ICCJ. Decizia nr. 4199/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4199/2003
Dosar nr. 2704/2002
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 august 1998 reclamanta S.C. C. S.A. Orăştie a chemat în judecată S.C. A.B.P. SRL solicitând ca în baza sentinţei civile ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 247.225.275 lei contravaloare produse livrate, 99.895.846 lei penalităţi de întârziere precum şi cheltuieli de judecată aferente.
În motivarea pretenţiilor reclamanta a arătat că în baza contractului încheiat cu pârâta i-a livrat acesteia diferite sortimente de produse în valoare de 247.225.275 lei pentru care a emis facturile corespunzătoare dar care nu au fost onorate la plată situaţie în care se solicită şi sancţionarea acesteia cu penalităţi.
Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 67 din 26 ianuarie 1999 a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată cu motivarea că pârâta nu a contestat valabilitatea facturilor, iar voinţa comună a părţilor concretizată în contractul încheiat a fost de livrare a mărfii şi achitarea preţului obligaţie nerespectată de aceasta din urmă.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt respectiv nu a stabilit adevăratele raporturi dintre părţi clauzele contractului încheiat relevând faptul că în realitate părţile au stabilit raporturi contractuale de reprezentare comercială obligaţia sa fiind una de mijloace şi nu de rezultat.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia civilă nr. 108 din 22 martie 2000 a respins ca nefondat apelul motivând că referindu-se generic la raporturile juridice dintre părţi instanţa de fond nu a schimbat natura acestora, şi nu a greşit în rezolvarea lor, singura obligaţie fiind de a motiva mai detaliat aceste raporturi şi a le particulariza.
Astfel instanţa de control judiciar a stabilit că contractul încheiat este un contract de comision care este forma tipică a mandatului fără reprezentare.
S-a mai reţinut că prin minuta încheiată la data de 30 iunie 1998 pârâta recunoaşte că datorează contravaloarea mărfii şi este de acord cu eşalonarea plăţii.
Cu petiţia înregistrată la data de 5 aprilie 2000 pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 6302 din 7 noiembrie 2001 a admis recursul, a casat Decizia criticată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea soluţiei date instanţa supremă a reţinut că din interpretarea clauzelor contractuale nu se poate stabili cu certitudine care a fost intenţia părţilor la încheierea contractului, respectiv, dacă au înţeles să încheie un contract simplu de vânzare cumpărare astfel cum rezultă din dispoziţiile art.16 un contract de comision faţă de dispoziţiile art. 7 şi art. 14, sau un contract de consignaţie dacă se reţin dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din contract.
S-a precizat că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se stabili natura juridică a raporturilor intervenite între părţi şi funcţie de această natură răspunderii acestora.
În apel după casare prin Decizia civilă nr. 41 din 14 octombrie 2002 secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că din clauzele inserate în contract rezultă că pârâta este ţinută să îndeplinească operaţiunea comercială cu care a fost împuternicită în sensul primirii fondului de marfă contractat şi să facă plata mărfurilor preluate pe măsura vânzării lor, dar nu mai târziu de 30 zile de la data emiterii facturii.
S-au înlăturat apărările apelantei în sensul că neplata facturilor s-ar datora atitudinii culpabile a intimatei, care i-a predat marfa cu deficienţe calitative nu pot fi reţinute, având în vedere că în perioada derulării contractului pârâta nu a refuzat nici o factură mărfurile fiind recepţionate la data facturării.
Cu petiţia înregistrată la data de 19 noiembrie 2002 pârâta a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel criticile vizând aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţele au interpretat greşit contractul încheiat de părţi considerându-l un contract de vânzare cumpărare în realitate acesta având caracterul unui contract de reprezentare (distribuire) fiind stabilite limitele puterilor conferite de reprezentant, relevante fiind dispoziţiile art. 14 din convenţie potrivit cărora pe toată perioada contractului distribuitorul va beneficia de un comision valabil pentru două genuri de produse, care va fi calculat la valoarea producţiei mărfii vândută şi încasată TVA în contul vânzătorului, adică a intimatei.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 997 C. civ. interpretarea contractului se face în funcţie de intenţia comună a părţilor.
Ori potrivit art. 6 din contract S.C. C. Orăştie S.A. în calitate de comerciant independent efectua vânzarea mărfurilor recurentei, care avea obligaţia achitării contravalorii fondului de marfă vândut.
Preambulul contractului stabileşte şi calitatea părţilor aceea de vânzător şi respectiv cumpărător, comisioanele reprezentând în realitate dicaunturi, denumirile folosite încadrându-se în art. 969 C. civ., care dă dreptul părţilor să folosească orice termen care se încadrează în limitele legii.
Caracterul contractului este stabilit de intenţia părţilor care prin clauzele stipulate au convenit şi termene de plată şi clauză penală privind sancţionarea întârzierii plăţii.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel contractul încheiat stabileşte obligaţia recurentei de a efectua vânzarea mărfurilor intimatei în nume propriu fără să acţioneze în numele intimatei care i-a vândut produsele.
Din cele arătate rezultă fără putinţă de tăgadă că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare fapt confirmat şi de minutele încheiate, prin care recurenta pârâtă recunoaşte realitatea debitului cu propuneri de reeşalonare a plăţii preţului.
În aceste condiţii soluţia pronunţată este legală şi temeinică criticile formulate neavând temei legal astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.B.P. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 41 Ap din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4198/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 42/2003. Comercial → |
|---|
