Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 802/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 802/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 32745/3/2011/a1*
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 802
Ședința publică de la 20.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. A.
JUDECĂTOR – I. P.
JUDECĂTOR – A. M. G.
GREFIER – L. E. A.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta L. L. și Reorganizare SPRL lichidator al ., împotriva sentinței civile nr. 6956 din 10.09.2013, pronunțata de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. C. A. și T. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Având în vedere faptul că recurentul prin cererea de recurs a solicitat judecata în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată în dosarul nr._, la Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, în urma depunerii și dispunerii disjungerii judecății acesteia în dosarul nr._ al aceleiași instanțe având ca obiect procedura insolvenței derulată față de debitorul ., reclamanta L. L. și Reorganizare SPRL, în calitate de lichidator în procedura insolvenței menționată, a chemat în judecată pârâții M. C. A. și T. C., solicitând ca în temeiul dispozițiilor art.138 alin.1 lit.b), c) și f) din Legea nr.85/2006 să se dispună atragerea răspunderii personale patrimoniale a acestora pentru pasivul debitorului.
Prin sentința civilă nr.663 pronunțată la 24.01.2013 de către Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, prin judecătorul-sindic, în dosarul nr._ s-a respins cererea de atragere a răspunderii pârâților, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta L. L. și Reorganizare SPRL. Prin decizia civilă nr.965 pronunțată la 09.05.2013 în dosarul nr._ Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând în acest sens, în esență, că tribunalul a analizat cererea reclamantei doar în raport cu prevederile art.138 lit.c), neinvocate de reclamantă, iar nu și în raport cu prevederile art.138 lit.b), e) și f), deci fără a se intra în cercetarea fondului cauzei.
La rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, prin sentința civilă nr.6956 pronunțată la 10.09.2013 în dosarul nr._/3/211/a1*, Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, prin judecătorul-sindic, a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că, în ceea ce privește fapta prevăzuta de art.138 lit.b) din Legea nr.85/2006, derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societăți comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.
Imposibilitatea de a face fata plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Nu a fost indicata in concret nicio acțiune sau fapta a pârâților care ar conduce la concluzia ca acesta a făcut acte de comerț in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice sau ca a dispus in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăti.
Împrejurarea ca pârâții nu au formulat cerere de deschidere a procedurii nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.b) si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Cu referire la demersurile lichidatorul judiciar de a identifica trei autoturisme marca Dacia L. doar faptic, din adresa cu nr._/SPC/25.01.2012 a Ministerului Administrației și Internelor Serviciul Public Comunitar Regim Permise De Conducere Și Înmatriculare a Vehiculelor a rezultat că debitorul nu figurează cu autovehicule înmatriculate în calitate de proprietar, iar cele trei autoturisme Dacia L. aparțin nunei firme de leasing. Ulterior firma de leasing a comunicat că au fost achitate integral ratele de leasing.
Simpla indicare a faptei astfel cum este prevăzuta de art.138 al.1 lit.b din lege nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt actele de comerț efectuate de către parat in interes personal. Tribunalul a constatat că nu s-a indicat in concret niciun alt act de comerț in interes personal pe care l-ar fi făcut paratul sub acoperirea persoanei juridice.
Ca atare, in lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret ce acte de comerț au fost săvârșite de parat in interes personal, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a retinut că nu a fost indicata in concret nicio acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia ca pârâții au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la încetarea de plăti.
In ceea ce privește lipsa unei cereri prin care sa se solicite deschiderea procedurii insolventei, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c) si nu poate conduce, prin ea insasi, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul a retinut ca deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normala a societatii nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolventa, aspect care nu a fost probat in speța.
Totodata, nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu se încadrează in dispozițiile art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006.
Mai mult, aceasta fapta nu poate fi asimilată nici cu cea prevăzuta de art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006, respectiv cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuala in care culpa este prezumata, ci este o răspundere speciala care împrumuta din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa paratei nu este prezumata conform art.1082 din fostul C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu indeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăției si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolvență.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.e) din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde două ipoteze: s-a deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice sau s-a mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
În ultimul bilanț contabil aferent exercițiului financiar 2010 societatea înregistrează venituri foarte mari, respectiv suma de 1.054.399 lei fără să achite datoriile înregistrate în sumă de 1.061.389 lei.
D. constatarea faptului ca debitorul avea înregistrate in contabilitate anumite active imobilizate/stocuri/disponibilitati bănești/creanțe nu duce in mod automat la concluzia ca acestea au fost deturnate sau ascunse de administrator, in lipsa probării efective a acestui aspect.
Este necesar sa se probeze in concret care active imobilizate / stocuri / disponibilitati bănești / creanțe au fost deturnate/ascunse, cum au fost deturnate/ascunse acestea in fapt, persoana care a deturnat/ascuns bunurile, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa.
Prin urmare, judecătorul-sindic a constatat ca nu s-a probat fapta ilicita.
Fapta prevăzută de art. 138 lit. f) presupune că pârâtul în calitate de administratorul a folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plăți;
S-a reținut că modificarea în structura acționariatului de la sfârșitul anului 2009 demonstrează vinovăția fostului administrator statutar, respectiv M. C. A. care cunoștea că a determinat starea de insolvență încercând prin cesionarea părților sociale să se sustragă rigorilor legii 85/2006 cu privire la faptele ce-i putea fi imputabile.
Potrivit documentelor aflate la dosar (f. 56 și urm.) la data de 06 noiembrie 2009 a fost încheiat un contract de cesiune părți sociale, dar acest lucru nu poate duce automat la presupunerea că prin încheierea acestuia act a urmărit să se sustragă cererii de atragere a răspundere.
Astfel, prin faptele de folosire a mijloacelor ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți se înțelege săvârșirea acelor fapte prin care membrii organelor de conducere, în vedere evitării sau amânării declanșării procedurii insolvenței, folosesc mijloace în care prestația societății conduse de aceștia este în mod vădit disproporționat de mare față de cea oferită în schimb. Se înscrie în această categorie orice contract încheiat în condiții mai oneroase decât condițiile pieței.
Ori în speță, în măsura în care ar fi existat astfel de situații ele ar fi fost semnalate de lichidatorul judiciar și s-a fi procedat la anularea actelor juridice frauduloase, ruinătoare.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta L. L. și Reorganizare SPRL, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii pârâților.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. tribunalul nu a interpretat corect actele depuse la dosar, concluzionând eronat asupra situației de fapt, deși a fost dovedită prin înscrisurile la dosar activitatea economică negativă, necorespunzătoare desfășurată de pârâți.
Pârâții nu au fost doar asociații ci și administratorii statutari ai societății debitoare, numitul M. C. A. de la înființarea societății până la data de 09.11.2009, iar ulterior numitul T. C..
În Nota de analiză a activității economico-financiare și în Raportul întocmit în baza art.25, 59 din Legea nr.85/2006 de către lichidator s-a arătat că pârâții sunt vinovați de activitatea negativă, ce a determinat . încetare de plăți, prin neluarea acelor măsuri care ar fi determinat redresarea activității.
La sfârșitul anului 2009 pârâtul M. C. A. cunoștea că a determinat starea de insolvență a debitoarei, situație în care a recurs la cesiunea părților sociale către celălalt pârât.
În ceea ce îl privește pe pârâtul T. C., potrivit bilanțului aferent anului 2010, deși debitoarea a înregistrat venituri foarte mari, în sumă de 1.054.399 lei, acesta nu a dispus achitarea datoriilor către creditori, în sumă de doar 73.423,46 lei, cu rea-credință, ceea ce înseamnă că a săvârșit acte de comerț în interes personal sub acoperirea societății. Totodată, sub conducerea pârâtului societatea și-a continuat activitatea comercială, fapt demonstrat prin semnarea de către acesta, cu ștampila societății, a corespondenței lichidatorului la 5 luni de la deschiderea procedurii.
Lichidatorul a identificat scriptic, în averea debitorului trei autovehicule Dacia L. care, însă, nu au putut fi găsite în fapt și valorificate în cadrul procedurii insolvenței datorită atitudinii culpabile a pârâtului T. C., care nu le-a predat lichidatorului deși a fost notificat în acest sens, ascunzându-le în detrimentul masei credale.
Incapacitatea de plată a societății debitoare s-a datorat actelor de comerț săvârșite de același pârât, prin aceea că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 29.07.2010 a cumpărat de la creditoarea . SRL mărfuri în valoare de 50.733,36 lei, care nu erau specifice obiectului de activitate al societății, fără să achite prețul, ceea ce demonstrează că pârâtul a folosit mărfurile în interes propriu.
Legătura de cauzalitate dintre faptele imputate pârâților și starea de insolvență a debitoarei rezultă cu ușurință din coroborarea tuturor documentelor existente la dosar.
Față de acestea, analizând actele dosarului Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâților, trebuie să se probeze de către reclamant îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor legale referitoare la săvârșirea de către pârâți cel puțin a uneia dintre faptele ilicite enumerate în mod expres și limitativ prin art.138 alin.1 lit.a)-g) din legea menționată, la prejudiciul specific produs prin faptă în cazul procedurii insolvenței, la raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și la vinovăția pârâtului.
Recurenta nu a fost în măsură să susțină în mod obiectiv sau să probeze îndeplinirea condițiilor prevăzute legal pentru atragerea răspunderii pârâților, în acest sens nefiind relevante nici Nota de analiză a activității economico-financiare sau Raportul întocmit de lichidator în baza art.25 și 59 din legea insolvenței. Concluzia în raport cu acestea în sensul desfășurării de către pârâți a unei activități economico-financiare negative este de ordin general, care nu poate fi încadrată în faptele expres și limitativ prevăzute de art.138 lit.a)-g) din legea insolvenței, ca de altfel nici managementul defectuos, constând în „neluarea unor măsuri care ar fi determinat redresarea societății”.
Recurenta susține în mod contradictoriu atât că la sfârșitul anului 2009 pârâtul M. C. A. cunoștea că a determinat starea de insolvență a debitoarei, cât și faptul că incapacitatea de plată a debitoarei s-a datorat contractului încheiat de debitoare prin T. C. la 29.07.2010, în care nu există nici măcar un indiciu că starea de insolvență a societății debitoare ar fi putut interveni în mod succesiv de la un an la altul.
Cesiunea părților sociale nu este, în sine, de natură să determine . de insolvență iar în raport cu aceasta nu s-a dovedit săvârșirea, de către pârâți, a faptelor prevăzute de art.138 lit.b), c) și f) din legea insolvenței.
Buna-credință se prezumă până la dovada contrară, probă pe care recurenta nu a administrat-o în cauză, iar neplata creditorilor, chiar și în condițiile în care s-ar fi probat existența fondurilor necesare, nu se constituie în vreuna dintre faptele la care se referă art.138 lit.a)-g) din Legea nr.85/2006, și în orice caz, în acest context nu s-a dovedit în cauză interesul personal al pârâților.
Semnarea și aplicarea ștampilei societății debitoare pe corespondența lichidatorului, la mai mult timp după ce s-a deschis procedura insolvenței față de societatea debitoare nu poate echivala cu faptele prevăzute de art.138 lit.b) sau c) din legea insolvenței deoarece starea de insolvență a fost constatată deja la deschiderea procedurii, nemaiputând fi cauzată de fapta invocată.
Identificarea doar scriptică a unor autovehicule în patrimoniul debitorului nu implică și dovada ascunderii acestora de către pârâți. La fel, neachitarea prețului mărfurilor cumpărate prin contractul încheiat de debitoare la 29.07.2010 nu constituie, în sine, o dovadă în sensul că pârâtul a folosit mărfurile respective în interes propriu, o astfel de faptă neputându-se reține în condițiile în care în ceea ce privește singurele înscrisuri depuse la dosar în legătură cu acest aspect, contractul de vânzare-cumpărare nu se regăsește la dosarul de insolvență și cu ultima filă cuprinzând semnăturile pârâților, factura emisă de creditorul vânzător nu se dovedește a fi fost comunicată debitoarei, prin pârâtul administrator iar avizul de însoțire a mărfii nu cuprinde, de asemenea, nicio mențiune în măsură să-i implice pe pârâți.
În plus, simpla apreciere în sensul că legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și starea de insolvență ar rezulta din înscrisurile la dosar nu justifică reținerea acestei condiții ca fiind îndeplinită.
În consecință, având în vedere considerentele arătate Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta L. L. și Reorganizare SPRL lichidator al ., împotriva sentinței civile nr. 6956 din 10.09.2013, pronunțata de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. C. A. și T. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.03.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. A. I. P. A. M. G.
Grefier,
L. E. A.
Red.Jud.A.A.
Tehnored.F.L.
30.04.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte: A. S. B.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 316/2014. Curtea de... | Contestaţie. Decizia nr. 1160/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
