Acţiune în constatare. Decizia nr. 415/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 415/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2014 în dosarul nr. 31892/301/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
Decizia civilă nr.415
Ședința publică de la 11 Februarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTEMIOARA B.
JUDECĂTORDUMITRU V.
JUDECĂTORMIHAELA I. B. P.
GREFIERFLORENTINA D.
Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurentele B.C.R. L. IFN S.A. BUCUREȘTI și C. E. L., împotriva deciziei civile nr.144 din data de 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin Serviciul Registratură, la data de 10.02.2013 recurenta C. E. L. a depus la dosar concluzii scrise.
Curtea, având în vedere că recurentele au solicitat prin cererile de recurs judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 C.pr.civ., constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
CURTEA
Constată că prin sentința nr.144/26.06.2013 a Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă C. E. L. în contradictoriu cu intimata pârâtă B. L. IFN SA, a fost schimbată sentința apelată și a fost admisă în parte cererea, constatând caracterul abuziv al clauzei inclusă la art.8.12 din contractul de leasing financiar nr._/22.08.2007, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr.3262/05.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de C. E. L. în contradictoriu cu pârâta B. L. IFN SA; că pentru a pronunța această soluție judecătoria a reținut că între părți a fost încheiat contractul de leasing financiar nr._/22.08.2007 având ca obiect autoturismul Opel Astra Clasic; iar prin hotărârea nr.2426/18.05.2012 a intervenit rezilierea contractului de leasing, la 13.07.2010 reclamanta predând autoturismul conform procesului-verbal nr.1148; după care reclamanta solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzută în art.8.12, art.16.4 lit.c) și art.16.9 lit.c), invocând textul art.4 din Lega nr.193/2000, cererea făcând obiectul prezentului litigiu.
Tribunalul a constatat că judecătoria, verificând temeinicia cererii de chemare în judecată a reținut că relativ la clauza prevăzută în art.8.12 din contract, aceasta nu este abuzivă deoarece penalitățile pe care le contestă reclamanta reprezintă contravaloarea prejudiciului creat prin neîndeplinirea la termen a obligațiilor de plată asumate de utilizator și că penalitățile convenite nu sunt disproporționate; că relativ la caracterul abuziv al clauzei prevăzută în art.16.5 lit.c) a fost reținut că pactul comisoriu de gradul IV stipulat în aceste dispoziții nu poate fi considerat abuziv; că nici clauza din art.16.9 lit.c) nu este abuzivă, dispozițiile arătate fiind în concordanță cu textul art.15 din OG nr.51/1997, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că pârâta a solicitat ca reclamanta să-i plătească doar valoarea de intrare a autoturismului, cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele și impozitele, scăzând sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital și au fost calculate doar ratele restante datorate până la momentul rezilierii, adică doar cele până în luna mai 2010, deși reclamanta a restituit autoturismul în iulie 2010, astfel că nu a putut fi reținută teza reclamantei potrivit căreia i-au fost solicitate ratele până la sfârșitul contractului; că, de asemenea, reclamanta a recunoscut existența negocierilor dintre ea și reprezentanții pârâtei cu ocazia încheierii contractului, lipsind astfel dovezile din care să rezulte că negocierea a fost purtată doar asupra duratei contractului, avansul plătit și mărimea ratei.
Tribunalul a mai constatat că reclamanta declarat apel, criticând soluția judecătoriei ca nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului s-a arătat că sentința pronunțată de Judecătorie este netemeinică deoarece, clauza de la art. 8.12 din contract (penalități de 0,5% pe zi) este abuzivă fiind calificată astfel prin normă specială care a stabilit că este abuzivă acea clauză care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. In consecință, pentru a stabili dacă o asemenea clauză este abuzivă sau nu, instanța trebuie să cerceteze dacă cuantumul penalităților contractuale sunt în concordanță cu pagubele efectiv suferite de profesionist prin neîndeplinirea la termen a obligațiilor de plată a ratelor de leasing. In speță, finanțatorul suferă ca și pagubă imposibilitatea de a plăti sumele ce trebuia să le primească cu titlu de rată de leasing. Ceea ce pierde finanțatorul este folosul pe care ar putea să-l culeagă prin utilizarea acestor sume, iar în cazul plasamentelor financiare, folosul se concretizează în dobândă.
Cu privire la clauza instituirii unui pact comisoriu de gradul IV în favoarea locatorului, s-a arătat că instanța nu a analizat din perspectiva normei speciale clauza contractuală respectivă. Norma privind protecția consumatorului arată că este abuziv pactul comisoriu stipulat numai în favoarea profesionistului și care exclude dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal. Prevederea din contract este abuzivă deoarece la adăpostul ei finanțatorul a putut dispune unilateral rezilierea contractului. Referitor la clauza de la art. 16.9 lit.c), instanța a dat o interpretare greșită normelor legale aplicabile în speță și a făcut o greșită apreciere a probelor administrate în cauză. De esența contractului de leasing este faptul că locatorul-finanțator rămâne proprietarul bunului, iar utilizatorul are doar dreptul de folosință a acestuia. Cu respectarea acestei reguli, art. 15 din OG nr. 51/1997 prevede că în cazul rezilierii contractului și restituirii bunului către locator, utilizatorul este obligat să plătească sumele datorate până la data restituirii, nu și ratele ulterioare datei acestei restituiri.
Analizând apelul tribunalul a constatat că potrivit clauzei inserate la art.8.12 din Contractul de leasing financiar nr._/22.08.2007, încheiat între părți, în caz de întârziere a oricărei plăți, locatorul are dreptul să aplice utilizatorului penalități de întârziere în cuantum de 0,5% din suma neachitată la scadență pentru fiecare zi de întârziere; că această clauză este abuzivă deoarece în cuprinsul Anexei la Legea nr.193/2000 se prevede că este abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant; că prin perceperea unor penalități de 0,5% pe zi din suma neachitată la scadență, se creează un asemenea dezechilibru, intimata ajungând să poată încasa o penalitate de peste 180% pe an; deosebit de rata de dobândă, prevăzută a se actualiza în funcție de evoluția valorii EURIBOR 3 luni; și că, în consecință, tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate de părți la art. 8.12 din contractul de leasing financiar.
Motivele de apel formulate în legătură cu celelalte prevederi contractuale, respectiv art. 16.5 lit.c) și art. 16.9 lit.c) tribunalul le-a considerat nefondate.
În ceea ce privește pactul comisoriu de gradul IV inserat în contract, tribunalul a reținut că simpla prevedere în convenție a unui asemenea pact nu poate conduce ut singuli la concluzia potrivit căreia au fost încălcate dispozițiile legii speciale, prin stipularea clauzei arătate nu a fost exclus dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un remediu legal deoarece, potrivit dreptului comun, apelanta putea oricând să formuleze o cerere de chemare în judecată împotriva intimatei, în măsura în care aceasta nu și-ar fi îndeplinit propriile obligații contractuale.
De asemenea, tribunalul a reținut că nici clauza prevăzută la art.16.9 lit.c) din contract, de asemenea, nu poate fi considerată abuzivă, deoarece, potrivit art.15 din O.G. 51/2000 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing (forma în vigoare la data încheierii contractului), numai dacă în contractul părților nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu-și execută obligația de plată a ratei de leasing două luni consecutive, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul și de a solicita sumele datorate până la data restituirii bunului; și că, reținându-se doar ratele restante până la rezilierea contractului (înainte de restituirea bunului) nu a fost creat nici un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
I. La 30.10.2010 B. L. IFN SA a declarat recurs, criticând soluția instanței de fond ca nelegală.
1. Hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motivele sunt contradictorii, ori străine de natura pricinii.
Se arată că tribunalul a motivat hotărârea neconvingător atunci când a reținut că penalitatea de 0,5% pe zi de întârziere este mare, fără să ia în discuție și caracterul negociat al acestei clauze; că, de asemenea, nu a argumentat în ce constă dezechilibrul rezultat din aplicarea clauzei privind penalitatea arătată, simpla referire la procentul de 180% pe an al penalității nu demonstrează dezechilibrul deoarece penalitatea trebuie raportată la prejudiciu, iar tribunalul nu a făcut această verificare.
2. Sentința tribunalului este nelegală deoarece a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit al acestuia.
Se arată că tribunalul pentru a justifica disproporționalitatea penalității a comparat penalitatea cu rata dobânzii, iar o astfel de comparație constituie o deviere a înțelesului contractului și a naturii juridice a penalității, motivarea instanței dovedind o schimbare evidentă a înțelesului lămurit al prevederilor convenției părților, tribunalul interpretând astfel greșit actul dedus judecății.
3. Hotărârea tribunalului este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea ori încălcarea greșită a legii.
Se arată că tribunalul a decis că dispozițiile clauzei art.8.12 din contract sunt abuzive, întemeindu-și concluzia pe un singur criteriu, respectiv, lista clauzelor abuzive din anexele 1 și 2 ale legii, fără să verifice existența celorlalte condiții ale clauzei abuzive, prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Se arată că simpla invocare a listei clauzelor abuzive din anexa Legii nr.193/2000 este insuficientă pentru a reține caracterul abuziv al clauzei.
În concluzie, recurenta susține că instanța de fond nu a arătat în ce constă dezechilibrul pe care l-a constatat, simpla trimitere la anexa Legii nr.193/2000 fiind irelevantă și asta cu atât mai mult cu cât judecătoria a reținut că dispozițiile din art.8.12 ale contractului nu sunt abuzive.
II. La 30.10.2013 C. E. L. a declarat recurs criticând soluția instanței de fond ca nelegală, invocându-se dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și invocând faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată că potrivit art.1 lit.i) din anexa Legii nr.193/2000 este abuzivă clauza care obligă consumatorul la plat unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
Se arată că prin clauza prevăzută în art.16.9 lit.c) din contractul de leasing se prevede obligația locatarei de restituire a autoturismului și, în plus, să plătească finanțatorului valoarea de intrare a mașinii plus cheltuielile de închidere a contractului minus sumele achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital. În consecință, susține recurenta, ea este obligată să plătească diferența dintre valoarea de intrare a mașinii minus sumele achitate deja din această valoare; deci este ținută să plătească mașina în întregime, cu toate că finanțatorul a vândut mașina cu 4.610 Euro.
C. E. L. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de B. L. IFN SA.
Cu privire la prima critică se susține că aceasta nu este fondată deoarece hotărârea instanței de apel este motivată, instanța reținând că penalitatea de 0,5% pe zi de întârziere din suma neachitată aduce băncii un beneficiu de peste 180% pe an.
Că, de asemenea, nici a doua critică nu este fondată, instanța de apel reținând corect că pentru a stabili dacă o clauză este abuzivă sau nu este suficient să cerceteze dacă cuantumul penalităților contractuale sunt în concordanță cu pagubele efectiv suferite de profesionist.
În fine, se solicită respingerea și a celei de-a treia critici, instanța de apel reținând corect caracterul abuziv al clauzei raportat la faptul că recurenta-intimată nu a avut opțiunea de a negocia condițiile contractuale, ci a trebuit să accepte în . societatea de leasing.
I. Este fondat recursul formulat de B. L. IFN SA.
1. Nu este fondată prima critică a recurentei, încadrată de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
În esență, recurenta critică soluția instanței de apel pe motiv că hotărârea nu ar fi motivată sau ar fi insuficient motivată.
Curtea observă că hotărârea este motivată, instanța de apel argumentându-și soluția decisă.
Tribunalul a invocat ca argument principal al caracterului abuziv al dispozițiilor art.8.12 din contract faptul că penalitățile sunt disproporționate, ajungând la un procent de 180% pe an.
2. Nu este fondată nici cea de-a doua critică, încadrată de recurentă în motivul prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă
Curtea observă că tribunalul nu și-a motivat soluția de anulare a clauzei prevăzute în art.8.12 din contract prin interpretarea greșită a contractului în sensul că ea ar fi comparat penalitatea cu rata dobânzii, așa cum susține recurenta. În realitate, tribunalul a făcut o trimitere la rata dobânzii ca fiind o altă sumă încasată de bancă în afară de penalitate. Aceasta nu este o comparație, cum susține recurenta.
Este adevărat că tribunalul a făcut referire la dobânzile încasate de finanțator și a creat astfel posibilitatea unei confuzii, întrucât nu a precizat care este motivul pentru care a reținut încasarea de finanțator a dobânzilor.
3. Este fondată a treia critică din recurs, încadrată în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea constată că în art.8.24 din contract este scris cu caractere mari și boldat (îngroșat) că părțile confirmă faptul că au purtat negocieri înainte de semnarea contractului. În aceste condiții Curtea constată că nu este întrunită condiția esențială a anulării unei clauze ca abuzive, prevăzută de art.4 din Legea nr.193/2000, deoarece părțile au negociat contractul. De fapt, chiar reclamanta a recunoscut că a negociat contractul. Împotriva semnăturii sale, prin care confirmă că a negociat contractul, teza susținută în cererea de chemare în judecată, prin care arată că ar fi negociat cu privire la unele clauze, nu și la cea prevăzută în art.8.12, trebuie dovedită cu un mijloc de probă cu forță juridică egală, adică un înscris semnat de ambele părți. Până la dovedirea acestei din urmă teze, la dosar există dovada negocierii întregului contract.
Deși nu mai este necesară analiza celorlalte condiții, în speță caracterul abuziv al art.8.12 din contract, Curtea va trece la analiza dezechilibrului invocat de reclamantă și contestat de pârâta-recurentă relativ la penalitatea de 0,5% din textul arătat.
Curtea reține că penalitatea de 0,5% reprezintă daunele moratorii prevăzute în contract pentru întârzierea plății ratelor contractului de leasing.
În opoziție, dobânda este prețul finanțării cu suma de 8.337 Euro. Curtea reamintește că operația de leasing este un contract complex: finanțare, locație, vânzare. Penalitatea de întârziere nu are nicio legătură cu dobânda.
Curtea observă că tribunalul nu a făcut nicio referire la prejudiciul real pe care l-ar suferi banca prin întârzierea plății ratelor de către locatar. Nu se poate reține existența dezechilibrului invocat de reclamantă în cererea de chemare în judecată fără a se face o comparație între procentul de 180% pe an rezultat din aplicarea penalităților de 0,5% pe zi și prejudiciul real suferit de recurentă.
În cererea de chemare în judecată reclamanta nu demonstrează caracterul abuziv al clauzei arătate, ci doar îl afirmă.
În lipsa unor argumente convingătoare din partea reclamantei, Curtea reține că nu este abuzivă clauza arătată, având în vedere că banca este un profesionist al cărui obiect de activitate este activitatea de investire în cumpărarea unor bunuri în vederea încheierii contractelor de leasing. În aceste condiții procentul de 180% pe an rezultat din aplicarea penalității arătate nu constituie un dezechilibru major prin raportare la prejudiciul real suferit de bancă. În lipsa plății ratelor banca trebuie să se împrumute cu alte sume de bani pentru a-și desfășura activitatea.
În plus, penalitatea este definită prin severitatea sancțiunii neexecutării clauzelor. Este deci natural ca procentul ei să fie constrângător pentru a înfrânge rezistența debitorului refractar. În aceste condiții procentul arătat nu este abuziv. În concluzie, critica recurentei B. L. IFN SA este fondată.
II. Nu este fondată critica reclamantei C. E. L., încadrată corect de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Mai întâi Curtea reține, cum a fost arătat și la pct.I.3 din prezentul recurs, că părțile au negociat contractul și că, în consecință, nu este îndeplinită una din condițiile esențiale, prevăzută de art.4 din Legea nr.193/2000, pentru a considera nescrisă clauza care ar crea un dezechilibru între prestațiile părților.
Curtea va trece însă și la verificarea dezechilibrului prestațiilor stipulate în clauza din art.16.9 lit.c) din contractul de leasing, invocat de reclamantă.
Mai întâi Curtea observă că reclamanta și-a schimbat cauza pretenției cu privire la nulitatea acestei clauze. În cererea de chemare în judecată a fost invocată nulitatea clauzei pe temeiul faptului că ar fi fost obligată la plata restului ratelor prevăzute în contract după restituirea bunului și până la executarea integrală a contractului, precum și la valoarea reziduală. Deși reclamanta insistă cu privire la existența obligației acesteia de a plăti restul ratelor, după restituirea bunului, Curtea observă că nu există în contract o astfel de obligație. Nici obligația plății valorii reziduale nu este prevăzută în contract. Textul art.2 alin.1 lit.c) din OG nr.51/1997 definește valoarea reziduală ca fiind valoarea stabilită de părți. Potrivit contractului părțile au stabilit că valoarea reziduală este de 106,7 Euro.
În apel reclamanta susține aceeași teză a obligației acesteia, prevăzută în clauza arătată, de a plăti restul ratelor după rezilierea contractului.
Verificând clauza arătată, atât judecătoria cât și tribunalul au constatat că reclamanta interpretează greșit contractul deoarece clauza arătată nu o obligă la plata restului ratelor după rezilierea contractului.
În recurs reclamanta a schimbat cauza pretenției sale de anulare a clauzei art.16.9 lit.c) din contract, arătând că în temeiul ei este obligată la restituirea autoturismului și la plata valorii de intrare a mașinii din care se scade suma achitată cu titlu de capital. Această critică este diferită de cea invocată la primele două instanțe. Textul art.294 Cod procedură civilă interzice schimbarea cauzei pretenției în apel și prin aplicarea art.316 Cod procedură civilă este interzisă cu atât mai mult în recurs.
În fine, Curtea constată că un contract de leasing nu are un regim juridic similar cu cel al contractului de închiriere, unde se poate compara valoarea prestațiilor reciproce într-un mod liniar.
Contractul de leasing cu atât mai mult cel de leasing ce are ca obiect finanțarea achiziționării unui autoturism antrenează o imposibilitate a finanțatorului de a verifica utilizarea bunului de locatar, ca un bun proprietar, obligație specifică contractului de închiriere, astfel că în lipsa acestei obligații în contractul de leasing este posibil ca în cazul rezilierii din vina utilizatorului, acesta să restituie un bun, în speță autoturismul, cu un grad foarte mare de uzură prin raportare la o uzură normală.
Finanțatorul a încheiat contractul de leasing cu speranța că va vinde autoturismul. Restituirea autoturismului din vina utilizatorului poate crea un dezechilibru în dauna finanțatorului, prin restituirea autoturismului cu un grad mare de uzură, care să facă imposibilă vânzarea ori aceasta să aibă loc la un preț redus. Aceasta este rațiunea pentru care în abstract clauza prin care utilizatorul vinovat de încetarea contractului prin reziliere este obligat la plata restului valorii bunului.
În concluzie, clauza arătată nu este abuzivă, ci dimpotrivă, în regimul arătat al contractului de leasing tinde la păstrarea echilibrului prestațiilor părților. Clauza art.16.9 lit.c) conține de asemenea o penalitate care să constrângă pe debitor să nu încheie contractul doar cu scopul de a-l exploata la maxim și apoi să-l restituie ca și când ar fi încheiat doar un contract de închiriere.
Văzând și dispozițiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă se va admite recursul formulat de pârâta B. L. IFN SA și se va modifica decizia tribunalului în sensul că se va respinge apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge recursul declarat de reclamanta C. E. L. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta C. E. L., împotriva deciziei civile nr.144 din data de 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._ .
Admite recursul formulat de pârâta B.C.R. L. IFN S.A. București, împotriva deciziei civile nr.144 din data de 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._ .
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.02.2014.
Președinte, Judecător,Judecător,
Jud. Dr. M. B. D. V. M. I. B. P.
Grefier,
F. D.
Red.Jud.D.V.
Tehnored.F.L.
15.04.2014
Nr.ex.: 2
Apel: Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă
Președinte: S. M. Z.
Judecător: G. R.
| ← Radiere. Decizia nr. 419/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri în baza OUG 116/2009. Decizia nr. 50/2014. Curtea de... → |
|---|
