ICCJ. Decizia nr. 4375/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4375/2003
Dosar nr. 7115/2001
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 12 octombrie 1999, reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va da s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 901.213.477 lei din care 440.063.612 lei chirie restantă, 364.935.870 lei penalităţi de întârziere în plată şi 96.813.995 lei TVA.
Totodată reclamanta a solicitat instanţei să dispună şi evacuarea pârâtei din spaţiul cu altă destinaţie, situat Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza contractului nr. 1025/1993, care a expirat în anul 1998, a închiriat pârâtei un spaţiu cu altă destinaţie decât de locuinţă şi că de la data expirării contractului a operat tacita relocaţiune.
Cu toate că pârâta a ocupat spaţiul în continuare, totuşi, aceasta începând cu 15 octombrie 1997, nu a mai achitat nici o sumă în contul chiriei, astfel că, pe perioada 15 octombrie 1997- 30 septembrie 1998, datorează suma precizată prin acţiune împreună cu penalităţile de întârziere în plată şi TVA -ul aferent.
Prin sentinţa civilă nr. 6897 din 31 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. Bucureşti şi în consecinţă a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 394.276.931 lei cu titlu de chirie calculată pentru perioada 15 octombrie 1997-30 august 1998, precum şi la plata sumei de 86.740.925 lei reprezentând TVA aferent chiriei.
De asemenea pârâta a mai fost obligată şi la plata sumei de 191.873.266 lei penalităţi de întârziere în plată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în baza probelor de la dosar, inclusiv a expertizei contabile efectuată în cauză, ale cărei concluzii nu au fost contestate de părţi, că pârâta datorează pentru perioada 15 octombrie 1997-30 octombrie 1998, pentru spaţiul închiriat de reclamantă, suma de 394.276.931 lei chirie şi 86.740.925 lei TVA aferent chiriei.
În ce priveşte penalităţile de întârziere în plata chiriei, prima instanţă a reţinut, tot în baza expertizei contabile, că acestea se cifrează numai la suma de 191.873.266 lei, deoarece în condiţiile în care HCM nr. 860/1973, care prevedea o majorare de întârziere de 0,5% pe zi, a fost abrogat prin Legea nr. 114/1996, temeiul pretenţiilor reclamantei cu privire la acest capăt de cerere, îl constituie HG nr. 251 din 2 iunie 1997, care stabileşte o majorare de întârziere datorată pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare o cotă de 0,25% pe fiecare zi de întârziere, astfel că faţă de motivele arătate, reclamanta nu era îndreptăţită să calculeze penalităţile cu procentul de 0,5% pe zi ci cu procentul de 0,25% pe zi, situaţie în care penalităţile datorate se cifrează numai la suma de 191.873.266 lei stabilită de expertiză, în loc de 364.935.870 lei cât s-a solicitat prin acţiune.
Apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală a Administraţiei Fondului Imobiliar, prin care aceasta a criticat sentinţa sub aspectul neacordării în întregime a penalităţilor solicitate în sumă de 364.935.870 lei a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 577 din 18 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă, că din cuprinsul contractului de închiriere nr. 1025/1993, nu rezultă că părţile ar fi convenit, ca în cazul întârzierii plăţii chiriei, pârâta să achite majorări de 0,5% pe zi de întârziere, context în care, bine prima instanţă a considerat că pârâta datorează majorări doar de 0,25% pe zi de întârziere conform HG nr. 251/1997 şi respectiv HG nr. 21/1998, faţă de împrejurarea că, prin Legea nr. 114/1996, a fost abrogată HCM nr. 860/1997, în temeiul căreia reclamanta a calculat majorările cu procentul de 0,5% pe zi de întârziere.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, susţinând în esenţă că, soluţia de menţinere a sentinţei este greşită deoarece prin Legea nr. 114/1996, se precizează că HCM nr. 860/1974, a fost abrogată numai în partea referitoare la contractele de închiriere aferente locuinţelor, ceea ce duce la concluzia că actul normativ menţionat a rămas în vigoare în ceea ce priveşte închirierea unor spaţii cu altă destinaţie cum e cazul în speţă şi ca atare, cum, prin art. 11 din HCM nr. 860/1973, se prevede că neplata chiriei la termenele scadente atrage majorări de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, instanţele erau datoare să-i acorde penalităţile în cuantumul solicitat prin acţiune şi nu să procedeze la reducerea acestuia, potrivit concluziilor expertizei.
De asemenea recurentul, susţine că, soluţia instanţei de apel, este criticabilă şi sub aspectul că a fost menţinută sentinţa şi în partea referitoare la reducerea cuantumului TVA-ului, pe care recurentul l-a vărsat deja conform obligaţiilor legale, şi ca atare diferenţa neacordată până la concurenţa sumei solicitate cu acest titlu, raportat la valoarea debitului se constituie de fapt într-un prejudiciu pentru stat, care în acest fel, a fost lipsit de o parte din veniturile care i se cuveneau din executarea contractului de închiriere în discuţie.
Ca temei de drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În consecinţă, recurentul solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul reclamantului nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că în tot cursul procesului, inclusiv din practicaua sentinţei nr. 6897 din 31 octombrie 2000 reclamantul a solicitat printre altele obligarea pârâtei pentru neachitarea la scadenţă a chiriei la plata penalităţilor de întârziere în plată (şi nu la plata majorărilor de întârziere de 0,5% pe zi aşa cum a susţinut ulterior în recurs).
Or, din examinarea contractului de închiriere nr. 1025/1973 ca şi din celelalte dovezi existente la dosar, nu reiese că, părţile au prevăzut în convenţia lor clauza penală, astfel că, în lipsa unei astfel de clauze în contract, partea care nu îşi îndeplineşte ori îşi îndeplineşte cu întârziere obligaţiile asumate, nu poate fi obligată la plată de penalităţi.
Faţă de cele reţinute mai sus, rămâne fără nici o relevanţă faptul că reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile privind plata penalităţilor pe dispoziţiile art. 11 din HCM nr. 860/1973 (act normativ de altfel abrogat integral la data promovării acţiunii prin Legea nr. 114/1996) sau că prima instanţă a acordat penalităţile în sumă de 191.873.266 lei în baza HG nr. 251 din 2 iunie 1997 şi respectiv HG nr. 21 din 23 ianuarie 1998, deoarece, prin aceste acte normative s-a stabilit procentul de 0,25 % pe zi, pentru majorările de întârziere, datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare constând în impozite, taxe şi alte venituri bugetare, şi ca atare nu puteau constitui temei, aşa cum a apreciat greşit instanţa fondului, pentru calcularea penalităţilor cu acest procent, din moment ce o asemenea situaţie nu a fost prevăzută prin acordul comun al părţilor prin clauza penală, clauză inexistentă în speţă, aşa cum s-a arătat anterior.
În ce priveşte critica referitoare la reducerea TVA-ului prin care se susţine că statul ar fi fost prejudiciat de încasarea unor venituri, constând în diferenţa neacordată de 10.073.070 lei (96.813.995-86.740.925 lei) se constată că nici aceasta nu poate fi reţinută, atâta timp cât reclamantul nu a formulat, aşa cum s-a arătat obiecţiuni la expertiză, iar, pe de altă parte, aceste susţineri au fost făcute direct în recurs, astfel că instanţa de apel nu s-a putut pronunţa asupra acestora (non omisso medio).
Cu această suplinire de motivare şi cu precizarea că reclamantului nu i se poate agrava situaţia în propria sa cale de atac (în sensul obligării acesteia la restituirea penalităţilor greşit acordate de instanţa de fond) Decizia instanţei de apel este temeinică şi legală, şi pe cale de consecinţă, recursul îndreptat împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti, împotriva deciziei nr. 577 din 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4373/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4379/2003. Comercial → |
|---|
