Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 941/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 941/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 52284/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 114/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 941/2014
Ședința publică de la 9 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTORIANINA G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 8304 din data de 15.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. D. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art, 242 alin. 2 C.p.c..
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA :
Asupra recursului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 8304/15.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiata cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către DGFP BUCURESTI IN REPREZENTAREA AFP SECT.3 - sector 2, București, PROF.DR.D. GEROTĂ, nr. 13 împotriva pârâtul M. D. C. - sector 2, București, .. 85-93, ., .> Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanțe la data de 22.01.2013 reclamantul DGFP BUCURESTI in reprezentarea AFP SECT. 3 a solicitat ca pasivul debitorului rămas neacoperit sa fie suportat de către pârâtul M. D. C., invocând incidenta art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006.
In motivare, reclamantul a menționat că administratorul societății debitoare a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți și a ținut o contabilitate fictivă ce a dus la dispariția unor documente contabile.
Societatea debitoare a înregistrat pierderi și cu toate acestea, pârâtul nu a depus cerere de deschidere a procedurii ci a continuat activitatea având în vedere interesul personal. Debitoarea nu a depus bilanțurile contabile, declarațiile lunare precum și celelalte documente contabile nerespectând dispozițiile legii 82/1991.
Pe timpul desfășurării procedurii insolvenței, administratorul societății nu a colaborat cu lichidatorul judiciar și nu a depus la dosarul cauzei documentele prev. de art. 28 din Legea 85/2006. Nedepunerea documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.
Instanța a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea 31/1990 rep. „obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, or conform dispozițiilor art. 374 cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului.
In drept, s-au invocat dispozițiile art.138 al.1 lit.c și d din Legea nr.85/2006.
Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Conform art.138 din Legea nr.85/2006, in cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență si/sau a hotărât ca nu este cazul sa introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor in urma hotărârii adunării creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;
b) au făcut acte de comerț in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați;
d) au ținut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea in conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plăți;
g) in luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferința unui creditor, in dauna celorlalți creditori.
Răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare in stare de insolvență.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență.
Ca atare, s-a considerat că aceasta forma de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolvență. Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nici o prezumție de culpa.
Prin sentința comercială cu nr. 560 din 22.01.2013 s-a dispus închiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarea . SRL.
Prin raportul prev. de art. 59 din Legea 85/2006, lichidatorul judiciar a menționat că debitorul nu a depus documentele prev. de art2 8 din Legea 85/2006 și nici nu le-a depus la Administrația Finanțelor Publice din anul 2006 astfel încât nu a putut identifica cauzele intrării în insolvență.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a reținut că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societăți comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.
Imposibilitatea de a face față plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Nu a fost indicata in concret nici o acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridică la încetarea de plați.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, această împrejurare nu a fost echivalată cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit. c si nu putea conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul a reținut că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat in speța.
S-a mai arătat că răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumata, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa pârâtului nu a fost prezumata conform art.1082 C. civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuia dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovație si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii in stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolvență, nu a putut fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Tribunalul a reținut că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu a putut fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulata de către creditorul DGFP BUCURESTI in reprezentarea AFP SECT.3 împotriva pârâtului M. D. C..
Împotriva sentinței civile nr. 8304 din data de 15.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă a făcut recurs recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE.
Recurenta solicită modificarea în tot a sentinței civile nr. 8304 din dat de 15.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/2011/a1, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului MIHAILCESCU D. C., și obligarea acestuia la suportarea pasivului societății debitoare.
Aceasta arată că, în fapt, prin hotărârea din data de 31.07.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Comercială în dosarul nr._ 11, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment reglementată de Legea nr.85/2006, împotriva debitoarei S.C. ZOOM DIGITAL INTERMED S.R.L., cu sediul în București, ., ., ., sector.3, cod fiscal_ și număr de ordine în Registrul Comerțului J_ și a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar practicianul ACCIS SOLV IPURL.
Arată recurenta că, urmare a notificării de deschidere a procedurii de faliment, instituția sa a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 50.970 lei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fișei sintetice pe plătitor.
Creanța solicitată de instituția sa a fost admisă și înscrisă de către lichidatorul judiciar atât în tabelul preliminar, cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei depus la dosarul cauzei reprezentând peste 50% din total masa credală și având calitatea de creditor majoritar.
Mai arată aceasta că, în urma demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar și a răspunsurilor primite de la instituțiile abilitate, rezultă că în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri, astfel încât în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei mai sus menționată, motiv pentru care solicită dispunerea obligării administratorului societății, numitul MIHAILCESCU D. C. la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit.
Arată în continuare că, prin Sentința Comercială nr. 8304/15.10.2013 instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale pe motiv că, în speță nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între faptele pârâtului și ajungerea societății în stare de insolvență.
Apreciază hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art.304 pct. 9 Cod procedură civilă) și solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
În speță, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din legea insolvenței, deși lichidatorul judiciar a arătat în rapoartele de activitate depuse la dosar că a notificat atât societatea debitoare cât și administratorul acesteia cu privire la obligația depunerii documentelor contabile, fiind astfel încălcate dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ. Ori, în opinia acesteia, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolvență și a persoanelor ce se fac răspunzătoare de aducerea societății în încetare de plăți. În susținere, recurenta invocă dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 a contabilității, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora ,,documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute la art. 1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată”.
Apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți. În acest sens, precizează și faptul că din verificările efectuate rezultă că reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative în sensul că societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală ale Legii nr._ și ale legii contabilității.
Recurenta învederează instanței că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență, aceasta subliniază că înțelege acele activități care deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Mai învederează instanței că, prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiva sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Aceasta susține că, din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Arată că, scopul reglementărilor dispozițiilor art.138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății fașă de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Recurenta învederează instanței că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se artă că, ,,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’, și ,, va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă’’.
Rezultă, mai arată aceasta că, administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, subliniază recurenta, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În această situație, arată că, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
Recurenta subliniază faptul că, chiar și în situația în care starea de încetare de plăți a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică, sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt niște mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile lor interese. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Aceasta mai arată că, potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori, conform art.374 Cod comercial, ,,mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’. Concluzionează că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune ( neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Recurenta arată că se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a asociaților societății debitoare ( respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cu rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitatea societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, recurenta solicită instanței admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere și obligarea pârâților la plata pasivului rămas neacoperit al societății debitoare.
În drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs expuse și care vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., se constată că nu este fondat.
Astfel, în primul rând, în mod corect a apreciat instanța de fond că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială și nu una de natură contractuală, deoarece izvorul acestei răspunderi patrimoniale îl constituie reglementările legale și nu obligațiile asumate contractual. Nu este deci o răspundere întemeiată pe contractul de mandat, cum este răspunderea administratorului statutar față de societatea debitoare derivată din contractul de mandat și nu față de creditorii debitoarei. În consecință, nu sunt aplicabile nici prevederile legale invocate de către recurentă referitoare la contractul de mandat dintre administratorul statutar și societatea comercială.
Cu privire la fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ar fi dus în mod vădit societatea la încetare de plăți, se constată că în mod întemeiat a considerat instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile de antrenare a răspunderii patrimoniale a intimatului pârât. Aceasta având în vedere că nu s-a probat nici continuarea unei activități a societății spre starea de încetare de plăți și nici faptul că acest lucru s-ar fi realizat în interesul personal al pârâților.
Totodată, în mod întemeiat s-a reținut de aceeași instanță că nerespectarea obligației prevăzute de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia săvârșirii faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Nerespectarea de către debitor a obligației de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență reprezintă o faptă ulterioară instalării stării de insolvență și deci nu poate constitui o cauză a acesteia.
Nu poate fi reținută că fiind întemeiată susținerea recurentei în sensul că nerespectarea obligației legale prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 atrage sancțiunea constând în antrenarea răspunderii în temeiul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, sens în care în mod corect a reținut instanța de fond. Nerespectarea acestei obligații legale este sancționată de alt text de lege, respectiv de art. 143 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, se constată că instanța de fond a apreciat în mod corect neîntrunirea tuturor condițiilor de atragere a răspunderii patrimoniale delictuale a intimatului pârât.
Chiar dacă nedepunerea la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 ar fi de natură să conducă la concluzia săvârșirii fapte ilicite de neținere a contabilității potrivit legii, nu au fost probate toate condițiile de atragere a răspunderii delictuale speciale.
În acest sens, în mod întemeiat s-a reținut de către instanță că nu a fost probată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a unei contabilități în conformitate cu legea și prejudiciul constând în starea de insolvență a societății debitoare, respectiv nu s-a dovedit că fapta de neținere a contabilității potrivit legii a cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Fiind vorba despre antrenarea unei răspunderi de natură delictuală, existența unei asemenea legături de cauzalitate nu poate fi prezumată, ci ea trebuie dovedită, în cauză reținându-se nedovedirea ei.
Totodată, exercitarea unui management defectuos al societății debitoare nu reprezintă o faptă dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 138 din legea nr. 85/2006 de natură să atragă răspunderea patrimonială a intimatului pârât în temeiul acestui text de lege.
Față de aceste considerente, Curtea consideră că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 8304 din data de 15.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. D. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 09.04.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. P. I. G. V. D.
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./2 ex.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1271/2014. Curtea de... | Contestaţie. Decizia nr. 135/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
