CSJ. Decizia nr. 3476/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3476/2003
Dosar nr. 1134/2002
Şedinţa publică din 16 iulie 2003
Asupra cererii de revizuire reţine;
Prin Decizia nr. 1302, pronunţată la data de 22 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 1089 din 20 decembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, pe care a modificat-o, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta R.A. A.P.M. Constanţa împotriva sentinţei nr. 1434 din 22 mai 2001, pronunţată în fond, după casare, de Tribunalul Constanţa, care a admis apelul pârâtei SC A.P. SA Constanţa, împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării R.A. A.P.M. Constanţa să-i restituie pârâtei SC P. SA Constanţa suma de 777.415 dolari S.U.A., sumă încasată nejustificat, în echivalent lei la data plăţii, plus dobânda legală aferentă acestei sume. Reclamanta a mai fost obligată să-i plătească pârâtei suma de 137.363.925 lei cheltuieli de judecată în apel şi recurs. Celelalte dispoziţii ale deciziei au fost menţinute.
Pentru a decide astfel, Curtea Supremă a reţinut că acţiunea reclamantei C.N. A.P. Constanţa, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC A.P. SA Constanţa la plata sumei de 50.770 dolari S.U.A., reprezentând diferenţa de 5% din venitul lunar calculat pe perioada 1 ianuarie 1994 - 30 ianuarie 1994 a daunelor şi dobânzilor, a fost respinsă.
A mai reţinut că cererea reconvenţională formulată de pârâta SC A.P. SA Constanţa s-a admis în parte şi s-a constatat nulitatea contractului de asociere nr. 410 din 4 august 1993 încheiat cu R.A. A.P. Constanţa şi că s-a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la restituirea sumei de 774.415 dolari S.U.A. şi a dobânzilor solicitate în baza contractului nr. 410/1993.
În urma admiterii apelului declarat de A.P.M. Constanţa a fost schimbată în tot sentinţa nr. 1434/COM/2000 a Tribunalului Constanţa, acţiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la 50.770 dolari S.U.A., la 5.654.929 lei daune şi la 80.836.966 lei cheltuieli de judecată fond şi apel.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă cererea reconvenţională şi s-a respins şi apelul declarat de SC A.P. SA Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe.
Faţă de criticile aduse deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în soluţionarea recursului, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că, prin contractul de asociere a cărui validitate a fost pusă în discuţie, nu s-a desfăşurat în comun nici o activitate, ci, dimpotrivă, pilotajul navelor a fost realizat exclusiv de pârâtă, care a suportat toate cheltuielile efectuate cu această operaţiune.
A mai reţinut Curtea Supremă, că intimata nu a făcut dovada prestaţiilor efectuate în derularea contractului pentru a fi îndreptăţită să primească taxe separat şi că din probe a rezultat că activitatea de întreţinere a portului a fost plătită pe baza altor contracte. În acelaşi sens, s-a constatat că, la data încheierii contractului de asociere, reclamanta nu avea înregistrată la registrul comerţului activitatea de pilotaj a navelor maritime.
Acelaşi contract cu nr. 410/1993, s-a apreciat că este lovit de nulitate pentru lipsă de obiect şi pentru cauza ilicită, aşa încât Curtea a reţinut că suma de 777.415 dolari S.U.A. s-a încasat nejustificat.
Împotriva deciziei nr. 1302, pronunţată la data de 22 februarie 2002 de Curtea Supremă de Justiţie, a formulat cerere de revizuire C.N. A.P.M. S.A. Constanţa.
Revizuienta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa „s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
Chestiunea de drept, care justifică cererea, a arătat revizuienta, este aceea că, în faza procesuală a rejudecării în primă instanţă, instanţa de fond a admis cererea de majorare a pretenţiilor pârâtei reconveniente, comiţându-se astfel, în opinia sa, un abuz procesual faţă de compania sa în condiţiile în care „s-a opus vehement" la cererea de majorare a pretenţiilor.
Pe acest considerent, revizuienta a solicitat schimbarea în parte a deciziei pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în sensul admiterii recursului în parte şi a obligării C.N. A.P.M. Constanţa SA doar la plata sumei de 110.957 dolari S.U.A. şi, respectiv, la 51.000.000 lei.
Intimata a invocat excepţia tardivităţii introducerii cererii de revizuire, cât şi excepţia privind admisibilitatea cererii în raport cu dispoziţiilor art. 326 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la faptele pe care se întemeiază cererea.
La data de 9 octombrie 2002, revizuienta, C.N. A.P.M. Constanţa a formulat cerere de repunere în termen prin care a invocat prevederile art. 103 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia C.E.D.O., combinat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a susţinut că, la data 25 ianuarie 2002, cauza a fost judecată, iar pronunţarea a fost amânată succesiv, până la data de 22 februarie 2002, aşa încât pronunţarea hotărârii în şedinţă publică „a intrat într-o situaţie specială, în care părţile nu au luat cunoştinţă de aceste amânări succesive".
Revizuienta a solicitat să se treacă peste sancţiunea decăderii, întrucât orientarea Curţii europene, în opinia sa, este de a lărgi interpretarea decăderii din termen, pentru realizarea obiectivului central al justiţiei naţionale şi europene, care constă în judecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri care să exprime adevărul. De lege ferenda, revizuientul consideră util să existe un Registru special cu soluţiile instanţei în care hotărârile să aibă dată certă şi valoare de publicitate.
Printr-un alt înscris, revizuienta a motivat că, la data de 22 martie 2002, direcţia juridică din cadrul companiei a înaintat serviciului registratură cererea de revizuire, dar că trimiterea acesteia a fost neglijată şi că, astfel, se află în situaţia decăderii din dreptul de a susţine motivele pe care se întemeiază cererea.
Printr-un alt înscris depus la 19 februarie 2003, revizuienta a solicitat ca, în temeiul normativului juridic european, obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei, să se dispună repunerea în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 324 pct. 4 C. proc. civ. În susţinerea cererii a citat lucrări de specialitate , iar pentru a exemplifica legătura între controlul judiciar naţional şi cel european a arătat că „regula exercitării căilor interne de atac nu este respectată, atunci când un recurs intern este respins pe motivul unei greşeli procedurale, omise de către petiţionar".
A citat art. 6, 13, 26, 53 din Convenţia europeană, art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a susţinut că normele din dreptul intern nu trebuie să fie contrare normelor din Convenţie pentru că acestea îi conferă un plus de putere individului.
Curtea asupra excepţiei privind tardivitatea introducerii cererii de revizuire reţine următoarele:
Pentru a examina această excepţie trebuie observat temeiul cererii de revizuire, care îl constituie art. 322 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care dă dreptul părţii interesate să solicite revizuirea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul (pct. 2) dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Chestiunea de drept care, în opinia revizuientei, justifică această cerere, constă în admiterea de către prima instanţă, în fond, după casare, a cererii de majorare a pretenţiilor formulată de intimată, aşa încât consideră că, prin soluţia a cărei revizuire se cere, s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Termenul de revizuire dispune art. 324 alin. (1) C. proc. civ. pentru cererile întemeiate pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este de o lună, care se socoteşte de la pronunţare.
Acest termen, aşa cum admite şi revizuienta, a fost depăşit, întrucât Decizia Curţii Supreme de Justiţie a fost pronunţată la data de 22 februarie 2002, iar cererea a fost introdusă la data de 26 martie 2003, data poştei.
În fond, s-a susţinut că depăşirea termenului pentru introducerea cererii de revizuire s-a datorat serviciilor interne ale societăţii, că, în realitate, cererea a fost formulată la data de 22 martie 2003.
În realitate, aşa cum rezultă din cererea de revizuire, aceasta a fost redactată în două exemplare la data de 24 martie 2002, aşa încât problemele de fapt în susţinerea unui drept sunt nefundamentate şi nu sunt de natură să justifice depăşirea termenului prevăzut de lege.
Întrucât problema motivelor care au dus la depăşirea termenului de revizuire trebuie abordată în analiza cererii de repunere în termen, Curtea urmează să reţină:
Legea prevede sancţiunea decăderii pentru nerespectarea termenelor procedurale stabilite de lege pentru exercitarea căilor de atac şi, în acest sens, sunt de observat dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., prin care se dispune că „neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".
Întrucât art. 324 alin. (1) stabileşte un termen legal pentru exercitarea revizuirii, decăderea este prezumată şi are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.
Revizuienta a solicitat să se constate că, potrivit art. 103 C. proc. civ., decăderea nu operează pentru că a fost împiedicată să efectueze actul procedural din motive care ţin de organizarea internă a expedierii actelor, or, aşa cum s-a arătat mai sus, redactarea cererii a fost făcută la data de 24 martie 2003, după ce s-a împlinit termenul de o lună prevăzut de textul mai sus citat.
Această susţinere nesocoteşte prevederile art. 103 C. proc. civ., care cere părţii să dovedească faptul că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură de o împrejurare mai presus de voinţa ei, acesta (actul de procedură) urmând să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
În speţă, se constată că repunerea în termen a fost solicitată după ce intimata a invocat excepţia privind tardivitatea introducerii cererii de revizuire, cu alte cuvinte, cu nesocotirea condiţiilor stabilite de art. 103 C. proc. civ.
Revizuienta a invocat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în argumentarea susţinerii că judecătorul naţional poate îndepărta progresiv, din proprie iniţiativă, aplicarea dispoziţiei legislaţiei interne pentru a da eficacitate directă normelor din convenţie.
Cu alte cuvinte, citând art. 53 din Convenţia europeană, s-a solicitat ca instanţa să treacă peste prevederile art. 103 C. proc. civ. În realitate, dispoziţiile art. 53 din Convenţia europeană răspund la problema pusă de revizuientă, întrucât acestea stabilesc că „nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii în care aceasta este parte".
Pe lângă domeniul de aplicare al Convenţiei, care poate fi pus în discuţie în raport cu părţile din acest proces, aşa cum rezultă din articolul citat, legile ţării, prin care sunt recunoscute drepturile enumerate, nu pot fi limitate, întrucât s-ar promova dezechilibrul procedural stabilit de normele interne procedurale, care ar afecta direct principiul egalităţii părţilor în procesul comercial.
În cazul de faţă, în legislaţia internă, organizarea şi desfăşurarea procesului din punct de vedere procedural nu este lăsată la latitudinea părţilor sau judecătorului, ci, punând în valoare un interes general, legiuitorul este cel care stabileşte conţinutul şi modul de îndeplinire a actelor de procedură.
Sancţiunile procedurale stabilite de legiuitor, care au drept consecinţă pierderea dreptului de a exercita o cale de atac, urmăresc respectarea formelor procedurale, privite în ansamblu, care au menirea să asigure o judecată cu păstrarea egalităţii dintre părţi şi a principiului liberului acces la justiţie.
Revizuienta a invocat prevederile art. 6 din Convenţie în susţinerea argumentului că, prin aplicarea sancţiunii decăderii, este împiedicată să-şi exercite dreptul de acces la judecata în calea extraordinară a revizuirii, dar şi a unui proces echitabil.
Nici acest argument nu poate fi primit în susţinerea depăşirii termenului pentru introducerea cererii de revizuire, întrucât din jurisprudenţa Curţii, în legătură cu procesele cu caracter civil, se degajă anumite principii legate de noţiunea de „proces echitabil".
Astfel, exigenţa egalităţii armelor, în sensul de „echilibru" just între părţi implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele, în aşa fel încât să nu se creeze o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.
Această obligaţie de a veghea la respectarea egalităţii în desfăşurarea procesului a fost respectată de instanţele care au soluţionat cauza în gradele de jurisdicţie admise de legea internă.
Din acest punct de vedere nu există nici o contradicţie între prevederile procedurale interne, care au stat la baza procesului, şi Convenţie, examinarea temeiniciei motivelor invocate în apărare revenindu-i jurisdicţiei naţionale.
Revizuienta, prin solicitarea de a se trece peste prevederile art. 103 C. proc. civ., a pus, în alţi termeni, şi problema accesului liber la judecata căii de atac extraordinare, cu alte cuvinte, într-un sens restrâns, a liberului acces la justiţie.
Curtea europeană a drepturilor omului, prin hotărârea din 21 februarie 1973 (plenul Curţii), subliniind că liberul acces la justiţie nu este un drept absolut a precizat că unele limitări, care-l afectează, nu sunt altceva decât aplicaţii particulare ale unei restrângeri caracteristice pentru orice alte drepturi subiective (V.Berger). Cu alte cuvinte, în optica acestei Curţi există anumite limitări care circumscriu exerciţiul dreptului de liber acces la justiţie.
Art. 21 din Constituţie consacră, în adevăr, dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Această prevedere constituţională este în acord cu celelalte instituţii procedurale, printre care se află şi instituţia decăderii, instituită de legiuitor pentru exerciţiul drepturilor procedurale, liberul acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege.
De aceea, regula din art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie de persoane, categorie sau grup social.
Aşadar, nu sunt motive justificate pentru a se aprecia, aşa cum a solicitat revizuienta, că depăşirea termenului pentru depunerea cererii îi îngrădeşte „accesul la justiţie".
Nu se poate reţine nici încălcarea pct. 1 art. 6 din Convenţie, întrucât revizuienta a beneficiat de garanţia generală a dreptului la un proces echitabil câtă vreme procesul s-a desfăşurat şi a fost judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.
Cu alte cuvinte, normele procedurale sunt rezultatul unei griji legitime a legiuitorului pentru o bună administrare a justiţiei, aşa încât „limitarea" instituită prin termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) C. proc. civ. trebuie privită în acest context.
În caz contrar, „dreptul la judecată în mod echitabil" ar fi lipsit de conţinut, iar echilibrul unei judecăţi, în care părţile trebuie tratate egal, nu ar mai putea fi păstrat dacă dispoziţiile legale procedurale nu ar fi respectate.
În acest context, din sinteza argumentelor expuse, se reţine că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se îndeplineşte actul de justiţie, legiuitorul fiind acela care are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor.
Instituirea termenelor pentru promovarea revizuirii, prin finalitatea lor nu numai că nu îngrădesc accesul la justiţie, ci, dimpotrivă, îl facilitează prin asigurarea unui climat de ordine, prevenind abuzul şi limitând efectele care ar perturba stabilitatea raporturilor juridice comerciale.
Exigenţele legiuitorului, prin instituirea termenelor pentru revizuirea hotărârilor, nu constituie o negare a dreptului în sine, ci dau expresie ordinii de drept, statul fiind ţinut să acorde ocrotire, în egală măsură, intereselor legitime ale părţilor, care se adresează instanţelor.
Potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii, titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevedea că valorificarea lui se face într-un termen.
Depăşirea acestui termen, cum este cazul în speţă, nu poate fi imputată normelor procedurale interne, ci lipsei de diligenţă a titularului dreptului, care va fi ţinut să o suporte.
În legătură cu ultima susţinere a revizuientei, în adevăr, potrivit art. 6 din Convenţia europeană ratificată la 18 mai 1994, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public.
Dispoziţiile citate sunt în acord cu prevederile art. 258 alin. (2) C. proc. civ., prin care se dispune că dispozitivul hotărârii „se pronunţă de preşedinte în şedinţă, chiar în lipsa părţilor".
Dispozitivul hotărârii, potrivit art. 258 alin. (4) C. proc. civ., se consemnează într-un registru special, ţinut de fiecare instanţă.
Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii, motivaţia revizuientei, că nu a cunoscut termenul pronunţării, nu poate fi primită.
În consecinţă, pentru motivele arătate, cererea de repunere în termen va fi respinsă, ca nefondată, iar cererea de revizuire va fi respinsă, ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termen ca nefondată.
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta C.N. A.P.M. Constanţa S.A. împotriva deciziei nr. 1302 din 22 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3475/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 348/2003. Comercial → |
|---|
