Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 241/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 241/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 34436/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2614/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 241/2014
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR I. G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței civile nr. 6474 din data de 26.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul R. C. A..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul personal, lipsind recurenta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că intimatul a depus la dosar întâmpinare și set de acte, în două exemplare.
Curtea acordă intimatului cuvântul pe cereri prealabile și pe probe:
Intimatul personal, legitimat cu actele de identitate menționate în caietul grefierului de ședință, solicită admiterea probei cu înscrisurile atașate întâmpinării și arată că alte cereri nu mai are de formulat.
Curtea, deliberând în temeiul art. 305 C.p.c., încuviințează proba cu înscrisurile atașate întâmpinării și nemaifiind alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă intimatului cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul personal, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București, apreciază că nu se află sub incidența dispozițiilor art. 138 din legea insolvenței, solicită să se constate că au fost depuse toate actele contabile.
CURTEA:
Asupra recursului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 6474/26.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamantul D. B. in reprezentarea AFP SECT.2-sector 2, București, . GEROTA, nr. 13 în contradictoriu cu paratul R. C. A.-sector 2, București, ., ., ..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, creditorul D. B. in reprezentarea AFP SECTOR 2 a chemat în judecată pe paratul R. C. A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îl oblige la suportarea pasivului debitorului ..
În motivarea cererii, creditorul a arătat că in urma verificarilor efectuate de lichidatorul judiciar rezulta ca in patrimoniul debitorului nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile astfel ca nu a fost posibila recuperarea creantelor inscrise in tabelul definitiv al obligatiilor.
A mentionat creditorul ca potrivit dispozitiilor art. 138 lit. c din legea insolventei a fost instituit de catre legiuitor principiul apararii drepturilor creditorilor fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege, in speta, paratul dispunand in interes personal continuarea unei activitati care ducea in mod vadit persoana juridica la incetarea de plati, neconformandu-se dispozitiilor potrivit carora reprezentantii societatii creditoare sunt obligati in baza art. 27 din legea 85/2006 sa solicite aplicarea dispozitiilor legii insolventei in situatia in care starea de insolventa este iminenta sau atunci când se afla in incetare de plati.
S-a arătat că fapta ilicita a administratorului societatii consta in exercitarea unui management defectuos, in sensul ca a dispus continuarea unei activitati care ducea in mod vadit societatea in stare de insolventa, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului in incapacitate de plata.
De asemenea, a arătat creditorul că societatea debitoare nu a depus actele contabile, lichidatorul neintrând in posesia documentelor prevăzute de art. 28 din legea 85/2006, instituindu-se astfel prezumtia relativa a netinerii contabilitatii in conformitate cu legea.
În drept au fost invocate disp. art. 138 alin.1 lit. c și d, Legea nr.85/2006.
Fiind legal citat, paratul s-a prezentat in instanta, depunand note scrise, solicitand respingerea cererii, aratand ca a predat documentele societatii conform proceselor verbale de predare primire depuse la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul au fost administrator al debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art.138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, s-a reținut că, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor privind obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art.138 lit.d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
S-a concluzionat că, în speță, nu sunt întrunite nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art.138 din lege.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art.138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la incetarea de plăți, s-a reținut că în speță nu s-a făcut in nici un fel dovada incidenței acestui text de lege.
În acest sens, s-a arătat că pentru aplicarea art.138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator in interes personal și care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la incetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor legii 85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege.
De asemenea, s-a arătat că dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
Pentru aceste considerente instanța a respins, ca nefondată cererea creditorului.
Împotriva sentinței civile nr.6474/26.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
Aceasta a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind lipsită de temei legal și ca fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Se arată în primul rând că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială și că evidențierea existenței cel puțin a unei dintre faptele prevăzute expres și limitativ de lege este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Recurenta apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală de a nu dispune continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Susține că, potrivit dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006, administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor acestei legi, nu numai în situația încetării de plăți, ci și în situația în care această stare este iminentă. Dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr. 85/2006 apar astfel ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din lege.
Sunt invocate dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 și cele ale art. 374 C.. și răspunderii administratorilor de dispozițiile referitoare la mandat. În acest sens, se susține că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, ci și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.
Referitor la incidența art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, menționează că lichidatorul judiciar nu a intrat în posesia documentelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea. Sunt invocate prevederile Legii nr. 82/1991, art. 1 alin. și art. 5, precum și cele ale art. 73 din Legea nr. 31/1990, referitoare la obligația ținerii de către societățile comerciale a contabilității în partidă dublă și a răspunderii administratorilor pentru existența registrelor cerute de lege și pentru corecta lor ținere.
Se mai susține că se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile acesteia erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs expuse și care se referă la dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 C.pr.civ.. se constată că nu este fondat.
Nu se poate reține ca fiind întemeiată susținerea recurentei în sensul că pentru antrenarea răspunderii prevăzute de art.138 din Legea este suficient să se dovedească săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute de acest text de lege, fără a se dovedi celelalte elemente ale răspunderii civile. Răspunderea întemeiată pe prevederile art.138 din lege este o răspundere delictuală specială a cărei antrenare presupune dovedirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, nu numai a faptei ilicite și a prejudiciului, ci și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției făptuitorului.
Referitor la fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, se constată că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de acest text de lege întrucât, chiar în condițiile continuării activității societății spre o stare de încetare de plăți, nu s-a dovedit existența interesului personal în continuarea în acest mod a activității societății.
Totodată, se apreciază că, așa cum a reținut instanța de fond, exercitarea unui management defectuos de către administratorul societății debitoare nu este suficient pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât în condițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, atâta timp cât nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege.
De asemenea, nerespectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 85/2006 referitoare la obligația debitoarei de a solicita aplicarea dispozițiilor acestei legi în situația apariției stării de insolvență nu poate avea ca efect antrenarea răspunderii patrimoniale potrivit art. 138 din lege. În primul rând, nerespectarea acestei obligații este ulterioară apariției stării de insolvență și nu poate constitui o cauză a acestei stări. În al doilea rând, sancțiunea pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este antrenarea răspunderii potrivit dispozițiilor art. 138 din lege, ci este instituită de prevederile art. 143 din legea insolvenței.
Cu privire la dispozițiile referitoare la contractul de mandat invocate de către recurentă, respectiv dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 și cele ale art. 374 C.. și răspunderii administratorilor de dispozițiile referitoare la mandat nu sunt aplicabile în cauză. Răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere delictuală specială a persoanelor menționate de textul de lege care sunt vinovate de starea de insolvență a societății prin vreuna dintre faptele ilicite arătate de lege și, în consecință, nu sunt aplicabile în cauză prevederile care reglementează contractul de mandat dintre societatea comercială și administratorul statutar al acesteia și care se referă la o răspundere de natură contractuală.
Cu privire la fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, se constată că în mod întemeiat a considerat instanța de fond că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de acest text de lege, chiar dacă intimatul pârât, în calitate de administrator al societății debitoare, nu a depus la dosar toate documentele prevăzute de art. 28 din lege.
Este adevărat că nedepunerea la dosar a actelor contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 poate conduce la prezumarea existenței faptei ilicite constând în neținerea unei contabilități potrivit dispozițiilor legale. Însă, pentru antrenarea răspunderii în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 nu este suficientă doar probarea faptei ilicite, ci este necesar să se dovedească și existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în neținerea unei contabilități conforme cu legea și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Existența legăturii de cauzalitate trebuie probată în concret, adică să se demonstreze că fapta de neținere a contabilității potrivit legii este cauza ce a determinat apariția stării de insolvență a societății debitoare. Ca urmare, nu se poate reține probarea acestei legături de cauzalitate doar din simpla afirmare de către recurentă a faptului că „se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile acesteia erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății”.
Față de aceste considerente, se apreciază că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței civile nr. 6474 din data de 26.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul R. C. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 22.01.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. P. I. G. V. D.
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./ 2 ex.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1194/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie. Decizia nr. 1137/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
