ICCJ. Decizia nr. 4198/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4198/2003
Dosar nr. 1837/2002
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta A. Prahova a chemat în judecată pe pârâtul I.Ş.J. Prahova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamanta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 800 mp şi construcţiile existente în Ploieşti, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
Prin sentinţa nr. 459 din 4 mai 2000 Tribunalul Prahova (investit prin declinarea competenţei de către Judecătoria Ploieşti prin sentinţa nr. 714 din 20 ianuarie 2000) a admis acţiunea şi a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi a construcţiilor existente pe acesta.
Apelul declarat de pârâtul I.Ş. Prahova împotriva sentinţei prin care aceasta era criticată ca fiind nelegală şi netemeinică, deoarece pe de o parte acţiunea reclamantei este inadmisibilă în raport de prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi privat al statului respectiv OUG nr. 30 din 17 aprilie 2000 (în vigoare la data promovării căii de atac).
Pe de altă parte s-a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa 2606/1998 a Judecătoriei Ploieşti.
În fine, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, a fost admis prin Decizia nr. 20 din 29 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 1636/2002 prin care s-a schimbat în tot sentinţa Tribunalului şi pe fond a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în constatare formulată de reclamantă.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen motivat reclamanta – apelantă A. Ploieşti invocând de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ.
- Se susţine că prin respingerea acţiunii în constatare Curtea de Apel Ploieşti a schimbat înţelesul vădit şi natura actului juridic dedus judecăţii prin aceea că deşi ea a invocat, prin acţiunea introductivă să se constate că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu prin uzucapiunea de 30 ani, art. 1890 C. civ. instanţa a tratat acţiunea ca pe o simplă acţiune în constatare.
- Că în mod greşit instanţa de apel a constatat că imobilele în litigiu sunt supuse prevederilor art. 11 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 94/1995 respectiv OUG nr. 30/2000 aceasta deoarece pe de o parte ordonanţa a fost respinsă prin Legea nr. 113 din 14 aprilie 2002 iar pe de altă parte Legea nr. 84 se referă la imobilele proprietate de stat aflate în administrarea Ministerului Educaţiei sau întreprinderilor cu capital de stat.
- În fine instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, apelanta invocă în acest sens cităm „actele şi dovezile cu martori aflate la dosar"...
Criticile sunt neîntemeiate iar recursul se va respinge pentru considerentele ce urmează.
Prin însăşi acţiunea introductivă reclamanta a solicitat instanţei să constate că a dobândit prin uzucapiune, şi-a calificat acţiunea ca fiind în constatare aşa încât sub acest aspect Decizia recurată este la adăpost de critică. Câtă vreme s-a avut în vedere soluţionarea cererii formulată de reclamantă anume de a se constata că a devenit titulara dreptului de proprietate - ca efect al uzucapiunii şi instanţa nu a făcut aprecieri vizând caracterul acţiunii raportată la art. 111 C. proc. civ. ci la temeiul de drept invocat de reclamantă adică art. 1890 C. civ., susţinerea din motivele de recurs este neîntemeiată.
De altfel natura acţiunii a fost stabilită prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 6593 din 15 noiembrie 2001 pronunţată de secţia comercială în dosarul 8073/2000, irevocabilă, aşa încât nu se mai pot face discuţii sub acest aspect, în această fază procesuală, nici cea de a doua critică nu este întemeiată anume că în considerentele deciziei se face referire la OUG nr. 30/2001 care a fost respinsă prin Legea nr. 113 din 14 aprilie 2002 ordonanţa fiind în vigoare la data când a fost adoptată soluţia instanţei de apel, 15 noiembrie 2001. Mai mult în prezent este în vigoare OUG nr. 184 din 20 decembrie 2001 adoptată ulterior OUG nr. 30/2001 care conţine reglementări şi mai clare privind regimul juridic al bunurilor mobile şi imobile care deservesc învăţământul preuniversitar. Printre unităţile de învăţământ enumerate de art. 4 din OUG nr. 184/2001, cu privire la care s-a dispus trecerea în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor se află şi grădiniţele aşa încât cele reţinute în considerentele deciziei recurate îşi păstrează pe deplin valabilitatea raportat la noul temei legal.
Aceasta pe de o parte, pe de altă parte nici critica privind nepronunţarea asupra tuturor mijloacelor de probă nu este întemeiată câtă vreme instanţa s-a pronunţat pe excepţia inalienabilităţii bunurilor respectiv, excepţia de fond care face de prisos analizarea celorlalte motive de recurs.
Cu toate acestea pentru a se tranşa definitiv, disputa asupra imobilului şi a se realiza clarificarea raporturilor juridice litigioase deduse spre soluţionare Curtea reţine că reclamanta nu a făcut dovada posesiei continue şi netulburate a acestora timp de 30 de ani, aceasta deoarece în 1964 bunul respectiv a fost preluat de fostul Sfat Popular pentru ca în 1982 succesorului acestuia Consiliul Popular să transfere imobilul întreprinderii F. (atât construcţiile şi terenul cât şi inventarul şi nu numai bunurile mobile cum greşit susţine recurenta reclamantă. (A se vedea în acest sens protocolul din dosarul 11735/1999 al Judecătoriei Ploieşti în care la pct. 1 lit. a) se stipulează „Începând cu data de 1 aprilie 1982 se transferă de la Consiliul .......la Flacăra......... baza materială după cum urmează: a) clădirile, construcţiile şi terenul aferent, precum şi celelalte mijloace fixe.
b) obiectele de inventar, alimentele şi celelalte valori (toate potrivit bilanţului din 31 martie 1982).
În raport de aceste documente existenţa unor contracte de închiriere pe perioade limitate nu face dovada contrară, posesia directă sau prin altul pentru sine trebuind să fie continuă, netulburată, publică şi neîntreruptă (art.1 847 C. civ.).
Faţă de considerentele ce preced, Curtea:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. Ploieşti împotriva deciziei nr. 20 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4195/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4199/2003. Comercial → |
|---|
