Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1904/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1904/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 39340/3/2012/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1904
Ședința publică din data de 13.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTORULUI 5, împotriva sentinței civile nr. 5506 din 28.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. R..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, atât la primul cât și la al doilea apel nominal, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Premergător în cauză Curtea, din oficiu, pune în discuție recalificarea căii de atac.
În considerarea datei inițiale a dosarului, 09.10.2012, și a dispozițiilor art.3 alin.1 din Legea 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, reținând că procedura insolvenței în ce privește pe debitoarea S.C. ELEVAT BUSSINESS S.R.L. a fost deschisă ca urmare a unei cereri de învestire a Tribunalului București la data de 09.10.2012 și văzând dispozițiile anterior menționate, Curtea recalifică califică calea de atac ca fiind recursul, urmând a se constitui potrivit art. 99 alin. 3 și art.11423 alin.2,3 și 5 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, prin includerea în complet a celui de al treilea judecător ce face parte din compunerea completului C10 Recurs, domnul judecător A. A..
Având în vedere faptul că recurenta a solicitat judecata în lipsă și nu au fost solicitate probe noi în cauză, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.5506 din 28.05.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea formulată de DGFP București în reprezentarea AFP Sector 5 în contradictoriu cu pârâtul M. R., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că din informatiile furnizate de ORC Bucuresti si din inscrisurile de la dosar rezulta ca paratul a fost asociat si administrator al debitoarei.
În opinia instanței de fond, în conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamanta trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
A constatat judecătorul fondului că, din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul, rezulta ca reclamanta se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamanta nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unor persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
În opinia instanței de fond, din cererea formulata nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parati si starea de insolventa a debitoarei.
Or, in speta, reclamanta Administratia Finantelor Publice sector 5, a facut doar afirmatii generice referitoare la continuarea activitatii in interes personal, fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) si d) din lege.
O conditie esentiala pentru angajarea raspunderii pentru fapta prevazuta de art. 138 lit. c) din lege, o reprezinta dovada “interesului personal”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Acuzele aduse paratului constand in management defectuos nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
Consideră judecătorul că reclamanta nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala (Legea nr. 82/1991 republicata) și starea de insolventa a debitoarei.
Fapta prevazută la art.138 lit d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtii au ținut o contabilitate fictivă și au facut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevazut de art.35 din lege, ori ca nu a depus raportările contabile la lichidatorul judiciar, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. De altfel, chiar reclamanta-creditoare a aratat ca societatea a inregistrata la institutia financiara declaratiile mentionate de lege, iar in baza acestor documente AFP sector 2 a formulat declaratie de creanta si a individualizat obligatiile restante la bugetul de stat.
Se arată că, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta creditoare nu a facut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 20.08.2014.
În motivarea cererii sale apelanta a arătat că hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii și a invocat dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă; consideră apelanta că, atât timp cât declarațiile privind obligațiile fiscale nu au fost depuse, rezultă clar că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea, fiind îndeplinite cerințele art.138 lit.d.
Apelanta enunță dispozițiile art.11 și art.1 din Legea nr.82/1991 și evidențiază că prin raportul de activitate depus la dosar de lichidatorul judiciar rezultă că pârâtul nu a prezentat toate documentele prevăzute de art.28 din legea insolvenței, împrejurare din care reiese că nu au fost respectate dispozițiile art.1 și art.5 din legea contabilității.
Se susține că aceleași rapoarte fac dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate și prejudiciul cauzat creditorilor.
Se subliniază scopul edictării normei prevăzute de art.138 lit.c și se invocă incidența și a acestor dispoziții legale față de continuarea activității debitorului din dispoziția organelor sale de conducere și în acea situație în care insolvența era vădit prezumată, în sensul că debitorul nu își achitase datoriile scadente de mai mult de 30 de zile. Se evidențiază caracterul defectuos al managementului.
În drept au fost invocate Legea nr.85/2006, Legea nr.82/1991 și Legea nr.31/1991, O.G. nr.92/2003.
La termenul de judecată din data de 13.11.2014 Curtea, din oficiu, a pus în discuție și a dispus recalificarea căii de atac.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs, dar și în considerarea dispozițiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit.c) și d) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimatul se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006, prin neîndeplinirea obligației de depunere a actelor contabile conform art.28 din Legea nr.385/2006.
Or, recurenta nu a evidențiat prin indicare punctuală actele contabile care nu au fost depuse la organele fiscale și nici nu a dovedit că pretinsa nedepunere a acestor declarații și bilanțuri contabile ar fi determinat apariția insolvenței.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimat a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Totodată, pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal. Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTORULUI 5, cu sediul în București, . sector 2 împotriva sentinței civile nr. 5506 din 28.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. R.,cu ultim domiciliu cunoscut în Turcia, Hatai, ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. M. G. M. M. A. A.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/2 ex/11 decembrie 2014.
Jud. Fond Z. M.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Contestaţie. Sentința nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 913/2014. Curtea de... → |
|---|
