ICCJ. Decizia nr. 4200/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4200/2003
Dosar nr. 750/2003
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 noiembrie 2002, reclamanta W.T.C.B. SA a chemat în judecată pârâţii A.V.A.B. Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, pentru a se constata, pe calea unei acţiuni în constatare, negatorii, cu caracter provocator, că cesiunea de creanţă, care a avut loc prin contractul de cesiune nr. 3 din 28 iunie 2002, între Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.B. şi în care W.T.C.B. SA are calitatea de debitor cedat, operată în temeiul dispoziţiilor OG nr. 29/2002, are ca obiect o creanţă a cărei întindere este diferită de cele menţionate între părţile semnatare, în sensul că, la data cesiunii creanţei, în patrimoniul Ministerul Finanţelor Publice nu există dreptul de a pretinde de la debitorul cedat majorări şi penalităţi cuantificate de Ministerul Finanţelor Publice la suma de 1.105.597.277.496,14 lei, fiind limitat la suma de 961.730.759.331,12 lei rate capital, dobânzi şi comisioane.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că, între C.C.I.B., actualul W.T.C.B., pe de o parte, şi S.G.C.L. şi B.N.P., s-a încheiat, la 13 decembrie 1991, Convenţia de Credit Export, care prevedea acordarea către W.T.C.B. a unui credit în valoare de 500.000.000 lei franci francezi.
La aceeaşi dată, între W.T.C.B. şi un grup de bănci franceze, acestea din urmă în calitate de agent, s-a încheiat şi Convenţia de Credit de însoţire pe termen lung, care prevedea, la rândul său, acordarea unui credit către W.C.T.B. în valoare maximă de 108.000.000 franci francezi.
Odată cu semnarea celor două convenţii de credit, la cererea împrumutătorilor francezi, Ministerul Economiei şi Finanţelor, în calitate de reprezentant al statului român, a emis, unilateral, două scrisori de garanţie, prin care garantează irevocabil şi necondiţionat plata sumelor creditate.
La 15 mai 2002, Ministerul Finanţelor Publice a notificat reclamanta pentru sumele de 336.840.314,74 lei franci francezi, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, în valoare de 961.730.759.331,12 lei şi 1.105.597.277.946,14 lei majorări şi penalităţi.
La 9 iulie 2002, A.V.A.B. a notificat reclamanta, care, prin contractul de cesiune de creanţă nr. 3 din 28 iunie 2002, a preluat creanţa deţinută de Ministerul Finanţelor Publice.
În drept se invocă dispoziţiile Legii nr. 91/1993, Norma nr. 8904/1994, de aplicare a Legii nr. 91/1993, privind datoria publică emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Legea nr. 81/1999, art. 1652 şi urm. C. civ., art. 42 şi 43 C. com.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 22 din 17 februarie 2003, respinge, ca nefondate, excepţiile invocate de pârâtele Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.B. Respinge, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta W.T.C.B. Obligă reclamanta către A.V.A.B. la 297.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal şi motivat, reclamanta W.T.C.B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că:
1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) respectiv, a dispoziţiilor legale, care reglementează datoria publică, cuprinse succesiv, în timp, de Legea nr. 91/1993, privind datoria publică, de Norma nr. 8904/1994, de aplicare a Legii 91/1993, de Ordinul nr. 1572/1997, de Legea nr. 81/1999 şi de O.M.F. 1631/1999, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 81/1999, în sensul că a considerat că legiuitorul, prin legislaţia menţionată mai sus, a înţeles să asimileze creanţele asupra societăţilor împrumutate garantate, creanţe generale, de executare a unor garanţii suverane, constituite pentru garantarea creditelor externe, creanţelor bugetului de stat în ceea ce priveşte obligativitatea şi cuantumul majorărilor şi penalităţilor de întârziere în restituirea creditelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea legislaţiei datoriei publice, menţionate mai sus şi în ceea ce priveşte garantarea W.T.C.B. de către Ministerul Finanţelor Publice, întrucât, la data emiterii celor două scrisori de garanţie, în baza cărora au fost făcute plăţile ce constituie creanţa principală împotriva W.T.C.B., nu exista o asemenea legislaţie.
2. Instanţa de fond a apreciat greşit actul juridic, dedus judecăţii, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că, confundă raporturile juridice obligaţionale, existente în speţă, apreciind total greşit că dreptul de regres al Ministerul Finanţelor Publice ar fi afectat de o condiţie suspensivă, mixtă şi pozitivă, respectiv de condiţia achitării integrale a datoriei către băncile străine, a cărei împlinire depinde de Ministerul Finanţelor Publice şi W.T.C.B.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, prin încheierea celor două convenţii, precum şi prin emiterea scrisorilor de garanţie de către Ministerul Finanţelor Publice, s-au stabilit trei raporturi juridice, şi anume: primul raport juridic obligaţional între W.T.C.B. şi împrumutătorii francezi, în baza celor două convenţii, prin care W.T.C.B. datorează împrumutătorilor plata ratelor de credit acordate şi ajunse la scadenţă. Al doilea raport juridic obligaţional s-a stabilit, prin emiterea scrisorilor de garanţie de către Ministerul Finanţelor Publice, între acestea şi împrumutători şi în baza căruia Ministerul Finanţelor Publice se obligă să achite ratele de credit scadente în contul W.T.C.B., dacă acesta nu plăteşte la scadenţă. Acest raport este afectat de o condiţie, neplata de către W.T.C.B. a ratelor scadente.
Al treilea raport juridic obligaţional se naşte în momentul fiecărei plăţi, pe care Ministerul Finanţelor Publice o face în numele W.T.C.B., dacă acesta nu achită rata de credit la scadenţă, în temeiul căruia Ministerul Finanţelor Publice dobândeşte un drept de regres împotriva W.T.C.B. la momentul fiecărei plăţi către împrumutătorii francezi.
Ministerul Finanţelor Publice a înţeles, însă, să afecteze acest drept de regres de un termen suspensiv, şi anume, plata integrală a creanţelor împrumutătorilor francezi.
Mai susţine recurenta că raporturile dintre W.T.C.B. şi Ministerul Finanţelor Publice sunt afectate de un termen suspensiv şi nu de o condiţie suspensivă, aşa după cum rezultă din caracterul cert al evenimentului, care afectează exigibilitatea creanţei Ministerul Finanţelor Publice împotriva W.T.C.B., şi anume, achitarea integrală a creanţelor împrumutătorilor francezi.
Calificarea evenimentului, care afectează exigibilitatea creanţei Ministerului Finanţelor Publice împotriva W.T.C.B., ca o condiţie posibilă şi mixtă de către instanţa de fond, este incompatibilă cu natura juridică a actului dedus judecăţii, reprezentat de scrisorile de garanţie personală a statului român, susţine recurenta.
3. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în sensul că, în considerentele acesteia, se susţine că „majorările de întârziere au caracter legal şi convenţional" şi se „datorează din ziua următoare efectuării plăţii la extern", precum şi că „penalităţile şi majorările sancţionează, în persoana W.T.C.B., pasivitatea la plată imediat" ca, spre finalul hotărârii, instanţa să facă afirmaţia că obligaţia de plată a W.T.C.B. către Ministerul Finanţelor Publice nu există, întrucât dreptul de regres al acestuia din urmă este afectat de o condiţie suspensivă.
Recurenta critică calificarea dată evenimentului de către instanţa de fond, ce afectează dreptul de regres al Ministerului Finanţelor Publice împotriva W.T.C.B., ca o condiţie mixtă pozitivă, că acest drept de regres nu există până la împlinirea acelui eveniment viitor şi nesigur, în eventualitatea că se va realiza vreodată.
Recurenta susţine că evenimentul, care afectează dreptul de regres al Ministerului Finanţelor Publice împotriva W.T.C.B., şi anume, achitarea integrală a creanţelor împrumutătorilor francezi, nu poate fi calificat decât ca un eveniment viitor şi sigur că se va produce.
Numai afectând dreptul de regres unei modalităţi, ca termenul suspensiv, statul român putea avea certitudinea exercitării dreptului său de regres împotriva W.T.C.B., la momentul când acest eveniment sigur se împlineşte, susţine recurenta, în final.
În consecinţă, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii, aşa cum a fost formulată şi motivată în scris.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanţa, în mod corect, a apreciat actul juridic, dedus judecăţii, şi probatoriile administrate în cauză, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi a fost dată în conformitate cu dispoziţiile legale, incidente cauzei, efectuându-se o interpretare integrală şi judicioasă a acestora, astfel că, recursul declarat de reclamantă nu îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute de art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., menţionate de recurentă, pentru a fi admis şi a reforma hotărârea atacată cu recurs.
- Cu privire la primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Din analiza motivului de recurs şi a actelor normative enumerate de recurenta-reclamantă şi care privesc datoria publică a statului, rezultă, fără echivoc şi putinţă de tăgadă, că legiuitorul a înţeles să asimileze creanţele asupra societăţilor împrumutate garantate, creanţe generate de executarea unor garanţii suverane, constituite pentru garantarea creditelor externe, creanţelor bugetului de stat, în ce priveşte obligativitatea şi cuantumul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere în restituirea creditelor, situaţie reţinută în mod corect de instanţă.
Aşa fiind, nu poate fi reţinută o altă teză decât aceea că majorările şi penalităţile de întârziere, prevăzute de art. 20 alin. ultim din Instrucţiunile nr. 1572/1997, au caracter legal şi nu convenţional, aşa cum încearcă să demonstreze recurenta, şi că, prin urmare, sunt datorate indiferent dacă, printr-o convenţie între Ministerul Finanţelor Publice şi debitorul garant, s-ar fi stipulat drepturile şi obligaţiile părţilor şi se datorează din ziua următoare efectuării plăţii la extern.
Concluziile instanţei de fond sunt în totală concordanţă cu prevederile art. 20 alin. (2) din Norma nr. 8904/1994 de aplicare a Legii nr. 91/1993, privind datoria publică, cu modificările şi completările din Instrucţiunile 1572/1997, în sensul că drepturile şi obligaţiile părţilor, prevăzute în actul normativ sus menţionat, se referă la constituirea fondului de risc, respectiv, cote procentuale şi mod de plată al acestora şi nu clauze permisive, privind majorările şi penalităţile de întârziere la debitele restante.
De altfel, în completarea ulterioară, adusă acestei norme prin Instrucţiunile 1572/1997, prin art. 1 ultimul alineat, s-a prevăzut o normă imperativă cu privire la plata penalităţilor şi majorărilor, fără a distinge dacă există sau nu convenţie.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că obligativitatea plăţii majorărilor de întârziere priveşte atât debitele restante la data apariţiei legii, cât şi pentru debitele ce devin restante ulterior apariţiei actului normativ, indiferent de data raportului juridic care le-a generat.
Prin norme imperative, legiuitorul a statuat că sumele achitate la extern de Ministerul Finanţelor Publice sunt asimilate creanţelor bugetare sub aspectul obligativităţii plăţii majorărilor de întârziere.
Astfel fiind, susţinerea recurentei, în sensul că alin. (5) din Norma nr. 8904/1994 se aplică numai dacă există convenţii, care să prevadă plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere, şi numai acelor convenţii încheiate ulterior publicării în Monitorul Oficial (24 septembrie 1997) a Ordonanţei nr. 1572/1997, este lipsită de suport legal.
Izvorul juridic al obligaţiei W.T.C.B. nu este scrisoarea de garanţie şi obligaţia asumată de statul român prin Ministerul Finanţelor Publice faţă de împrumutătorii francezi, cum încearcă să acrediteze recurenta, ci este în lege, respectiv, legea care reglementează datoria publică şi se naşte „ope legis", odată cu plata la extern, făcută în numele debitorului garantat.
De altfel, recurenta, în concluzia de la dosarul de recurs, susţine că acele creanţe, care sunt rezultate din plata de către Ministerul Finanţelor Publice a sumelor datorate la extern de către garantat, sunt asimilate creanţelor bugetare.
- Referitor la a doua critică din primul motiv de recurs de legalitate, ce vizează aplicarea greşită a legislaţiei datoriei publice în ceea ce priveşte garantarea W.T.C.B. de către Ministerul Finanţelor Publice, întrucât, la data emiterii celor două scrisori de garanţie, în baza cărora au fost făcute plăţile ce constituie creanţa principală împotriva W.T.C.B., nu exista o asemenea legislaţie, este neîntemeiată şi va fi respinsă în consecinţă.
Potrivit Normelor metodologice nr. 8904/1994 de aplicare a Legii nr. 91/1993, împrumuturile contractate până la apariţia Legii nr. 91/1993, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, constituie „datorie publică" în măsura în care sunt contractate direct de stat sau în măsura în care, în acordurile, convenţiile, instrumentele de ratificare încheiate, este prevăzută garanţia statului român.
De altfel, acordarea împrumuturilor de către băncile franceze s-a făcut cu condiţia şi în consideraţia garanţiei suverane, materializată în cele două scrisori de garanţie.
Prin Norma nr. 8904 din 27 decembrie 1994 pct. 2, s-a statuat că împrumuturile, contractate până la apariţia Legii nr. 91/1993, constituie „datorie publică" în măsura în care sunt contractate direct de stat sau în măsura în care, în convenţiile, acordurile, instrumentele de ratificare încheiate, este prevăzută garanţia statului român.
Fiind calificate ca o datorie publică, împrumuturile de care a beneficiat reclamanta se supun legislaţiei în materie în ce priveşte natura, întinderea şi procedura de recuperare a sumelor datorate cu acest titlu.
De asemenea, nici critica hotărârii fondului, vizând aprecierea greşită a actului dedus judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât, astfel cum, în mod detaliat, a motivat instanţa de fond, soluţia adoptată, raportul juridic dintre W.T.C.B. şi Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi circumscris regulilor fidejusiunii, datorită naturii speciale a acestuia, scrisoarea de garanţie bancară, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, este un angajament consensual în relaţia cu finanţatorul extern şi exclusiv cu acesta, nu este un act cu titlu gratuit, iar pasivitatea la plată a W.T.C.B. este sancţionată cu penalităţi şi majorări de întârziere.
Creanţa Ministerului Finanţelor Publice nu izvorăşte din subrogaţia în drepturile creditorului plătit, specifică fidejusorului, ci îşi are izvorul în legea datoriei publice, incidentă în speţă.
Nici susţinerea recurentei că, dreptul de regres al Ministerul Finanţelor Publice este afectat de un termen suspensiv, nu poate fi reţinută, întrucât, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond prin hotărârea atacată, acest drept este afectat de o condiţie suspensivă mixtă şi pozitivă, respectiv de condiţia achitării integrale a datoriei către băncile străine, eveniment care este incert ca producere – faţă de termenul suspensiv, care este definit ca un eveniment viitor şi sigur ca realizare.
Referitor la ultima critică a hotărârii, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, Curtea apreciază că este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare, întrucât instanţa, în considerente, nu a făcut altceva decât să nuanţeze şi să exemplifice această afirmaţie cu privire la faptul că dreptul de regres nu este afectat de un termen suspensiv, cum susţine recurenta, ci de o condiţie suspensivă mixtă şi pozitivă, respectiv de condiţia achitării integrale a datoriei către băncile străine.
Astfel, motivele contradictorii, invocate de recurentă, sunt neîntemeiate, întrucât motivarea deciziei este făcută detaliat şi la obiect, fiind de natură a forma convingerea că soluţia se sprijină pe probele administrate în cauză şi actele normative incidente acesteia.
Pentru considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuielile de judecată, în sumă de 148.750.000 lei, solicitate de intimata-pârâtă A.V.A.B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC W.T.C.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 22 din 17 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta la plata sumei de 148.750.000 lei, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A.V.A.B.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 420/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 4202/2003. Comercial → |
|---|
