Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 250/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 250/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 43757/3/2010/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 250
Ședința publică din data de 23.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: A. A.
JUDECĂTOR: I. P.
GREFIER: L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul G. G., împotriva sentinței civile nr.4092/18.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul, reprezentat de Domnul avocat B. V., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că recurentul nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar potrivit rezoluției de primire a dosarului.
Apărătorul recurentului depune la dosar azi, în ședință publică, dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar potrivit rezoluției de primire a dosarului.
În continuare, Curtea acordă cuvântul pe probe.
Apărătorul recurentului solicită încuviințarea probei cu înscrisuri reprezentând dovezi ale faptului că recurentul nu mai deține imobilul din București Calea Moșilor nr. 221, ., ..
La interpelarea Curții se arată de către reprezentantul convențional al recurentului că nu cunoaște unde avea domiciliul stabil clientul său la momentul formulării cererii de atragere a răspunderii.
Curtea, după deliberare, în raport de dispozițiile art. 305 C.pr.civ. încuviințează recurentului proba cu înscrisuri, apreciind-o utilă, pertinentă și concludentă soluționării dosarului.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Apărătorul recurentului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de atragere a răspunderii, ca neîntemeiată. Susține că la data formulării cererii de atragere a răspunderii recurentul nu mai avea același domiciliu, citarea făcându-se prin afișare la ușa instanței. Consideră că citarea acestuia trebuia făcută și prin mica publicitate. Arată că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, deoarece nu s-a făcut dovada că starea de insolvență s-a datorat unei fapte culpabile și nici raportul de cauzalitate dintre presupusa faptă și prejudiciu. Nu a dispus în interes personal continuarea activității societății, neexistând dovezi în acest sens și a depus situațiile financiare pe anii 2011, 2012 și 2013 la administrația financiară.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.4092/18.04.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a admis cererea formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2 și a obligat pe pârâtul G. G. la plata pasivului societății debitoare în sumă de 558.945 lei conform tabelului definitiv consolidat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că răspunderea organelor de conducere ale societății este atrasă în strânsă legătură cu nedepunerea culpabilă ale documentelor societății. Or, potrivit, dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1190, privind societățile comerciale „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de mandat.” Administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpă, comisă în executarea lui, culpă ce constă atât într-o acțiune, cât într-o omisiune. Pentru încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate, prin faptele comise, se ajunge la atragerea răspunderii civile delictuale potrivit art. 998-999 Cod Civil. În speță s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat creditorilor.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul G. G., înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 23 iulie 2013, prin care a solicitat, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că citarea recurentului s-a făcut prin afișare la o adresă la care nu locuiește de foarte mult timp, ceea ce a dus la imposibilitatea de a lua cunoștință de existența cauzei. Arată recurentul că imobilul unde a fost citat a fost înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat în data de 26.06.2007.
Al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța nu a motivat hotărârea. În opinia recurentului, instanța nu a înfățișat considerentele de fapt și de drept care au condus-o la soluția pronunțată.
Prin cel de al treilea motiv de recurs pârâtul a invocat lipsa de temei legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Susține partea că nu există nici un mijloc de probă din care să reiasă că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.998-999 cod civil și condițiile speciale prevăzute de art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006. Se evidențiază faptul că pârâtul administrator nu a avut cunoștință de existența cererii de deschidere a procedurii insolvenței și nici de existența dosarului, fapt pentru care contabilul a întocmit și înregistrat la Administrația Finanțelor Publice sector 2 toate documentele contabile, inclusiv pe anul 2012, bilanțuri care atestă că la momentul promovării cererii de deschidere a procedurii societatea înregistra profit.
În opinia recurentului recuperarea unor taxe și impozite se putea face prin alte mijloace legale de către organul fiscal.
În drept au fost invocate dispozițiile art.299 și urm. din Codul de procedură civilă, art.8 din Legea nrr.85/2006.
Prin cererea de recurs s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază fondat recursul pentru următoarele considerente:
În cenzurarea primului motiv de recurs, Curtea constată că pârâtul G. G. reclamă nelegala sa citare pentru termenul la care cauza a fost soluționată, respectiv 18.04.2013. Observă instanța că partea a fost citată, așa cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 12 și 13 dosar fond la adresa din București, Calea Moșilor nr.221, ., ., iar dovada de citare a fost returnată la dosarul cauzei cu mențiunea noul locatar nu permite afișarea. Pentru același termen de judecată, însă, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.95 ali.2 din Codul de procedură civilă, dispunând citarea pârâtului și prin afișare la ușa instanței.
Constată Curtea că niciuna dintre probele administrate în cauză nu dovedește împrejurarea potrivit căreia pârâtul a fost citat la o altă adresă decât cea de domiciliu. Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul raportului de activitate nr.1 întocmit de administratorul judiciar EVRIKA INSOLVENCY IPURL, aflat la fila 67 dosar nr._ 10, administratorul . SRL, prin adresa nr._/15.12.2011 Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a comunicat că domiciliul administratorului G. G. este în București, Calea Moșilor nr.221, ., .. Mai mult decât atât, chiar dovada de achitare a taxei de timbru în recurs consemnează că adresa de domiciliu a pârâtului la data de 23 ianuarie 2014 este aceeași. Or, în aceste condiții, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.95 alin.2 din codul de procedură civilă atât timp cât recurentul pârât, deși a înstrăinat în cursul anului 2006 imobilul la care își stabilise domiciliul, nu a întreprins nici un demers pentru modificarea mențiunilor privind domiciliul său. În aceste condiții, instanța de control judiciar nu poate reține o vătămare a părții prin citarea sa în temeiul art.95 alin.2.
Cu referire la cel de al doilea motiv de recurs, Curtea apreciază că în cauză nu se impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. Deși sumară, motivarea instanței de fond permite cenzurarea considerentelor care au dus la formarea convingerii judecătorului, pe baza probelor administrate în cauză de către reclamantă.
În ceea ce privește cel de al treilea motiv de recurs; curtea apreciază că acesta se circumscrie situației reglementate de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
În opinia Curții, răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Reclamanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 lit. c) din lege, reclamanta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, reclamanta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu au demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Simplele aserțiuni ale reclamantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență. Or, din cuprinsul raportului care analizează cauzele și împrejurările care au dus la starea de insolvență rezultă că . SRL a ajuns în incapacitate de plată din cauza încasării cu întârziere a sumelor de la o parte din clienți, ceea ce a avut ca efect majorarea capitalului blocat în creanțe, precum și un management defectuos. Aceste împrejurări nu se circumscriu ipotezei legale pe care reclamanta își întemeiază cererea introductivă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina recurentului-pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre netemeinică, a cărei infirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1 și art.304 pct.9 din C.proc.civ., va admite recursul, cu consecința modificării, în tot, a sentinței, în sensul respingerii cererii introductive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de G. G. împotriva sentinței civile nr.4092/18.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
Modifică în tot sentința atacată în sensul că:
Respinge cererea formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2 ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. A. A. I. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red. Jud.AMG./2 ex.
Judecător-sindic –S. C. V.
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 89/2014. Curtea de... → |
|---|
