CSJ. Decizia nr. 4151/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4151/2003
Dosar nr. 222/2002
Şedinţa publică din 30 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1008 din 7 decembrie 2001 pronunţată în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4667 din 6 octombrie 2000, pentru nulitatea raportului de expertiză, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, împotriva sentinţei nr. 611 din 15 iunie 1999, dată de Tribunalul Prahova, prin care aceasta a fost obligată să-i plătească reclamantei S.C. N.C. SRL Ploieşti suma de 823.645.720 lei cu titlu de diferenţă de preţ pentru lucrări de construcţii montaj executate în baza contractului de antrepriză nr. 154/1998, cu cheltuieli de judecată în sumă de 21.696.950 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă, că bine Tribunalul Prahova, a respins în baza art. 7 raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ. excepţia de necompetenţă de soluţionare a litigiului în primă instanţă, de către acest tribunal, invocată de pârâtă în apărare, întrucât în cauză este vorba de o competenţă teritorială alternativă, şi ca atare, în mod justificat, Tribunalul Prahova a reţinut pricina spre soluţionare, în primă instanţă în loc să decline soluţionarea litigiului în favoarea Tribunalului Buzău, pe a cărei rază de activitate îşi are sediul pârâta S.C. L.I. SRL.
În ce priveşte, aspectele de fond ale litigiului, instanţa de apel a reţinut, faţă de concluziile celor două expertize, dispuse şi efectuate în apel, potrivit îndrumărilor din Decizia de casare că pârâta, mai datorează reclamantei, cu titlu de diferenţă preţ pentru lucrările de construcţii montaj executate de reclamantă în baza contractului nr. 154/1998, suma de 405.693.447 lei, care reactualizată la data de 28 august 1998, însumează suma de 1.143.802.992 lei.
Totodată instanţa de apel a mai reţinut că, diferenţa dintre această sumă (1.143.802.992 lei) şi cea la care a fost obligată pârâta prin sentinţa Tribunalului (823.645.720 lei) nu poate fi acordată reclamantei, (care nu a declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond) deoarece, într-o astfel de împrejurare s-ar agrava situaţia pârâtei în propria sa cale de atac.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta printr-o primă critică, susţine că, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii cu referire la faptul că, deşi în contract, care constituie legea părţilor, s-a prevăzut că locul de executare a lucrărilor şi al plăţii este localitatea Buzău, totuşi, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă teritorială, de soluţionare a pricinii în primă instanţă, a Tribunalului Prahova, pronunţată de acest tribunal prin încheierea din 15 aprilie 1999, reţinând, în pofida probelor de la dosar şi a dispoziţiilor art. 1104 alin. (3), (care statuează că, dacă părţile nu au stabilit prin convenţia lor locul plăţii, atunci aceasta trebuie solicitată la domiciliul debitorului), că în cauză, obligaţia comercială şi locul plăţii se află în localitatea Ploieşti, şi ca urmare, cum în speţă este vorba de o competenţă teritorială alternativă, reglementată de dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., bine reclamanta a investit cu soluţionarea pricinii în primă instanţă Tribunalul Prahova.
Printr-o altă critică, pârâta susţine că hotărârea, este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece, părţile au prevăzut în convenţia lor pentru lucrările executate un preţ forfetar, care nu putea fi modificat, fără acordul scris al beneficiarului, care nu există în speţă, şi ca atare, în acest context, greşit instanţa de apel, a omologat concluziile şi calculele experţilor, prin care aceştia, au stabilit că, pârâta datorează, cu titlu de diferenţă de preţ, pentru lucrările executate de reclamantă o sumă care depăşeşte preţul forfetar convenit de comun acord de părţi.
De asemenea, se mai susţine că, părţile nu au prevăzut în contract (art. 5 şi art. 7) criterii de determinare ulterioară a preţului, pentru ca în baza acestora, pârâta să fie obligată, la plata unor sume nedatorate şi stabilite în raport de un deviz (preţuire provizorie) întrucât în cauză preţul a fost determinat, şi ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 1413 alin. (5) C. civ., costul total al lucrării, nu depindea de volumul lucrărilor efectiv executate, aşa cum a apreciat greşit experţi, şi implicit instanţa de apel.
În sfârşit, printr-o ultimă critică, fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. pârâta susţine că instanţa de apel, nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de probă şi dovezi administrate, în sensul că, deşi era îndrituită să invoce, în apărare, faţă de neîndeplinirea obligaţiilor asumate de reclamantă prin contract, privind calitatea şi volumul lucrărilor executate, excepţia de neexecutare, totuşi instanţa de apel, a trecut, peste această excepţie şi a obligat-o la plata unor sume nedatorate cu titlu de preţ lucrări executate în condiţiile în care potrivit clauzelor contractuale exprese, nu putea fi obligată să suporte, în afara cheltuielilor pentru materiale, transport manoperă, etc., plata altor sume mai ales în condiţiile, în care, lucrările executate de reclamantă nu sunt corespunzătoare sub aspect cantitativ şi nici în ceea ce priveşte calitatea acestora, întrucât grosimea stratului suport pentru pardoseală, a fost realizată fără a se ţine seama de natura terenului de fundare, şi ca urmare, prezintă fisuri, datorită faptului că nu au fost luate măsurile necesare la montajul suprastructurii, ca şi alte deficienţe în raport de documentaţia de execuţie, care sunt detaliate în cererea de recurs.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe fond respingerea acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială de soluţionare a cauzei în primă instanţă de Tribunalul Prahova, (în a cărui rază de activitate se află sediul reclamantei S.C. N.C. SRL Ploieşti) se constată că bine instanţele au considerat, că în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială alternativă, şi deci, în contextul în care din probe a rezultat, că obligaţia comercială s-a născut în localitatea Ploieşti (încheierea contractului) care coincide şi cu locul plăţii, competenţa de soluţionare a pricinii în primă instanţă revine, prin derogare de la dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., Tribunalului Prahova, şi nu Tribunalului Buzău (pe a cărei rază de activitate se află sediul pârâtei S.C. L.I. SRL).
De altfel, invocarea acestei excepţii este pur formală, deoarece, urmare deciziei nr. 4467 din 6 octombrie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin care s-a dispus casarea deciziei anterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, litigiul, a fost soluţionat, în fond de Curtea de Apel Ploieşti şi ca atare, această situaţie, înlătură orice susţineri prin care pârâta pretinde că prin soluţia pronunţată Tribunalul Prahova (pe a cărei rază de activitate se află sediul reclamantei S.C. N.C. SRL) ar fi favorizat-o pe reclamantă.
În ce priveşte aspectele de fond, ale litigiului, se reţine, în esenţă, că potrivit îndrumărilor date prin Decizia de casare, instanţa de apel, a dispus, completarea probelor, cu expertiză tehnică şi cu o expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de reclamantă.
În urma examinării lucrărilor de construcţii montaj executate de reclamantă în temeiul contractului nr. 154/1998 prin expertiza tehnică - constructor B., s-a constatat, că, lucrările executate sunt corespunzătoare calitativ, în raport de documentaţia asigurată de beneficiar şi că acestea au fost executate în procent de 100%, şi că valoarea acestora se cifrează la data de 12 august 1998, la suma de 841.827.921 lei, în care se include şi TVA-ul.
Plecând de la aceste date, expertiza contabilă, G., a concluzionat că pârâta, mai datorează cu titlu de preţ pentru lucrările executate de reclamantă, peste sumele achitate anterior, diferenţa de 405.693.447 lei într-o primă variantă şi 405.693.447 lei în cea de a doua variantă, instanţa însuşindu-şi prima variantă, potrivit căreia suma de 405.693.447 lei, reactualizată la 31 iulie 2001, se cifrează la suma de 1.143.802.992 lei.
De menţionat, că expertul tehnic şi-a menţinut concluziile şi prin răspunsul la obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză.
Cu toate acestea, deşi reprezentantul pârâtei prezent la soluţionarea pricinii a susţinut că, experţii, nu au întocmit lucrări corespunzătoare, în vederea stabilirii în mod real a lucrărilor efectuate, şi implicit a sumelor datorate cu titlu de diferenţă de preţ, aceasta în afara faptului, că lucrările prezintă deficienţe de calitate, totuşi nu a solicitat, noi expertize, context în care, instanţa s-a considerat lămurită asupra aspectelor care a generat litigiul dintre părţi şi a reţinut pricina spre soluţionare.
Faţă de cele arătate mai sus, şi având în vedere principiul disponibilităţii, se constată că instanţa de apel nu putea dispune noi expertize (chiar dacă pârâta şi-a menţinut obiecţiunile la rapoartele de expertiză) în lipsa unei cereri adresate în acest sens, şi drept urmare criticile pârâtei, în recurs, prin care aceasta susţine, că, experţii, au întocmit rapoartele de expertiză, fără a ţine seama de volumul real al lucrărilor executate de reclamantă şi în mod special de calitatea acestora, nu pot fi primite, ştiut fiind că potrivit art. 305 C. proc. civ., în instanţa de recurs nu se pot produce (dispune) probe noi.
De asemenea nu pot fi reţinute nici criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa hotărând în baza expertizelor efectuate în cauză, că pârâta datorează preţul efectiv al lucrărilor executate, nu se poate susţine că ar fi încălcat legea, adică convenţia părţilor, prin care contrar celor afirmate de pârâtă a fost stabilit, conform art. 5 din contract, un preţ estimativ şi nu forfetar (fix) al lucrărilor executate de reclamantă, şi ca atare acesta putea fi depăşit, în situaţia în care, efectuarea acestora a fost confirmată prin expertiza tehnică, şi erau incluse în documentaţia de execuţie a obiectivului de investiţii, asigurată chiar de pârâtă.
Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată că nici aceasta nu poate fi reţinută deoarece chiar dacă instanţa, nu a menţionat expres în considerentele deciziei că, excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în apărare nu este fondată (vizavi de calitatea necorespunzătoare în opinia acesteia a lucrărilor executate de reclamantă), totuşi din moment ce, apelul a fost respins, înseamnă că, instanţa de apel, s-a pronunţat implicit atât asupra excepţiei menţionate, cât şi cu privire la toate mijloacele de apărare şi dovezile administrate şi considerându-le neîntemeiate le-a respins ca atare.
În concluzie, bine instanţa de apel şi-a însuşit concluziile celor două expertize, cu referire specială la varianta I din expertiza contabilă, reţinând, că pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, datorează reclamantei S.C. N.C. SRL Ploieşti, pentru lucrările de construcţii montaj executate în baza contractului nr. 154/1998, o diferenţă de preţ reactualizată în sumă de 1.143.802.992 lei, şi constatând că această sumă, depăşeşte substanţial suma la care aceasta, a fost obligată la plată prin sentinţa instanţei de fond (823.645.70 lei) a menţinut această hotărâre „cu motivarea că pârâtei nu-i poate fi agravată situaţia în propria sa cale de atac".
Aşa fiind, recursul pârâtei, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 1008 din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4148/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 4152/2003. Comercial → |
|---|
