Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1705/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1705/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-10-2014 în dosarul nr. 3252/2/2014*
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1691/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1705/2014
Ședința publică de la 08 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. A.
Judecător M. H.
Judecător A. M. S. U.
Grefier L. V. V.
Pe rol judecarea cererii de recurs, formulate de recurentul reclamant R. I. IPURL, lichidator judiciar al ., împotriva sentinței civile nr. 8019/09.10.2013, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2010/a1, în contradictoriu cu intimatul pârât E. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a depus întâmpinare, după care:
Curtea constată că, deși citația comunicată intimatului pârât a fost returnată cu mențiunea mutării acestuia și a faptului că noul locatar nu permite afișarea, totuși acesta a depus întâmpinare, răspunzând amplu la motivele de recurs invocate de recurentă, întâmpinare în care se menționează, de asemenea, în mod expres termenul de astăzi, astfel că rezultă neîndoielnic că acesta a avut cunoștință de termen și a avut posibilitatea reală de a-și formula apărarea. În consecință, procedura este completă, intimatul pârât fiind, de altfel, citat și prin afișare la ușa instanței.
Curtea constată că s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, motiv pentru care reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă sub nr._/3/2010/a1, lichidatorul judiciar R. I. IPURL a chemat în judecată pârâtul E. A., ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la suportarea pasivului societății debitoare ..
Prin sentința civilă nr. 8019/09.10.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2010/a1, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență că reclamantul a făcut doar afirmații generice referitoare atât la folosirea bunurilor în folosul altor persoane ori la ascunderea unei părți a activului debitorului, cât și la continuarea, în interes personal, a unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. a, c și e din lege; calitatea pârâtului de asociat și administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. a, c și e din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe; desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății, nu în cel al organelor de conducere, iar comitetul creditorilor nu a răsturnat această prezumție; reclamantul nu a arătat din ce mijloace de probă rezultă că bunurile din patrimoniul debitorului, care la data la care a făcut inventarul nu au fost identificate, au fost folosite de pârât în folos propriu sau le-a ascuns ori le-a deturnat și când a avut loc săvârșirea faptelor, deși sarcina probei îi aparține; autoturismele la care a făcut referire reclamantul în cerere au fost predate de către debitor, având în vedere faptul că în prezent sunt înmatriculate pe numele altor persoane, astfel cum rezultă din baza de date on-line a Direcției pentru evidența persoanei și administrarea bazelor de date; acumularea de datorii și neplata obligațiilor la bugetul de stat nu sunt cauze ale insolvenței ci consecințe ale acesteia, iar managementul defectuos, de altfel nedovedit, nu este o faptă care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 138 din lege.
Împrejurarea că debitorul nu ar fi depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu ar fi depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu ar fi putut fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe; în orice caz, nedepunerea la dosar a actelor, fiind o faptă ulterioară deschiderii procedurii, nu mai avea cum să cauzeze starea de insolvență a debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, probă pe care reclamantul nu a făcut-o.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R. I. IPURL, lichidator judiciar al ., cauza fiind înregistrată sub nr._/3/2010/a1, ulterior sub nr._ (1691/2014) pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.
În motivarea recursului, se arată că lichidatorul judiciar a notificat debitoarea la sediu și la punctele de lucru și asociatul unic/administratorul statutar E. A. la domiciliu, dar adresele s-au restituit cu mențiunea "destinatar mutat fără a i se cunoaște noua adresă".
În urma analizei bilanțurilor contabile avute la dispoziție, lichidatorul judiciar a constatat că debitoarea și-a micșorat patrimoniul din anul 2009 în anul 2011 cu unele bunuri în valoare de 158.090,00 lei, însă nu a fost comunicată lista acestora pentru a fi analizate ieșirile din patrimoniu.
Recurentul învederează că bunurile care fac obiectul contractului de leasing financiar nr. 19.123/27.02.2007 (autoturism marca Peugeot 307 SW) și contractului de leasing financiar nr. 25.684/22.11.2007 (autoturism marca Renault Clio), contracte încheiate de către debitoare cu . SA, nu au putut fi recuperate, debitoarea refuzând predarea acestora, astfel că pentru acest considerent administratorul statutar al societății se face vinovat de săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006. Imposibilitatea identificării în fapt a bunurilor societății este de natură să nască prezumția folosirii acestora într-un alt interes decât cel societar.
Lichidatorul judiciar subliniază că, în urma analizării bilanțului prescurtat de la 31 decembrie 2011, se poate observa că debitoarea deținea la 31.12.2011 un stoc de marfă în valoare de 29.732 lei, care nu a putut fi inventariat. Mai mult, ponderea creanțelor de încasat a crescut, fiind de 59,90% din total activelor circulante în anul 2011. Debitoarea nu a pus la dispoziția lichidatorului judiciar documente contabile necesare pentru recuperarea creanțelor, pârâtului imputându-i-se faptele prevăzute de art. 138 lit. a și e din Legea nr. 85/2006.
Debitoarea a înregistrat în cei trei ani analizați capitaluri proprii negative, respectiv 303.736 lei în anul 2009, -355.636 lei în anul 2010 și – 412.206 în anul 2011, ceea ce înseamnă că societatea avea activele mai mici decât pasivele. Se trage concluzia că societatea se afla în stare de insolvență încă din anul 2009, continuarea activității după această dată făcându-se în interesul personal al administratorului statutar, fiind întrunite elementele de atragere a răspunderii patrimoniale a acestuia.
Recurentul arată că administratorul statutar al debitoarei nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, bilanțurile contabile, raportările fiscale semestriale și alte declarații privind obligațiile de plată la bugetul de stat. O astfel de manieră de nerespectare a disciplinei financiare de către debitoare conduce la concluzia că aceasta în mod premeditat a evitat verificarea evidenței sale contabile și pe cale de consecință a contribuit la incertitudinea privind realitatea raportărilor sale.
Recurentul apreciază în final că prevederile art. 138 din lege nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunse în încetare de plăți. Această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere. În aceeași interpretare, modul de formulare în textul legii a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere elimină posibilitatea absenței culpei, subliniind deopotrivă vinovăția acestor membri, intenția și culpa propriu-zisă.
În drept, se invocă art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, coroborat cu dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, c și e din Legea nr. 85/2006.
La 6.10.2014, intimatul pârât a depus întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, văzând și prevederile art. 3041 C.p.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente comune:
Lichidatorul judiciar a formulat cerere de angajare a răspunderii asociatului și administratorului societății debitoare întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alin. 1 lit. a, c și e din Legea nr. 85/2006.
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 - 999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Potrivit art. 138 lit. a, c și e din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți ori ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
Din nicio probă administrată nu rezultă că pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți, acțiunea sau inacțiunea pârâtului în interes personal fiind o condiție esențială pentru angajarea răspunderii în acest caz.
De asemenea, omisiunea depunerii actelor prevăzute de articolul 35 raportat la articolul 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar putea eventual atrage răspunderea penală a pârâtului conform articolului 147 din lege, neinfluențând starea de insolvență anterioară a societății.
Referitor la faptele sancționate prin art. 138 alin. 1 lit. a și e din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar arată, în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitoarei (filele 239 și urm. din vol. 1 al dosarului de insolvență), că, în situația financiară întocmită la data de 31.12.2011, în patrimoniul debitoarei erau menționate active imobilizate în sumă de 45.984 lei și active circulante în valoare totală de 74.367 lei, din care stocuri în valoare de 29.732 lei, creanțe în cuantum de 44.553 lei și 82 lei în casă și conturi la bănci. Nu s-a putut intra în posesia acestor bunuri, astfel cum se menționează în raportul de activitate nr. 1 (fila 260), această imposibilitate având semnificația folosirii ori deturnării sau ascunderii lor de către intimatul pârât.
Bunurile ar fi putut fi folosite pentru continuarea activității societății, însă astfel de operațiuni financiare ar fi trebuit să fie reflectate în contabilitate.
Lipsa documentelor contabile, ulterior datei de 31.12.2011, când a fost întocmită ultima raportare contabilă, care a consemnat existența în patrimoniul debitoarei a unor bunuri, coroborată cu imposibilitatea identificării în fapt a bunurilor, este de natură să nască prezumția folosirii acestora într-un alt interes decât cel societar.
Potrivit art. 1199 C.civ., „prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Este cunoscut că în situația financiară întocmită la data de 31.12.2011, în patrimoniul debitoarei erau înscrise active imobilizate în sumă de 45.984 lei și stocuri în valoare de 29.732 lei, după cum este cunoscut și că aceste bunuri nu au fost identificate în patrimoniul falitei. Aceste fapte cunoscute, coroborate cu lipsa înregistrărilor contabile ulterior datei de 31.12.2011, în care să fie expusă modalitatea de ieșire din patrimoniu a bunurilor, sunt de natură să nască prezumția folosirii ori deturnării sau ascunderii lor, deci folosirii în alt interes decât cel societar.
În această ordine de idei, Curtea subliniază că doar intimatul pârât ar fi putut proba modalitatea în care bunurile au ieșit din patrimoniul falitei și că, din punct de vedere procedural, nu este legal să se impună reclamantului să administreze o asemenea dovadă – aceasta fiind, de altfel, imposibil de administrat, atât timp cât nu se poate face proba faptului negativ, ci doar a celui pozitiv contrar. Deși a depus întâmpinare, intimatul pârât nu a făcut nicio referire concretă la situația acestor bunuri și nu a administrat nicio probă din care să reiasă modul în care bunurile au ieșit din patrimoniul debitoarei, apărările sale fiind doar de ordin teoretic.
Reținând, așadar, că intimatul pârât nu și-a îndeplinit obligația legală de a depune înscrisuri justificative privind modalitatea de folosire a bunurilor din averea societății, dar și că o asemenea împrejurare, care se coroborează cu imposibilitatea identificării în fapt a bunurilor, naște prezumția folosirii ori deturnării sau ascunderii acestora într-un alt interes decât cel societar, Curtea constată că în sarcina intimatului pârât se întrunesc faptele prevăzute de art. 138 lit. a și e din Legea nr. 85/2006.
Aceste fapte au determinat apariția stării de insolvență, legătura de cauzalitate fiind dată de nerespectarea de către intimatul pârât a unui plan de afaceri, care presupunea ca în patrimoniul societății să se regăsească principalele sale valori și mijloace pentru a-și putea continua activitățile comerciale curente și a-și achita obligațiile; doar un astfel de plan, riguros urmărit, ar fi fost de natură să asigure continuarea unei activități profitabile.
În ceea ce privește creanțele înregistrate în contabilitatea societății, nu rezultă din probele administrate în cauză că pârâtul nu ar fi urmărit sau nu ar fi încasat cu rea-credință aceste creanțe, comportamentul ilicit al pârâtului impunându-se a fi probat potrivit art. 1169 C.civ..
Faptul că nu a predat lichidatorului judiciar documentele contabile în vederea urmăririi acestor creanțe nu este de natură să fi determinat starea de insolvență a societății, care este anterioară deschiderii procedurii, așa încât această omisiune a pârâtului nu poate constitui temeiul atragerii răspunderii sale patrimoniale.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.p.civ., îl va admite și va modifica în tot sentința atacată, în sensul că va admite cererea și va obliga pârâtul să suporte parte din pasivul societății debitoare în valoare de 75.716 lei, executarea silită a prezentei decizii urmând a se efectua potrivit Codului de procedură civilă, așa cum prevede art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul reclamant R. I. IPURL, lichidator judiciar al ., împotriva sentinței civile nr. 8019/09.10.2013, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2010/a1, în contradictoriu cu intimatul pârât E. A..
Modifică în tot sentința atacată în sensul că:
Admite cererea.
Dispune ca pârâtul să suporte o parte din pasivul debitoarei, respectiv suma de 75.716 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. M. H. A. M. S.
U.
GREFIER
L. V. V.
Red. Jud.D.A.
Tehnoredactat:I.N.
2 ex./22.10.2014
………………….
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: G. C.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 770/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
