Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1143/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1143/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 18632/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 681/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1143/2014
Ședința publică de la 7 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTORIULIA C.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9473 din data de 12.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. A..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.p.c.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA :
Asupra recursului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr.9473/12.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind atragerea răspunderii formulată în temeiul prevederilor art.138 din legea 85/2006 privind procedura insolvenței de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București in reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 2 cu sediul în sector 2, București, . GEROTA, nr.13 în contradictoriu cu pârâtul M. A. cu domiciliul în Liban, localitatea Aitaroun și fără reședință cunoscută pe teritoriul României, citat la ultimul termen de judecată prin afișare la ușa instanței.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin sentința comercială nr._/27.11.2012 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de faliment a debitoarei ., în conformitate cu Lg.85/2006.
La data de 17.04.2013 creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice București, in reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 2, deținătoare a mai mult de 50% din masa credală, a solicitat atragerea răspunderii pârâtului M. A. pentru pasivul debitoarei rămas neacoperit, în conformitate cu art.138 lit. c și d Lg.85/2006.
Instanța a reținut că în cererea sa, creditoarea a arătat că pârâtul, în calitate de administrator și asociat al societății, a avut un management defectuos datorită acumulării de datorii la bugetul de stat, iar fapta acestuia se poate încadra în dispozițiile art.138 lit. c din Legea nr. 85/2006, în sensul continuării în interes propriu a unei activități care ducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
De asemenea, culpa pârâtului a rezidat și din nerespectarea dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006 privitoare la obligativitatea formulării unei cereri pentru a fi supusă procedurii insolvenței în momentul în care a ajuns în incapacitate de plată.
Mai mult decât atât, dezinteresul manifestat a constat și în refuzul predării documentelor contabile către lichidatorul judiciar în vederea analizării situației economico-financiare și a cauzelor stării de insolvență, faptă care se încadrează în prevederile art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006.
În cazul răspunderii reglementate de art.138 Lg.85/2006, dovedirea existenței uneia din faptele prevăzute de lege este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii, fără a mai fi nevoie a se face dovada elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită. Prin raportul lichidatorului judiciar se face implicit dovada legăturii dintre fapta ilicită a pârâților, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor către aceștia .
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor presupuse de răspundere delictuală, prejudiciul este reprezentat de cuantumul datoriilor acumulate la bugetul de stat, fapta ilicită constă în provocarea stării de insolvență, iar raportul de cauzalitate nu poate fi determinat, ci constatat pur și simplu.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a constatat următoarele:
Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.
Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr.85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat pe de o parte dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Societatea debitoare a fost înființată în anul 1993, pârâtul având calitatea de asociat și administrator.
Prin sentința nr._/10.08.2011 a Tribunalului București Secția a V-a civilă s-a constatat dizolvarea de drept a debitorului ,în temeiul art. 237 din Legea nr. 31/1991, modificată și completată.
După deschiderea procedurii insolvenței lichidatorului judiciar nu a putut intra în posesia actelor contabile, pârâtul neputând fi identificat.
Din perspectiva săvârșirii faptei prevăzute de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal.
În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, instanța nu s-a putut reține săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți.
În condițiile în care societatea și-a încetat activitatea cu cinci ani înainte de deschiderea procedurii, accentuarea stării de insolvență nu s-a datorat continuării unei activități generatoare de noi datorii, ci perceperii de penalități și dobânzi pentru debite anterioare.
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art.27 din Legea nr.85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu s-a dovedit.
Reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, care presupune săvârșirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară acte contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Potrivit art. 27 alin 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 196 alin 1 și art. 73 alin 1 din Legea nr. 31/1990 administratorilor le incumbă obligația ținerii unei evidențe contabile în conformitate cu dispozițiile legale.
Încălcarea acestei obligații poate fi de natură a conduce la angajarea unor diferite forme de atragere a răspunderii, care includ răspunderea penală sau contravențională.
Spre de deosebire de astfel de tipuri de răspundere, care nu implică în mod obligatoriu dovedirea unui prejudiciu, în condițiile în care s-a considerat de legiuitor că fapta prin ea însăși prezintă un grad de pericol social suficient pentru a fi sancționată în acest mod, din punct de vedere al răspunderii civile reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a se dovedi nu numai săvârșirea faptei, respectiv neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, ci și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv cauzarea sau accentuarea stării de insolvență a societății, fapt nedovedit de probele administrate în cauză.
Față de aceste considerente, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 9473 din data de 12.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă a făcut recurs recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE prin care solicită modificarea Sentinței Civile nr. 9473 din 12.11.2013 în sensul admiterii cererii instituției sale de atragere a răspunderii personale patrimoniale a administratorului S.C. SMARTCOM IMPEX S.R.L., pentru următoarele motive:
Recurenta arată că prin Sentința civilă din 27.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ 12, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. SMARTCOM IMPEX S.R.L.
Mai arată că urmare a notificării de deschidere a procedurii, DGFP-MB în reprezentarea AFP Sector 2, a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de_ lei, reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fișei sintetice pe plătitor.
Arată mai departe că creanța solicitată de instituția sa a fost admisă și înscrisă de către administratorul judiciar atât în tabelul preliminar cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei depus la dosarul cauzei.
Arată în continuare că, conform tabelului definitiv întocmit în prezenta cauză, societatea figurează cu obligații de plată în cuantum de 92.266 lei.
Susține că deoarece în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. SMARTCOM IMPEX S.R.L., instituția sa a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale împotriva administratorului societății debitoare, întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1, lit. c) și d) și art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în vederea recuperării creanțelor.
Precizează că instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de instituția sa.
Apreciază hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
Precizează că în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art.138 din Legea nr. 85/2006. Arată că din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Mai arată că scopul reglementărilor dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetare de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Arată mai departe că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că ,,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’ și ,,va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă’’.
Concluzionează recurenta că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Susține că în această situație formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art.138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Arată că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori conform art. 374 Cod comercial, ,,mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune cât și într-o omisiune ( neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Referitor la incidența art. 138 lit. d) precizează că lichidatorul judiciar a arătat că nu a intrat în posesia documentelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
Învederează faptul că în conformitate cu prevederile legii nr. 82/1991, art. 1, alin. 1 ,, societățile comerciale … au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie … potrivit prezentei legi’’ și art.5 ,,persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească situații financiare anuale’’.
Arată că coroborând aceste prevederi legale cu textele art. 73 alin. 1 lit. c) și art. 73 alin. 2 ,,administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor ținute de lege și corecta lor ținere, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o pot exercita numai în caz de faliment al societății’’, rezultă fără echivoc în opinia recurentei că în cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege, nu s-a ținut contabilitate în conformitate cu legea.
Mai arată că prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.
Consideră că din cele expuse mai sus rezultă în mod clar că societatea debitoare, prin reprezentanții săi nu au ținut o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, fiind astfel îndeplinită condiția esențială expres prevăzută de lit. d) art.138 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.
Susține că în ceea ce privește prejudiciul cauzat instituției sale acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Consideră că se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Solicită instanței, pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere și obligării pârâtului M. A., la plata pasivului rămas neacoperit al societății debitoare.
Își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct. 9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs expuse și care se referă la dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., se constată că nu este fondat.
Recurenta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Este întemeiată considerația primei instanțe în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art.27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond, condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatului pârât în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât nici în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Recurenta mai susține și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, text de lege care se referă la fapta de ținere a unei contabilități fictive, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Cu privire la această critică, se reține că în mod corect a considerat instanța de fond că faptul nedepunerii la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art.28 din Legea nr.85/2006 sau faptul nedepunerii la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege nu sunt de natură doar prin ele însele să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Trebuie ținut cont, astfel cum a arătat și instanța de fond, că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art.138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Chiar dacă din faptele de nedepunere la dosar de către intimatul pârât a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau de nedepunere la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege ar rezulta existența faptei ilicite de neținere de către debitoare, prin administratorul statutar, a unei contabilități conforme cu legea, în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că nu este întrunită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciul constând în apariția stării de insolvență a societății debitoare. Aceasta întrucât nu s-a probat faptul că neținerea unei contabilități conforme cu legea ar fi fost cauza care a determinat apariția stării de insolvență a debitoarei.
Cum este vorba despre o răspundere de natură delictuală, ceea ce înseamnă că trebuie probate condițiile de antrenare a acesteia, rezultă că și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a contabilității potrivit legii și prejudiciul constând în stare de insolvență a debitoarei trebuie de asemenea dovedită. O asemenea legătură de cauzalitate nu poate fi prezumată și deci nu poate fi reținută afirmația recurentei în sensul că această legătură de cauzalitate ar consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Se deduce că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar recursul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9473 din data de 12.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 07.05.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. P. I. C. V. D.
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./ 2 ex.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1075/2014. Curtea de... → |
|---|
