Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1416/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Decizia nr. 1416/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 6144/3/2013/a1

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DOSAR NR._

(Număr în format vechi 886/2014)

DECIZIA CIVILĂ NR.1416/R/2014

Ședința publică de la 23 iunie 2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR

JUDECĂTOR: A. S. V.

JUDECĂTOR: S. G. N.

GREFIER: V. G.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4, împotriva Sentinței civile nr._ din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. G..

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței de recurs faptul că citația emisă intimatului-pârât C. G. a fost restituită la dosar, cu mențiunea „destinatar mutat de la adresă”.

În raport de dispozițiile art.98 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că procedura de citare cu intimatului-pârât C. G. este legal îndeplinită și având în vedere că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține recursul spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată :

Prin sentința civilă nr._ din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a Vll-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea AFP Sector 4 București, împotriva pârâtului C. G..

În motivarea sentinței, instanța a reținut că, pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.

În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.

În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.

Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.

Creditoarea a invocat pe de o parte dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.

Societatea debitoare a fost înființată în anul 1999, pârâtul având calitatea de asociat și administrator.

La data de 22.05.2006 Tribunalului București Secția a VI-a civilă a constatat dizolvarea de drept a debitorului, în temeiul art. 237 din Legea nr. 31/1990, modificată și completată, iar prin rezoluția O.R.C. București nr._/17.12.2012 a fost numit lichidator Cabinetul Individual de Insolvență I. M., în condițiile art. 252 și urm. din Legea nr.31/1990, republicată, procedura insolvenței fiind deschisă la cererea lichidatorului judiciar.

După deschiderea procedurii insolvenței, lichidatorului judiciar nu a putut intra în posesia actelor contabile.

Din perspectiva săvârșirii faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal.

În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, nu se poate reține săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți.

În condițiile în care societatea și-a încetat activitatea cu șase ani înainte de deschiderea procedurii, accentuarea stării de insolvență nu s-a datorat continuării unei activități generatoare de noi datorii, ci perceperii de penalități și dobânzi pentru debite anterioare.

Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu s-a dovedit.

Reclamanta invocă incidența dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, care presupune săvârșirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară acte contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.

Potrivit art. 27 alin 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 196 alin. 1 și art. 73 alin 1 din Legea nr. 31/1990 administratorilor le incumbă obligația ținerii unei evidențe contabile în conformitate cu dispozițiile legale.

Încălcarea acestei obligații poate fi de natură a conduce la angajarea unor diferite forme de atragere a răspunderii, care includ răspunderea penală sau contravențională.

Spre de deosebire de astfel de tipuri de răspundere, care nu implică în mod obligatoriu dovedirea unui prejudiciu, în condițiile în care s-a considerat de legiuitor că fapta prin ea însăși prezintă un grad de pericol social suficient pentru a fi sancționată în acest mod, din punct de vedere al răspunderii civile reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a se dovedi nu numai săvârșirea faptei, respectiv neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, ci și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv cauzarea sau accentuarea stării de insolvență a societății, fapt nedovedit de probele administrate în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii formulate.

În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele:

Instanța de fond a procedat la soluționarea cererii cu interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).

Prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentantul debitoarei a încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se află în încetare de plăți, administratorii societății nu au făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei ( art. 138 lit. c). Societatea a acumulat în decursul timpului datorii semnificative, care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.

În această situație, formularea cererii prevăzute de art. 27 din același act normativ, nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație, un comandament pe care administratorul nu îl poate încălca.

În acest context, dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolventă, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea nr.31/1990 rep.).

Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plați, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.

Răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art. 138 din legea insolvenței este o răspundere contractuală. Astfel, administratorul este considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.

Neîndeplinirea obligațiilor legale menționate mai sus creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, dovedește culpa acestuia în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.

Dispozițiile art. 138 alin. 1 trebuie înțelese în sensul de mai sus și nu sub aspectul unei vinovății care ar îmbrăca forma intenției sau culpei pentru că nu ne aflăm în fața dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, articolul 998 și urm. C.civ., ci în fața unei norme speciale derogatorie de la dreptul comun. Prin săvârșirea oricărei fapte descrisă de art. 138, culpa persoanei trebuie examinată după criteriul bunului profesionist (bonus pater familias).

De asemenea, din actele cauzei rezultă că mai multe categorii de obligații la bugetului de stat nu au fost vărsate la termenele prevăzute de legale, acumularea acestora precum și a dobânzilor și penalizărilor de întârziere aferente, constituind cu siguranța unul din motive pentru care debitoarea a ajuns in încetare de plați.

Astfel "responsabilitatea pentru manifestarea acestor încălcări ale dispozițiilor legale revine cu certitudine administratorului debitoarei, față de prevederile art. 138 alin 1 lit. d) din legea 85/2006 privind procedura insolvenței."

În cauză au fost întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv există un prejudiciu, există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între cele două și prezumția de culpă a administratorilor.

În ceea ce privește existența unei fapte ilicite, rezultă fără echivoc ca in cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege nu s-a ținut o contabilitate în conformitate cu legea, fiind astfel îndeplinită condiția esențială prevăzută expres de litera d) art. 138 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.

În privința prejudiciului, recurenta a susținut că existența unui prejudiciu cert s-a stabilit cu prisosința în cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciară, prin întocmirea de către lichidatorul judiciar a tabelului final consolidat al obligațiilor debitoarei, tabel necontestat.

În privința izvorului răspunderii civile, aceasta are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății îl încheie cu societatea). Primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentanților societății.

Administratorul având de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art. 72 din Legea 31/1990 și are răspundere contractuală față de terții păgubiți de societatea ce o reprezintă.

Obligația ținerii contabilității în conformitate cu prevederile legale incumbă administratorului societății în baza legii, fiind una dintre obligațiile cuprinse în contractul de mandat tacit sau expres care se încheie între o societate și administratorul ei.

Față de cele arătate mai sus rezultă fără echivoc existenta culpei pârâtului.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț în scopul realizării de profit. Deci prin contractul de societate, asociații se obliga la săvârșirea anumitor acte de comerț de natura a produce profit. Fiind accesorii desfășurării activităților de comerț, depunerea documentelor contabile prevăzute de lege poate fi considerată de asemenea o acțiune accesorie desfășurării activității comerciale la care asociații sunt obligați în conformitate cu contractul de societate.

O societate comerciala nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres față de prevederile legale ce guvernează și reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți comerciale.

Acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale administratorului ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea și neaplicarea legii) și prejudiciul creat creditorilor prin ..

Mai mult, nu se poate vorbi de neimplicare a administratorului în ajungerea în stare de faliment a societății, atâta vreme cât a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natură impozit microîntreprinderi și venituri din amenzi. Deci societatea și implicit administratorul acesteia au obținut profit din activitățile comerciale desfășurate, fără să plătească impozitele aferente.

In considerarea celor expuse mai sus va rugam sa observați ca instanța de fond a analizat eronat situația de fapt, considerând ca, in cauza nu s-au probat elementele necesare pentru atragerea răspunderii patrimoniale a paratului.

În temeiul art. 138 din lege, sunt răspunzători pecuniar, membrii organelor de conducere "care au cauzat" ajungerea persoanei juridice la încetarea de plați prin una dintre faptele enumerate în text. Aceasta expresie "au cauzat" sugerează existența raportului de cauzalitate între fapta personală și prejudiciul suferit de averea debitorului și consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc și în situația în care fapta a constituit condiții favorabile pentru ajungerea în insolvență. Prin urmare, pârâtul cu intenție nu a respectat aceste obligații și nu a depus actele contabile pentru a frauda creditorii. Starea de insolvență îi este imputabilă.

Instanța de fond a analizat eronat situația de fapt, considerând că nu sunt întrunite nici una dintre ipotezele cuprinse in art. 138 c) și d) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

În drept, au fost indicate dispozițiile Lg. 85/2006.

Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006.

Pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.

Simpla continuare a unei activități nerentabile nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal. Acuzația adusă pârâtului privind managementul defectuos nu este sancționată de art. 138 din lege.

Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, reclamanta nu a explicat și dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea și starea de insolvență a debitoarei.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtei prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4, împotriva Sentinței civile nr._ din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. G., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 iunie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

F.L. ȘALAR A.S. V. S.G. N.

GREFIER,

V. G.

Red.Jud.Ș.F.L./27.06.2014

Nr.ex.: 2

Fond: Tribunalul București

Președinte: G. L.D.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1416/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI