Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1544/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1544/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-09-2014 în dosarul nr. 34212/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 1483/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.1544/R/2014
Ședința publică de la 15 septembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: A. S. V.
JUDECĂTOR: S. G. N.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr.4021 din 09.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât R. N..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței de recurs faptul că citația emisă intimatului-pârât R. N. a fost restituită la dosar, cu mențiunea „destinatar mutat de la adresă”.
În raport de dispozițiile art.98 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că procedura de citare cu intimatului-pârât R. N. este legal îndeplinită și având în vedere că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 4021 din 09.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a Vll-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect atragere răspundere patrimonială, formulată de reclamanta Administrația Finanțelor Publice Sector 3, prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva pârâtului R. N..
În motivarea sentinței, instanța a reținut că datorită condițiilor de fond și de formă instituite de legea insolvenței pentru angajarea răspunderii administratorului statutar în caz de insuficiență a activului îi conferă acesteia un caracter special care doar împrumută unele caracteristici ale răspunderii civile delictuale de drept comun.
Această răspundere civilă delictuală specială poate fi activată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar insuficiența activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiva. Caracterul special al acestei răspunderi este definit prin următoarele coordonate: dimensiunea și caracterul prejudiciului; caracterul limitativ al faptelor ilicite care pot da naștere acestui prejudiciu și răspunderi; subiectele prin care se manifestă calitatea procesuală activă; legătura de cauzalitate inedită dintre fapta imputată și starea de insolvență.
Apoi, ajungerea societății în stare de insolvență justifică o răspundere patrimonială a administratorilor potrivit teoriei riscului profit. Când societatea a ajuns în stare de insolvență, este firesc ca administratorului să i se atribuie povara datoriilor, fiindcă acolo unde a existat cândva un avantaj, trebuie să fie recunoscută și o obligație.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 138 lit. c din lege se poate reține că starea de insolvență a debitoarei se datorează continuării unei activități, în interes personal, care ducea debitoarea la această stare. Fapta constă în continuarea activității debitoarei în situația în care insolvența acesteia era “vădit prezumată“, în sensul că debitoarea nu și-a achitat datoriile scadente de mai mult de 30 de zile, având totodată obligația să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii (art. 27alin. 1).
Dar organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerat, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
Obligația legală de a sista continuarea activității debitoarei și de a formula o cerere de deschidere a procedurii prevăzute de art. 27 alin. 1 din lege, când insolvența este vădită, își găsește rațiunea că prin netergiversarea acestei stări, debitul insolvent ar putea fi reabilitat, iar neîndeplinirea acestei obligații rezidă în săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c, dar fapta poate întruni și elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută simplă, prev. și pedepsită de art. 143 alin.1 din lege, dacă cererea de deschidere a procedurii depășește cu mai mult de 6 luni termenul prev. la art. 27 și, deci, fapta este săvârșită înainte de deschiderea procedurii, și constă în continuarea activității debitoarei care înregistra pierderi în doi sau mai mulți ani consecutivi (3 ani prev. ca termen regresiv de lege), fără să se ia măsura unei infuzii de capital, sau să se stopeze așa cum s-a arătat această activitate.
Creditoarea n-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea în acest context și dacă această consistență ruinătoare a pârâtului a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
Fapta nefiind dovedită prin nici un mijloc de probă nu poate nici să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului și implicit că acest capăt de cerere se va respinge ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii.
În motivarea recursului, recurenta a apreciat hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Răspunderea prevăzută de art. 138 este o răspundere civilă delictuală specială ce intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență. Prin reglementarea instituită, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele. Din modul de redactare rezultă că existența a cel puțin uneia din faptele expres prevăzute este suficientă pentru a opera răspunderea patrimonială, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c), în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi. Conform art. 27 din Legea 85/2006, administratorul are obligația de a solicita .>
Întrucât administratorul societății este un mandatar, iar mandatul acestuia este prezumat cu caracter oneros, răspunderea acestuia este atrasă și pentru cea mai simplă culpă.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Pentru a se reține răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea 85/2006, este necesară îndeplinirea a două condiții cumulative: starea de insolvență a societății debitoare și săvârșirea de către persoanele vizate a uneia din faptele expres și limitativ prevăzute de lege.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâta a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Simpla continuare a unei activități nerentabile nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal. Acuzația adusă pârâtului privind managementul defectuos nu este sancționată de art. 138 din lege.
Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtei prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.
În consecință, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr. 4021/09.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât R. N., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 septembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR A.S. V. S.G. N.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./25.09.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte: M. M.
| ← Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr.... | Contestaţie. Sentința nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
