Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1965/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1965/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 2348/93/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2535/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA Nr. 1965/2014
Ședința publică de la 27 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C.
Judecător L. C. S.
Judecător Ș. C. C.
Grefier L. V. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant D. I. LICHIDATOR JUDICIAR AL ., împotriva sentinței civile nr. 1400/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât H. D. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1400/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._ a fost respinsă cererea formulată de reclamanta . prin Lichidator D. I. in contradictoriu cu pârâtul H. D. A. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanta susține că starea de insolvență a debitoarei a fost cauzată de către pârât, în calitate de administrator al debitoarei, prin săvârșirea de acesta a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
În privința faptei de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, imputate pârâților, instanța reține că reclamanta nu a făcut proba, prin înscrisuri concludente, a elementelor constitutive esențiale ale faptei ilicite în discuție. Simpla indicare a faptei astfel cum este prevăzută de art.138 al.1 lit.a din lege nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite si cum au fost folosite acestea in fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
D. constatarea faptului ca debitorul avea înregistrate in contabilitate anumite active imobilizate/ stocuri/disponibilități bănești/creanțe nu duce in mod automat la concluzia ca acestea au fost însușite pârât, in lipsa probării efective a acestui aspect. Este necesar sa se probeze in concret care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost folosite, cum au fost folosite acestea in fapt si cine a folosit in aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuala in care culpa este prezumata, ci este o răspundere speciala care împrumuta din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea. Prin urmare,culpa nu este prezumata ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Ca atare, in lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret ce bunuri au fost folosite in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reținuta ca fiind dovedită fapta ilicită prevăzuta de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
Reclamantul și-a întemeiat cererea împotriva pârâtului și pe dispozițiile art. 138 lit. d) și e) din lege.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere, iar organele de conducere ale debitorului, prin faptele săvârșite, au cauzat insolvența debitorului.
Or, în speță, reclamantul a făcut doar afirmații generice referitoare atât la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, cât și la deturnarea sau ascunderea patrimoniului debitorului față de creditori, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. e) din lege. Calitatea pârâtului de fost administrator nu poate duce la concluzia că aceștia au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. e) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe; reclamantul nu a nu a indicat care sunt bunurile din patrimonial debitorului care au fost deturnate sau ascunse de către pârât, când a avut loc săvârșirea faptei, care nu este identică cu vânzarea bunurilor și din ce mijloace de probă rezultă aceasta, deși sarcina probei îi aparține;
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului, fost administrator, de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul creditor nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate;
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit.a, d, e a art.138 din lege. Pentru aceste considerente cererea reclamantei a fost respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declara recurs D. I. in calitate de lichidator judiciar al Belrom Electronice SRL solicitând modificarea sentinței atacate, admiterea cererii introductive și atragerea răspunderii administratorului statuar al societății, dl. H. A..
In motivarea recursului s-a arătat că persoana responsabilă pentru apariția stării de insolvență este H. D. A. și se solicită atragerea răspunderii acestuia in temeiul art.138 lit.d din Legea nr.85/2006întrucât însuși faptul nedepunerii de către debitor a actelor contabile, conform art.33 din lege, creează o prezumție relativă a neținerii contabilității in conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății in încetare de plăți și obligarea acestuia la acoperirea pasivului.
Pârâtul intimat, deși a fost notificat nu a pus la dispoziția lichidatorului documentele prevăzute la art.28 din Legea nr.85/2006 ceea ce demonstrează că pârâtul nu a respectat prevederile legii contabilității, care obligă societățile comerciale să țină contabilitatea conform Legii nr.82/1991 și conduce la concluzia că nu a ținut contabilitatea in conformitate cu legea. In lipsa oricărei evidențe contabile, precum și a actelor justificative care ar fi trebuit să reprezinte temei pentru înregistrarea contabilă este firesc ca administratorul să răspundă, faptele sale ducând la prejudiciul creditorilor și prezumă recurenta că au fost intenționate având in vedere că această prezumție nu a fost înlăturată de către pârâtul intimat. Administratorul nu a predat niciun bun către lichidator pentru valorificare și acoperirea masei credale, ceea ce demonstrează că a folosit bunurile societății in folosul propriu sau al altei persoane, că au deturnat sau ascuns activul societății.
Fostului administrator al debitoarei îi sunt aplicabile dispozițiile art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006 întrucât conform art.10 alin.1 din Legea contabilității răspunderea pentru organizarea și conducerea activității revine organelor de conducere.
Se mai arată că instanța de fond a reținut că lichidatorul judiciar a făcut afirmații generice privind vinovăția pârâtului dar nu a luat in considerare că se poate prezuma vinovăția acestuia..
In drept s-au invocat prevederile art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Intimatul, legal citat nu a depus întâmpinare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și in raport de actele și lucrările dosarului Curtea reține următoarele:
In primul rând Curtea reține că deși recurentul a indicat ca temei legal doar prevederile art.138 lit.d, din motivarea recursului rezultă că lichidatorul a înțeles să critice sentința și cu privire la incidenta art.138 lit.a și c din Legea nr.85/2006.
In al doilea rând reține că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine, sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovăție și de răspundere.
Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Trebuie observat ca art.138 lit.a din Legea nr.85/2006 impune necesitatea ca bunurile/creditele societății să fi fost folosite de persoana care a cauzat starea de insolvență în folos propriu sau în cel al unei alte persoane.
Simpla indicare a faptei astfel cum este prevăzută de art.138 al.1 lit.a din lege nu este suficientă, trebuind să se arate și să se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite și cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
D. constatarea faptului că societatea debitoare avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost însușite de intimatul – pârât, în lipsa probării efective a acestui aspect. Este necesar să se probeze în concret care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost folosite, cum au fost folosite acestea în fapt și cine a folosit aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.
Totodată, așa cum a fost menționat mai sus, răspunderea prevăzută de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuală operând doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa nu este prezumată ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret ce bunuri au fost folosite în interes propriu sau în cel al unei alte persoane, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp și, nu în ultimul rând, faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită prevăzută de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
Nu pot fi reținute susținerile recurentei – reclamante referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.e din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că textul de lege impune necesitatea ca o parte din activul persoanei juridice să fie deturnat / ascuns sau mărirea fictivă a pasivului acesteia.
În ceea ce privește mărirea fictivă a pasivului, nu a fost adusă nicio dovadă din care să rezulte acest aspect.
Constatarea faptului că societatea debitoare avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/ stocuri/ disponibilități bănești/ creanțe nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost deturnate sau ascunse de administrator, în lipsa probării efective a acestui aspect.
Este necesar să se probeze în concret care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost deturnate/ascunse, cum au fost deturnate/ascunse acestea în fapt, persoana care a deturnat/ascuns bunurile, perioada de timp și, nu în ultimul rând, faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret ce elemente de activ au fost deturnate / ascunse, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp și, nu în ultimul rând, faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită prevăzută de art.138 lit.e din Legea nr.85/2006.
Mai trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile, iar imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăți, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, trebuie subliniat că toate aceste fapte invocate de recurenta – reclamantă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, nedepunerea actelor contabile reprezintă un indiciu important pentru săvârșirea faptei ilicite invocate, însă doar dovedirea faptei nu poate conduce per se la un prejudiciu, cu un cuantum dovedit. Implicit, pentru dovedirea legăturii ei de cauzalitate cu prejudiciul și cuantumului invocat al acestuia este necesară administrarea unor probatorii concludente, ceea ce recurenta nu a făcut.
Astfel, descrierea generică a faptelor prin reiterarea conținutului textelor de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată și în cererea de recurs, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanței de fond individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv, nu acoperă cerința procesuală impusă reclamantului de a-și proba susținerile, iar în aceste condiții acțiunea promovată apare lipsită de suportul temeiniciei.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 C., urmează să respingă recursul declarat de către recurenta – reclamantă D. I. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulată de recurentul reclamant D. I. LICHIDATOR JUDICIAR AL ., împotriva sentinței civile nr. 1400/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât H. D. A., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi 27.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. L. C. Ș. C.
S. C.
GREFIER
L. V. V.
Red.jud.A.C/thred.A.C
2 ex/29.12.2014
………………………..
Tribunalul Ilfov
Judecător sindic:R. N.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
