Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 482/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 482/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 14204/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr intern 3159/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 482/2014
Ședința publică de la 25 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. P.
Judecător C. G. I.
Judecător E.-S. R.
Grefier E.-R. L.
*************
Pe rol judecarea recursului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva Sentinței civile nr.6552/28.06.2013, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât N. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că s-a depus întâmpinare la dosar în două exemplare și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea art.242 Cod procedură civilă astfel cum a fost solicitată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil constată:
Prin sentința civilă nr. 6552/28.06.2013, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ a fost respinsă cererea formulată de DGFP BUCURESTI in reprezentarea AFP SECT.2 in contradictoriu cu paratul N. B..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.
Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.
Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
In ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006,simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate,ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de asociati care au dus la insolventa societatii.
Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de asociati, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Nu exista legatura de cauzalitate intre neformularea cererii in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa si starea de insolventa, intrucat, astfel cum rezulta chiar din dispozitiile legale mentionate, starea de insolventa este anterioara cererii.
Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă lichidatorul judiciar nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București susținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind indicate în drept dispozițiile art. 304 pct.9 și dispozițiile art. 304 1 C.proc.civ.
A susținut că pârâtul a săvârșit fapta prevăzută de art. 138 lit.c pentru că potrivit art. 27 din Legea nr. 85/2006 avea obligația de a solicita aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și nu să dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Recurenta a imputat pârâtului managementul defectuos desfășurat în cadrul societății.
A susținut că nedepunerea documentelor la care era obligat potrivit dispozițiilor legale creându-se premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive și a unuei duble contabilități. Pârâtul nu a ținut contabilitate în conformitate cu prevederile legale fiind astfel îndeplinită condiția esențială expres prevăzută de lit. d a art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prejudiciul rezultă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale astfel cum rezultă din tabelului final al obligațiilor debitoarei.
A mai arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 72 din Legea nr. 85/2006 și art. 374 C.. sa culpa cerută de lege pentru atragerea răspunderii administratorului.
A susținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită culpabilă a administratorului, constă în în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Conchizând, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii și obligarea pârâtei la plata pasivului neacoperit respectiv a obligațiilor debitoarei.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.9 și dispozițiile art. 304 1 C.proc.civ.
S-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 C.proc.civ.
Intimatul pârât, deși legal citat nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță pentru a-și preciza poziția cu privire la cererea de recurs.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”
Potrivit art. 129 alin.1 C.proc.civ. teza finală, părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, (…) să își probeze pretențiile și apărările.
Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
Deși, criticând sentința recurată, a reluat în cuprinsul cererii de recurs susținerile din cuprinsul cererii de atragere a răspunderii recurenta nu a făcut dovada susținerilor sale astfel cum a reținut și instanța de fond.
Contrar susținerii recurentei, Curtea reține că prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolvență.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitățile dispuse de pârât, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca acestea ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedita fapta ilicita.
Astfel, în cauză nu a dovedit actele dispuse de pârât în cursul desfășurării activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți și în dauna creditorilor și nici actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârât și care s-ar încadra în conținutul fapte ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâtul ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoare.
Deși potrivit art. 129 alin.1 C.proc.civ. avea obligația de a proba susținerile, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății.
De asemenea, faptul că într-adevăr, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență " nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății.
În privința omisiunii ilicite constând în neținerea unei contabilități în conformitate cu legea (art.138 alin.1 lit.d) teza a III-a), teza invocată de recurentă Curtea reține că reclamantul nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea ilicită imputată ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență. Reclamantul se limitează la afirmații fără suport probatoriu și la prezumții nejustificate, care însă nu suplinesc obligația sa procesuală de a dovedi relația de cauzalitate între neținerea contabilității societății și starea de insolvență a acesteia. Astfel cum a reținut și tribunalul, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea, ar fi ascuns/distrus contabilitatea ori ar fi ținut o contabilitate fictivă la societatea la care îndeplinea funcția de administrator, fără a se proba raportul de cauzalitate dintre această faptă și apariția stării de insolvență a societății, nu este de natură, prin el însuși, să conducă la antrenarea răspunderii patrimoniale conform art.138 alin.1 din lege.
Instanța mai reține că reclamantul nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârât ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei și că, în acest fel, i-ar fi prejudiciat pe creditori. În acest sens trebuie avut în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre faptele ilicite analizate mai sus și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârâtă a faptelor în discuție nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale a acestora și obligarea lor la suportarea pasivului societății.
De asemenea,nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurentă în justificarea pretențiilor sale poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această faptă, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să ducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunsă în stare de insolvență.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Dezinteresul imputat pârâtului poate fi apreciat cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea acestora la suportarea pasivului debitorului.
Pentru acestea considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de către reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva Sentinței civile nr.6552/28.06.2013, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât N. B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.02.2014.
Președinte, M. P. | Judecător, C. G. I. | Judecător, E.-S. R. |
Grefier, E.-R. L. |
Red.Jud. M.P.
Tehnored.M.P./2 ex./
13.03.2014
Tribunalul București – Secția a VII- a Civilă
Judecător sindic: S. O.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
