Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 21/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 21/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-01-2014 în dosarul nr. 1484/3/2012/a1
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Decizia civilă nr.21
Ședința publică de la 07 Ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTELILIANA C.
JUDECĂTORMIHAELA I. B. P.
JUDECĂTORGEORGE B. F.
GREFIERFLORENTINA D.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr.4799 din data de 15.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. M. R..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, a solicitat prin cererea de recurs judecarea cauzei în lipsa sa, conform art.242 alin.2 C.pr.civ., constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII – a Civilă sub nr._, creditoarea DIRECTIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE A MUNCIPIULUI B. a solicitat, în temeiul art.138 lit. c, d din Legea 85/2006, atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului S. M. R., pentru acoperirea pasivului debitoarei ..
Prin Sentinta civilă nr. 4799/15.05.2013 Tribunalul București Secția a VII – a Civilă a respins cererea ca neintemeiată, reținând, în esență, că nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate intre faptele invocate a fi săvârșite de către parați si starea de insolventa a debitoarei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, admiterea cererii si obligarea pârâtului la suportarea datoriilor astfel cum au fost evidențiate in tabelul definitiv consolidat.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod Procedura Civila, recurenta a susținut, în esență, următoarele:
Administratorul avea obligația legala sa solicite aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 si nu sa dispună in interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit persoana juridica in incetare de plați. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorul manifesta dezinteres total in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății.
Simplul fapt ca administratorul a dispus in interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit societatea in incetare de plați este suficient pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de a proba elementele ce compun răspunderea civila obișnuita.
Pe tărâmul răspunderii civile contractuale, culpa este prezumata, iar răspunderea trebuie apreciata in abstracto, cu mai multa rigurozitate, avandu-se in vedere ca s-a acționat in temeiul unui mandat comercial potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicata.
Din analiza bilanțului contabil rezulta ca societatea se afla in incapacitate de plata încă din anul 2005, încheind exercițiul financiar cu datorii in cuantum de 71.416 lei.
Debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile pentru perioada 2007-2011, iar aceasta omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Lipsa actelor contabile si neindeplinirea obligațiilor legale creează o prezumție in legătura cu folosirea bunurilor si creditelor societății debitoare de către parat in alte scopuri și dovedește culpa paratului in ajungerea societății debitoare in incapacitate de plata.
Este dovedita legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a paratului, constând in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății si prejudiciul cauzat creditorilor.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru si a timbrului judiciar conform dispozițiilor art. 26 alin. 2 din OMJ nr. 760/1999 si art. 229 Cod Procedura Fiscala.
Asupra recursului:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținându-se, în esență, că reprezentantul debitoarei nu a depus declarațiile privind obligațiile fiscale la organul fiscal, nu a prezentat administratorului judiciar documentele prevăzute de art. 28 din Legea insolventei, a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plăți, deși avea obligația de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciara a societății și a manifestat dezinteres în ceea ce privește funcționarea normală a societății.
Față de aceste susțineri, prin prisma ansamblului criticilor invocate prin cererea de recurs, Curtea arată că atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere nu reprezintă o consecință a invocării prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a acestora, în condițiile în care se administrează dovezi privind săvârșirea faptelor invocate, precum și existența legăturii de cauzalitate între săvârșirea faptelor și insolvența societății.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 d) din Legea nr. 85/2006, Curtea arată că, într-adevăr, din faptul nepredării documentelor contabile către lichidatorul judiciar s-ar putea concluziona că societatea, prin administratorul său, nu a ținut contabilitatea, potrivit dispozițiilor legale. Însă, o astfel de concluzie reprezintă doar o prezumție simplă, nefiind completată cu dovezi neechivoce privind săvârșirea cel puțin a uneia dintre cele trei ipoteze ale prevederilor art. 138 alin. d) din Legea nr. 85/2006, precum și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Referitor la nedepunerea situațiilor financiare la organele fiscale și neplata datoriilor față de bugetul statului, Curtea arată că aceastea reprezintă aspecte care pot fi circumscrise managementului defectuos, însă nu pot fi asimilate faptei prevăzută de art. 138 alin. d din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține că prin raportul întocmit de lichidatorul judiciar a apreciat că printre motivele intrării societății în insolvență se află criza economică, astfel că domeniul în care activează debitoarea a avut de suferit, creanțe incerte la încasare, gradul de îndatorare menținut la un nivel foarte riscant, lichidități sub limite optime.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că în cauză nu s-a probat interesul personal al pârâtei în continuarea activității, nu au fost indicate și probate modalitatea și perioada de timp in care s-a realizat continuarea activității, precum si faptul că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a pârâtei.
Nici prin raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au generat starea de insolvență întocmit de lichidatorul judiciar nu a fost indicată vreo acțiune sau faptă care să conducă la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați.
Împrejurarea că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la momentul apariției stării de insolventa nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale, iar exercitarea unui management defectuos nu se poate circumscrie ipotezei reglementată prin dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societăți comerciale, iar imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului.
Nu în ultimul rând, în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între săvârșirea faptelor invocate și insolvența societății.
Referitor la culpa administratorului, Curtea arată că aceasta nu este prezumată, ci trebuie dovedită de către partea interesată, distinct de dovedirea celorlalte condiții obligatorii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Curtea mai reține că doar în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terții, însă această situație nu se regăsește în cauză.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr.4799 din data de 15.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. M. R..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
L. C. M. I. B. P. G. B. F.
GREFIER, F. D.
Red./tehnored.Jud.L.C.
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 416/2014. Curtea de... → |
|---|
