CSJ. Decizia nr. 3623/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3623/2003
Dosar nr. 924/2003
Şedinţa publică din 23 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 1895 din 15 octombrie 2002, reclamantul, municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a chemat-o în judecată pe pârâta SC D.A.P. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.143.017,93 dolari S.U.A., reprezentând cotă de profit de 31.108 dolari S.U.A. pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, penalizări de întârziere aferente cotei de profit, de 673.126,45 dolari S.U.A., calculate pe perioada noiembrie 1995 - 30 aprilie 2002, penalizări la cota de profit câştigată prin sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, în cuantum de 194.061,24 dolari S.U.A., contravaloare lipsă folosinţă spaţii de 22.970 dolari S.U.A., pe perioada iunie 1996 – 12 mai 1998, precum şi majorări aferente contravalorii lipsei de folosinţă în sumă de 215.752,24 dolari S.U.A. pe perioada iunie 1997 – 31 aprilie 2002, sume plătite în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data efectuării plăţii.
La termenul din data de 8 noiembrie 2002, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, prorogând discutarea acesteia pentru ca reclamanta să-şi pregătească apărarea.
Reclamanta a depus două cereri precizatoare, la data de 13 decembrie 2002, şi, respectiv, 28 februarie 2002, învederând că pârâta nu a achitat debitul la care a fost obligată prin sentinţa nr. 3630/1996.
Prin sentinţa comercială nr. 31 din 28 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei extinctive invocate din oficiu.
A respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantului, municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta, SC D.A.P. SRL Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele:
Referitor la primul capăt de cerere, reprezentând cotă de profit calculată în continuare pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, faţă de art. 1 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune pentru acest capăt de cerere s-a prescris încă din anul 2000;
Faţă de stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală – cota de profit - s-a stins şi dreptul la acţiune privind accesoriul, respectiv, penalităţile de întârziere aferente cotei de profit.
Capătul 3 de cerere, reprezentând penalităţi de întârziere aferente cotei de profit, la care pârâta a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, s-a stins la 7 iunie 2000, dată la care sentinţa a rămas definitivă, prin Decizia civilă nr. 941 din 6 iunie 1997, iar în ce priveşte ultimul capăt de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului, faţă de data predării spaţiului de către pârâtă, mai 1998, dată la care s-a născut şi dreptul material la acţiune, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru această sumă s-a prescris la data de 12 mai 2001, când s-a prescris şi capătul de cerere privind majorările de întârziere, reprezentând accesoriul.
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, următoarele:
Dreptul său de a cere executarea silită a debitului principal s-a născut la data de 7 iunie 1997, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, prin care s-a admis acţiunea sa pentru obligarea pârâtei SC D.A.P. SRL la plata sumei de 20.508 dolari S.U.A., reprezentând cota de profit şi penalităţi de întârziere calculate în baza contractului de asociere nr. 49/1993.
În mod greşit, instanţa a constatat prescrise pretenţiile sale, considerând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi că termenul de prescripţie s-a împlinit fără a fi afectat de vreo cauză de suspendare sau întrerupere.
În acest sens, recurenta susţine că, în cursul anului 2000, a formulat o cerere de înfiinţare şi validare a popririi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, care, prin sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea.
Consideră că, astfel, s-a întrerupt cursul prescripţiei, în condiţiile art. 4052 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul principiului general accesorium sequitur principalem, este îndreptăţită să solicite, pe cale judecătorească, penalităţi de întârziere, pentru nerespectarea obligaţiei principale, în cuantum de 23.463,44 dolari S.U.A., aşa cum şi-a precizat acţiunea la termenul din 13 decembrie 2002.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, desfiinţarea sentinţei recurate, iar pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Instanţa de apel a constatat în mod corect că pretenţiile reclamantei sunt prescrise, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 3 raportate la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 asupra obiectului acţiunii, ce cuprinde mai multe capete de cerere.
Astfel, în ce priveşte primul capăt de cerere, reprezentând cotă de profit calculată pe perioada noiembrie 1995 – iunie 1997, a stabilit corect că, faţă de data introducerii acţiunii, 15 octombrie 2002, dreptul la acţiune s-a prescris în anul 2000, iar în ce priveşte penalităţile de întârziere aferente acestei cote de profit, reprezentând capătul 2 de cerere, a făcut o firească aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că şi acest capăt de cerere este prescris, urmând principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.
Cel de-al 3 capăt de cerere, reprezentând penalităţi de întârziere aferente cotei de profit la care a fost obligată pârâta, prin sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 941 din 6 iunie 1997, priveşte o pretenţie decurgând din neexecutarea titlului executoriu mai sus menţionat, care, la data introducerii acţiunii, era, de asemenea, prescris.
Corect s-a reţinut ca fiind prescris şi ultimul capăt de cerere, privind plata contravalorii lipsei de folosinţă, având în vedere data predării spaţiului către pârâtă, respectiv, mai 1998.
Susţinerea recurentei, în sensul că prin formularea unei cereri de înfiinţare şi validare a popririi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 11.575/2000 al Judecătoriei sectorului 1, şi care, prin sentinţa civilă nr. 3630 din 4 octombrie 1996, a respins cererea – s-ar fi întrerupt cursul prescripţiei, în condiţiile art. 4052 alin. (1) C. proc. civ. şi ar fi început să curgă un nou termen de prescripţie, conform art. 4052 alin. (2), este, nedovedită şi, în acelaşi timp, lipsită de temei.
Aceasta, deoarece nu s-a depus la dosarul cauzei hotărârea invocată, iar pe de altă parte, temeiul legal la care se referă recurenta este inaplicabil în speţă, întrucât acesta priveşte întreruperea prescripţiei de a cere executarea silită, or, în speţă, se putea pune, eventual, în discuţie întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii (sau formulării unui capăt de cerere) decurgând din neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În consecinţă, constatându-se că recurentul nu a formulat nici un motiv de desfiinţare a deciziei curţii de apel, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi temeinică şi se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul, municipiul Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 31 din 28 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3622/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3632/2003. Comercial → |
|---|
