CSJ. Decizia nr. 3545/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3545/2003
Dosar nr. 8199/2001
Şedinţa publică din 17 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 noiembrie 2000, reclamanta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Alba, a chemat în judecată pe pârâtele B.C.R., filiala Ocna-Mureş, şi SC M. Lunca-Mureş, pentru a fi obligate la plata sumei de 438.422.412 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, aferentă vânzării la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile aparţinând societăţii comerciale pârâte, precum şi a sumei de 651.930.025 lei, reprezentând majorări de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în urma vânzării la licitaţie a bunurilor cu care SC M. Lunca-Mureş, a garantat creditele primite de la bancă, debitoarea a emis facturi către cumpărătorii acestor bunuri, în care era cuprins şi T.V.A.-ul aferent, deşi acesta trebuia să fie virat la bugetul de stat (chiar dacă operaţiunea în sine nu era impozabilă).
Prin sentinţa civilă nr. 127/CA din 6 martie 2001, Tribunalul Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, iar pârâta, SC M. Lunca Mureş, a fost obligată la plata sumelor de 438.422.412 lei, cu titlu de T.V.A., şi la 1.190.352.437 lei majorări de întârziere.
Totodată, acţiunea a fost respinsă faţă de pârâta B.C.R., filiala Ocna-Mureş.
Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă, în baza deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care a fost respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, potrivit OG nr. 3/1992, tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile, în executarea creanţelor, constituie o activitate specifică, autorizată a fi efectuată de băncile comerciale şi este scutită de plata T.V.A.
Cu actul înregistrat la 10 septembrie 2001, reclamanta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, a formulat recurs împotriva acestei decizii, recurs pe care nu l-a încadrat în textul art. 304 C. proc. civ. şi prin care a susţinut, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit, instanţele au respins acţiunea faţă de bancă, deoarece, în cadrul procedurilor de licitaţie, întreaga sumă rezultată din vânzare a fost încasată de B.C.R.;
- instanţele au motivat eronat, atunci când au invocat dispoziţiile art. HG nr. 973/1994 şi ale OG nr. 3/1992, deoarece, potrivit normelor de aplicare a ordonanţei (aprobate prin HG nr. 973/1994), operaţiunile de vânzare la licitaţie nu sunt din cele scutite de T.V.A.;
- debitoarea SC M. Lunca-Mureş nu avea posibilitatea de a plăti taxa pe valoarea adăugată, deoarece, întreaga sumă rezultată din vânzarea la licitaţie a fost preluată de bancă;
- în final, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor, în sensul obligării B.C.R. Ocna-Mureş la plata sumelor pretinse prin acţiune, reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere.
Recursul reclamantei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că, pentru recuperarea datoriei pe care SC M. Lunca-Mureş o avea faţă de B.C.R., filiala Ocna-Mureş, bunurile, aparţinând debitoarei, au fost vândute la licitaţie, într-un dosar execuţional al Judecătoriei Aiud, facturile pentru încasarea sumelor rezultate în urma vânzării fiind emise de către debitoarea SC M. S.A.
În această situaţie, instanţele au reţinut, în mod corect, faptul că obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată revenea debitoarei şi nu B.C.R., filiala Ocna-Mureş, aceasta fiind scutită de plata T.V.A., conform normelor emise pentru aplicarea OG nr. 3/1992 şi aprobate prin HG nr. 512/1998.
Prima critică formulată de reclamantă se referă la faptul că, atâta timp cât suma rezultată din vânzare a fost încasată de B.C.R., aceasta trebuia să achite şi taxa pe valoare adăugată, dar, aşa cum a susţinut intimata, transferul dreptului de proprietate între debitor şi cumpărător s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc, facturile fiind emise de către debitoarea SC M. SA, aceasta având şi obligaţia virării taxei pe valoare adăugată.
Din acest punct de vedere, instanţele au pronunţat hotărâri legale, deoarece, atât potrivit OG nr. 3/1992, cât şi reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor, băncile sunt scutite de plata T.V.A., acesta fiind datorat numai în unele situaţii, care nu se regăsesc în speţă.
Cât priveşte temeiul legal al pretenţiilor recurentei, instanţele au reţinut, în mod justificat, că sunt aplicabile prevederile OG nr. 3/1992 şi Normele de aplicare emise de guvern în aplicarea acestei ordonanţe, dând şi o interpretare corectă acestor dispoziţii legale, în sensul că, atâta timp cât banca nu a făcut vreo tranzacţie cu bunurile debitoarei, nu datorează T.V.A.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 6 pct. 4 din OG nr. 3/1992, instituţiile bancare sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, aceeaşi scutire regăsindu-se în Normele de aplicare aprobate prin HG nr. 512/1998, care, la pct. 4.7, prevede că băncile persoane juridice române sunt scutite de T.V.A. pentru activităţile permise băncilor de legea bancară nr. 58/1998.
Pe de altă parte, art. 13 din normele citate, prevede obligaţia debitorului de a plăti T.V.A., atunci când şi-a exercitat dreptul de deducere pentru taxa aferentă bunurilor mobile, predate spre executare, aşa încât, din coroborarea acestor dispoziţii legale, instanţele au ajuns la o concluzie corectă, atunci când au exonerat banca de obligaţia plăţii taxei pe valoare adăugată.
Recurenta a mai susţinut că întreaga sumă, obţinută din vânzare, a fost preluată de B.C.R., dar acest lucru se datorează calităţii sale de creditor şi nu prezintă relevanţă pentru obligaţia de plată a T.V.A.
În fine, recurenta a mai solicitat obligarea băncii la plata sumelor din acţiunea iniţială, care, dintr-o eroare materială, nu corespund cu cele prevăzute în dispozitivul hotărârii.
Într-adevăr, tribunalul a reţinut corect cuantumul sumei reprezentând T.V.A., respectiv, suma de 438.422.412 lei, dar atunci când a obligat pârâta la majorări, s-a referit la totalul sumelor pretinse de reclamantă şi nu la suma de 651.930.025 lei, cât erau majorările solicitate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Alba Iulia.
Această eroare materială urmează a fi îndreptată, în conformitate cu prevederile art. 281 C. proc. civ., la cererea pârâtei SC M. S.A. Lunca-Mureş şi nu poate constitui temei al casării hotărârilor în recursul reclamantei.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 493 din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3542/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3546/2003. Comercial → |
|---|
