Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 746/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 36637/3/2012/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 746
Ședința publică de la 13.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. M. G.
JUDECĂTOR – A. A.
JUDECĂTOR – I. P.
GREFIER - L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 7884 din 04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. V..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul personal, cu datele de identificare consemnate în caietul grefierului de ședință, lipsind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Intimatul, personal, solicită amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de către intimat, ca nefondată, având în vedere faptul că citația a fost primită la adresa acestuia la data de 18.12.2013, partea având timp suficient pentru angajarea unui apărător.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimatului în dezbaterea recursului.
Intimatul, personal, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.7884/04.10.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul DGFP București în reprezentarea AFP Sector 5 în contradictoriu cu pârâtul P. V., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.
Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.
A apreciat judecătorul fondului că nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
In ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006,simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate,ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de parat care au dus la insolventa societatii.
Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de administrator, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Potrivit art. 27 din legea nr.85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nu exista legatura de cauzalitate intre fapta paratului de a nu formula cererea in termenul prevazut de art. 27 din lege si starea de insolventa, intrucat, astfel cum rezulta din dispozitiile mentionate, starea de insolventei este anterioara faptei.
Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. A considerat judecătorul fondului că, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 5 a Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 14.12.2013.
În motivarea cererii sale recurenta a arătat că hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, caz prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă; consideră recurenta că, atât timp cât declarațiile privind obligațiile fiscale nu au fost depuse, rezultă clar că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea, fiind îndeplinite cerințele art.138 lit.d.
Recurenta enunță dispozițiile art.11 și art.1 din Legea nr.82/1991 și evidențiază că prin rapoartele de activitate depuse la dosar de lichidatorul judiciar rezultă că pârâtul nu a prezentat toate documentele prevăzute de art.28 din legea insolvenței, împrejurare din care reiese că nu au fost respectate dispozițiile art.1 și art.5 din legea contabilității.
Se susține că aceleași rapoarte fac dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate și prejudiciul cauzat creditorilor.
Se subliniază incidența și a dispozițiilor art.138 lit.c față de continuarea activității debitorului din dispoziția organelor sale de conducere și în acea situație în care insolvența era vădit prezumată, în sensul că debitorul nu își achitase datoriile scadente de mai mult de 30 de zile.
În drept au fost invocate Legea nr.85/2006, Codul civil, Legea nr.82/1991 și Legea nr.31/1991, O.G. nr.92/2003.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, dar și în considerarea dispozițiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit.c) și d) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimatul se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006, prin neîndeplinirea obligației de comunicare a bilanțurilor ori raportărilor contabile către lichidatorul judiciar.
Or, recurenta nu a dovedit că nedepunerea la organele fiscale a acestor declarații și bilanțuri contabile ar fi determinat apariția insolvenței.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimat a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Totodată, pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal. În plus, Curtea observă că rapoartele lichidatorului judiciar au identificat ca motiv al ajungerii în stare de insolvență a debitoarei stoparea activității în anul 2008, în condițiile în care obiectul de activitate al acesteia era reprezentat de agenții imobiliare.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 7884 din 04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. A. A. I. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red.AMG/2ex
Jud.fond P. M.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
