform art. 20 pct. 5 din Legea nr. 146/1997, modificată, dă în debit pe recurenta S.C. R.T.I., cu suma neachitată în recurs, drept taxă de timbru şi timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC S.P. SRL Tg. Jiu împotriva deciziei nr. 7378 din 4 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 38.000.000 lei către intimata SC R.T.I. SRL Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Dă în debit recurenta SC R.T.I. SRL Bucureşti, cu suma de 239.800.000 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunţata, în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3292/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3294/2003. Comercial → |
|---|
