Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 606/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 606/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 8947/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2991/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 606/2014
Ședința publică de la 26 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. D.
JUDECĂTOR A. P.
JUDECĂTOR I. G.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței civile nr. 4390 din data de 24.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul prin avocat C. C., lipsind recurenta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Intimatul prin avocat depune la dosar întâmpinare în două exemplare și arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă intimatului cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală conform întâmpinării depuse la dosar.
În combaterea recursului, arată apărătorul intimatului, că instanța de fond în mod corect a reținut situația de fapt, practic este bazat pe o teorie generală nefiind dovedit cu probe. Arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 lit. c) din legea insolvenței, nefiind dovedită culpa administratorului pentru insolvența societății ci astfel cum a reținut și instanța de fond situația economică a dus practic la închiderea societății. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Constată că, prin sentința civilă nr. 4390/24.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ , s-a respins cererea formulată de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI ILFOV, în calitate de creditor, privind atragerea răspunderii pârâtului S. C., fost administrator al debitoarei ..
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că răspunderea reglementată de Legea nr. 85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.
În speță nu s-a făcut dovada că pârâtul a săvârșit fapta prevăzută de art. 138 lit. c), respectiv că a dispus continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta conducea la încetare de plăți, invocându-se doar aspecte de ordin teoretic.
Împotriva acestei sentințe, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului la suportarea pasivului debitoarei.
În motivare, recurenta a susținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, organele de conducere manifestând un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime de funcționare a unei societăți comerciale și continuând activitatea, deși starea de încetare de plăți era evidentă, situație ce a condus la înregistrarea unor datorii scadente neonorate și constituie premisa obligării la plată a persoanei responsabile.
Recurenta a arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, care operează pentru cea mai ușoară culpă, dezinteresul arătat de administratorul societății în ceea ce privește funcționarea normală a societății și gestionarea cu atenție a patrimoniului determinând prejudicierea creditorilor prin neplata datoriilor.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapte și starea de insolvență, recurenta a apreciat că legiuitorul a instituit o prezumție legală de existență a acesteia, fiind suficientă dovedirea săvârșirii unei fapte enumerate în art. 138 din legea nr. 85/2006.
Totodată, recurenta a arătat că răspunderea intimatului, privită prin prisma dispozițiilor referitoare la mandatul cu caracter oneros, ar trebui apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, în sensul că aceasta devine aplicabilă chiar și în situația în care fapta sa a constituit doar o condiție favorabilă pentru realizarea efectului constând în aducerea societății în stare de insolvență și că legătura de cauzalitate între fapta reclamată și ajungerea societății în stare de insolvență este dată tocmai de dezinteresul manifestat de fostul administrator în bunul mers al societății.
În drept, recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu aplicarea greșită a legii și a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cu aplicarea art. 3041 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la data de 26.02.2014, intimatul S. C. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Astfel, faptele ilicite trebuie să aparțină persoanelor desemnate în organele de conducere ale societății debitoare, să se regăsească în rândul celor enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 și să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționate nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 lit. c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unor interese personale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimat a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență, cerință nerealizată în cauză.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 (1) C.p.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței civile nr. 4390/24.04.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul S. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
V. D. A. P. I. G.
GREFIER,
M. I.
Red. /Dact. – VD / Ex.: 2
Judecător fond: M. M.
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Contestaţie. Decizia nr. 1058/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
