Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1854/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1854/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 919/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1926/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1854/2014
Ședința publică de la 5 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 împotriva sentinței civile nr. 4980 din data de 14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatele W. A. și M. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art.223 alin.3 C.p.c., precum și faptul că intimata M. C. a depus la dosar întâmpinare în două exemplare.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la nr._, creditoarea DGRFP MB - AFP SECTOR 1 a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților W. A. și M. C., în baza art.138 lit. c din Legea 85/2006 pentru a se acoperi pasivul debitoarei ..
Pârâta M. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 4980 din 14.05.2014 instanța a respins acțiunea formulată de către reclamanta DGRFP MB - AFP SECTOR 1 în contradictoriu cu pârâții W. A. și M. C. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că, datorită condițiilor de fond și de formă instituite de legea insolvenței pentru angajarea răspunderii administratorului statutar în caz de insuficiență a activului îi conferă acesteia un caracter special care doar împrumută unele caracteristici ale răspunderii civile delictuale de drept comun.
Această răspundere civilă delictuală specială poate fi activată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar insuficiența activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiva.
Caracterul special al acestei răspunderi este definit prin următoarele coordonate: dimensiunea și caracterul prejudiciului; caracterul limitativ al faptelor ilicite care pot da naștere acestui prejudiciu și răspunderi; subiectele prin care se manifestă calitatea procesuală activă; legătura de cauzalitate inedită dintre fapta imputată și starea de insolvență.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art.138 lit.c din lege se poate reține că starea de insolvență a debitoarei se datorează continuării unei activități, în interes personal, care ducea debitoarea la această stare.
Fapta constă în continuarea activității debitoarei în situația în care insolvența acesteia era „vădit prezumată“, în sensul că debitoarea nu și-a achitat datoriile scadente de mai mult de 30 de zile, având totodată obligația să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii.
Dar organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerate, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
Obligația legală de a sista continuarea activității debitoarei și de a formula o cerere de deschiderea procedurii prevăzute de art.27 al.1 din lege, când insolvența este vădită, își găsește rațiunea că prin netergiversarea acestei stări, debitul insolvent ar putea fi reabilitat, iar neîndeplinirea acestei obligații rezidă în săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c, dar fapta poate întruni și elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută simplă, prevăzută și pedepsită de art.143 al.1 din lege, dacă cererea de deschidere a procedurii depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art.27 și, deci, fapta este săvârșită înainte de deschiderea procedurii, și constă în continuarea activității debitoarei care înregistra pierderi în doi sau mai mulți ani consecutivi, fără să se ia măsura unei infuzii de capital, sau să se stopeze așa cum s-a arătat această activitate.
S-a mai reținut că în acest context, creditoarea n-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea și dacă această consistență ruinătoare a pârâților a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
A concluzionat prima instanță că fapta nefiind dovedită prin nici un mijloc de probă, nu poate nici să atragă răspunderea patrimonială a pârâților și implicit cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurată, admiterea cererii formulată în temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2005 și să se dispună ca numiții W. A. și M. C. să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
În motivare se arată că potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei și prejudiciul cauzat. Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Se apreciază că aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale culpa este prezumată potrivit art.1357 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciată în abstract, cu mai multă rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Fapta ilicită, culpabilă, a reprezentanților debitoarei, constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului, constând în nerespectarea și neaplicarea legii și prejudiciul adus creditorilor prin . societății.
Prevederile art.138 din lege nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunse în încetare de plăți. Această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere.
În aceeași interpretare a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere, modul de formulare în textul legii elimină posibilitatea absenței culpei, subliniind deopotrivă, vinovăția acestor membri, intenția și culpa propriu-zisă.
Așadar, spre deosebire de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite persoane, în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementate de dispozițiile art. 138 din lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitativ de art. 138 alin. 1 lit. a-g din lege.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 și urm. Codul de Procedură Civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, republicată.
Intimata M. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă precum și în considerarea dispozițiilor art.3041 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, cum în mod neîntemeiat susține recurenta.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Recurenta a afirmat că intimatele - pârâte se fac vinovate de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) invocând generic continuarea activității în interes personal de către acestea, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege.
Activitatea nerentabilă și managementul defectuos invocate de recurentă, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile recurentei, constând în prezumții simple, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, cum în mod neîntemeiat susține recurenta, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la susținerea recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare, recurenta neputând invoca un contract în care nu este parte. Astfel, în relațiile cu terții, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită în cauză.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatelor-pârâte săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, instanța va respinge cererea intimatei M. C. de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, apreciind că dovezile depuse de aceasta la filele 20-21 dosar recurs nu fac dovada că acestea ar fi fost efectuate de intimata M. C., în vederea combaterii prezentului recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 împotriva sentinței civile nr. 4980 din data de 14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatele W. A. și M. C. ca nefondat.
Respinge cererea intimatei M. C. de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. V. D. I. C.
GREFIER
Red.I.G./dact.I.G. M. I.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1058/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
