Nulitate act juridic. Decizia nr. 1960/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1960/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 46997/300/2012

Dosar nr._ (Număr în format vechi 2246/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

…..

DECIZIA CIVILĂ Nr.1960/2014

Ședința publică de la 26 Noiembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE - I. C.

JUDECĂTOR - A. P.

JUDECĂTOR - I. G.

GREFIER - M. I.

Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții G. M. D. și G. T. R. C. împotriva Deciziei civile nr.449/11.07.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții prin avocat A. C. cu delegație la dosar și intimata, prin avocat D. Busini, cu delegație la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care Curtea acordă părților cuvântul pe cereri prealabile și pe probe:

Apărătorul recurenților arată că s-a modificat domiciliul ales al recurenților și solicită să se ia act de schimbarea intervenită, respectiv sediului ales al recurenților este în București ., ., sector 2. Depune în scris această precizare și arată că nu solicită probe noi.

Intimata prin avocat, arată că nu solicită probe noi.

Curtea ia act de modificarea domiciliului ales al recurenților, constată că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe noi de administrat, de asemenea, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul pe cererea de recurs.

Apărătorul recurenților, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arată că în mod eronat instanța de apel a considerat că aceste clauze contestate de către recurenți pot fi incluse în obiectul principal al contractului și sunt scutite de la analiza caracterului abuziv. Solicită să se observe că obiectul principal al acestui credit este punerea la dispoziție a sumei de bani și plata dobânzii și ratei de către împrumutați, consideră că, clauzele referitoare la comisioane nu pot face parte din obiectul principal al contractului, acestea neregăsindu-se la obiectul principal al contractului, ci acestea reprezintă accesorii ale obiectului contractului. În ceea ce privește includerea acestora în costurile creditului solicită să se observe că pentru ca acestea să fie incluse în costul contractului trebuie să reprezinte o contraprestație a băncii. Apreciază că instanța de apel a interpretat în mod greșit aceste clauze, solicită să se observe că în contractul de credit nu este specificat nici măcar cu titlul de exemplu vreo acțiune pe care intimatele să o facă pentru plata acestor sume de bani cu titlu comision de acordare respectiv comision de administrare. Nu se poate presupune că ar exista vreo acțiune/activitate desfășurată de intimate în condițiile în care această activitate nu este prevăzută în contract, mai mult acest caracter neclar este prevăzut în contract în sensul că nu se prevede clar în contract pentru ce se percepe acel comision de 0,15%, nu se specifică că ar fi acordat la sold, și este acordat oricărui împrumutat după semnarea contractului de credit. Arată că împrumutații nu au cunoscut la ce se aplică acest procent nici modul de calcul, și nu îl puteau presupune.

Cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, arată că este unul juridic și nu economic în sensul că nerealizându-se obligația de informare prin prezentarea activităților pe care le face banca.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate cu consecința restituirii tuturor sumelor oprite în numele acestor clauze. Cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în recurs și respectiv pentru apel. Depune practică judiciară.

Intimata prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat. În combaterea recursului arată că soluția instanței de apel de a considera aceste comisioane ca făcând parte din obiectul contractului este temeinică și legală, jurisprudența Curții de Justiție Europene oferă o interpretare clară în sensul că, clauzele contractuale trebuie să stabilească prestații esențiale ale contractului, ori comisionul este inclus în prețul contractului.

Apărătorul intimatei, arată că, instanța de apel a stabilit că la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura complexă a contractului de credit. Și de asemenea, că trebuie avută în vedere contraprestațiile și prestațiile ambelor părți, comisionul de administrare reprezintă serviciile prestate de bancă, respectiv administrarea unui credit pentru o lungă perioadă de timp.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că, obiectul acestui dosar este perceperea unui comision de administrare și a unui comision de acordare în cuantum de 4708 franci elvețieni, cât privește comisionul de administrare aceste este exprimat în procent matematic de 0,15% din soldul lunar. Caracterul transparent al acestui comision rezultă din oferta de credit și din graficul de rambursare. Faptul că acest comision este exprimat în procent anual nu este un motiv de anulare a comisionului.

Mai arată că la momentul acordării contractului de credit nu exista nici o dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent. Ordonanța nr.50/2010 nu este aplicabilă în speță. Cu privire la condiția dezechilibrului contractului, arată că nici această condiție nu este îndeplinită, comisionul de administrare presupune niște costuri pentru administrarea unui credit pentru o lungă perioadă de timp sunt niște costuri care au fost prealabil stabilite, acest comision nu a fost modificat pe parcursul contractului de credit. Mai arată că, consumatorii din prezenta cauză sunt consumatori cu pregătire juridică, nu se află într-o poziție care să-i dezavantajeze.

În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat. Depune concluzii scrise. Cu precizarea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Recurenții prin avocat, în replică, arată că respectiva clauză trebuie să fie pentru consumatori nu numai din punct de vedere gramatical inteligibil ci este necesar ca această clauză să expună în mod transparent a mecanismului care se spună la ce se aplică.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 București la data de 04.12.2012, sub nr._, reclamanții G. M.-D. și G. T. – R. - C., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.07.2008, încheiat de reclamanți, în calitate de consumatori, cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, respectiv constatarea nulității absolute a clauzelor identificate la art.5.1 lit. b privind comisionul de acordare, art. 5.1 lit. c privind comisionul de administrate și art.8.14 și 8.15 privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență și repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumelor achitate până în prezent în temeiul clauzelor contestate: 4.708 CHF și 14.113,44 CHF, în total 18.821,44 CHF, precum și în continuare, până la momentul eliminării comisioanelor atacate, obligarea pârâtei C. E. Ipotecar IFN la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare în valoare de 4.708 CHF, obligarea pârâtei C. E. Bank NV la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare perceput începând cu data de 31.03.2009, până în prezent, în valoare de 14.113,44 CHF și în continuare, până la eliminarea acestor costuri.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt consumatori, având încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 10.07.2008.

La data de 31.03.2009, între pârâta C. E. Ipotecar IFN, în calitate de cedent, și pârâta C. E. Bank NV, în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune a portofoliului de creanțe, astfel că noul creditor al reclamanților este C. E. Bank NV.

Conform tuturor actelor emise de cesionarul C. E. Bank NV (grafice de rambursare, acte adiționale), acesta a mandatat pe C. E. Ipotecar IFN pentru relația cu consumatorii ale căror credite au fost cesionate.

În consecință, reclamanții au înțeles să cheme în judecată pentru realizarea drepturilor acestora, atât pe creditorul inițial C. E. Ipotecar IFN (pentru a fi ținut responsabil de la semnarea contractelor de credit până la data cesiunii, 31.03.2009), cât și pe C. E. Bank NV (pentru a fi ținută responsabilă de la data cesiunii până în prezent).

În acest sens, în temeiul art.10 din Condițiile generale de creditare, reclamanții au invitat pârâtele la conciliere, însă nu au ajuns la nici un rezultat, instanța urmând a soluționa litigiul dintre părți.

Cu privire la natura prezentei cauze, reclamanții au arătat că sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor întrucât, în contractul de credit încheiat cu pârâta, au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Potrivit pct.13 din Anexa Legii nr.296/2004 privind Codul consumului, consumator este orice persoană care încheie contracte cu comercianții în afara activității sale profesionale; definiția include, așadar, profesioniștii, indiferent de domeniul în care activează, condiția fiind ca respectivul contract să fie încheiat în afara activității sale profesionale.

Calitatea de consumator este prezumată atât de legislația protecției consumatorului, cât și de Codul civil; conform art.3 alin.2 cod civil este profesionist acela care exploatează o întreprindere; în orice alte situații, persoanele fizice sunt simpli particulari care, dacă intră în raporturi juridice cu profesioniștii, au calitatea de consumatori.

Contractul de credit încheiat de reclamanți are ca destinație achiziție imobil, specificată în contract, la art.2.1 și 3.1, fiind, așadar, credit de consum.

Reclamanții au menționat că pârâtele sunt comercianți în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului, întrucât sunt persoane juridice autorizate care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității lor comerciale.

Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage anumite obligații în sarcina comerciantului (atât în faza precontractuală, cât și în cea a executării contractului încheiat cu consumatorul).

Se mai arată că potrivit dreptului protecției consumatorilor (art.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori), comerciantul trebuie să îndeplinească o . obligații printre care se regăsesc și: (i) obligația de informare (un consumator suficient de informat va fi capabil să-și apere interesele, impunând astfel profesionistului să asigure o prealabilă și exactă informare); (ii) obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Consumatorii, la momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, se găsesc într-o situație de triplă inferioritate față de comerciant: (i) tehnică, întrucât profesioniștii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puțin sau deloc; (ii) economică, pentru că profesioniștii dispun în această privință de o forță economică disproporționată față de cea a consumatorilor; (iii) juridică, deoarece consumatorii se găsesc privați de orice posibilitate de negociere și se văd constrânși să adere la propunerile ce le sunt făcute.

Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, re-instaurând echilibrul juridic și contractual.

Tocmai de aceea, dreptul protecției consumatorilor este în esență să in-egalitar, el aducând limite legitime libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

În cazul de față, pârâta cu care s-au încheiat contractul de credit (pentru că atât îndeplinirea obligației de informare, cât și caracterul abuziv al clauzelor se apreciază Ia momentul încheierii contractelor) a încălcat ambele obligații, atât cea de informare, cât și cea de a nu insera clauze abuzive.

Obligația de informare este reglementată amplu și se situează în principal în faza precontractuală, când consumatorii colectează informații despre creditul de care are nevoie.

În afară de imaginea îmbunătățită pe care instituția de credit dorește să o dea produselor sale de creditare prin publicitate (unde pot prezenta doar avantajele, precum rapiditatea acordării creditului, dobândă preferențială etc.), atunci când consumatorii solicită un credit, banca este obligată să prezinte toate caracteristicile produsului respectiv, în anumite modalități reglementate.

Art.8 din Legea nr.190/1999, așa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.34/ 2006, prevedea la momentul semnării convențiilor că „înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potențialul debitor”.

Pârâta nu a respectat aceste rigori ale legii, nu a acordat consumatorilor termenul de minim 10 zile pentru a reflecta asupra produsului de creditare, contractul nefiind comunicat reclamanților anterior semnării.

Informațiile pe care consumatorii le-au deținut anterior semnării contractelor de credit au fost trunchiate, transmise verbal și/sau prin materialele publicitare.

În consecință, pârâta nu poate face dovada informării corecte și complete, prealabile a reclamanților, cu privire la condițiile de creditare, oferta de creditare cu aceeași dată ca și contractul și conținutul contractului de credit fiind singurele documente la care reclamanții au avut acces și singurele informații primite cu privire la costurile produsului de creditare oferit de bancă.

Cu privire la caracterul abuziv al tuturor clauzelor atacate, reclamanții au menționat că acesta se verifică prin prisma dispozițiilor din domeniul protecției consumatorilor.

Astfel, în accepțiunea art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000, art.78 din Legea nr.296/2004 și art.2 pct.16 din OG nr.21/1992, este abuzivă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorii, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorii, b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și c) să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.

Cu privire la prima condiție, art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000 stabilește că, o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorilor să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu - adică exact situația contractelor reclamanților.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorii este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorilor de a influența natura clauzei.

Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în doctrina de specialitate, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă reclamanții sunt în prezența unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare.

Or, clauzele ce formează obiectul prezentei acțiuni se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractele în discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune, fiind preformulate.

Trebuie subliniat, în acest context, faptul că în materia protecției consumatorilor, principiul autonomiei de voință (art.969 Cod civil ) trebuie aplicat în mod diferit.

Ideea că încheierea și conținutul contractului a fost rezultatul voinței părților a fost des contrazisă de realitățile sociale.

Legislația consumatorilor își propune să protejeze tocmai persoana care a semnat un contract (și-a exprimat voința în sensul încheierii acestuia), ceea ce presupune că semnătura acestuia pe un contract preformulat nu se poate interpreta în sensul renunțării sale, exprese sau implicite (după cum sunt formulate clauzele pe care le include contractul preformulat), la drepturile consacrate prin lege.

Posibilitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este, așadar, o excepție a principiului libertății contractuale, asumarea lor de consumator prin semnarea contractului nu atrage legalitatea clauzelor (în temeiul principiului pacta sunt servanta).

Așa cum a subliniat literatura juridică franceză relativ recentă „cei presați de nevoi sunt obligați să vrea, ceea ce cei care sunt mai puternici sunt liberi să le-o impună. Secolul al XIX-lea - pentru a nu urca mai sus în istorie - a arătat la ce stadiu de mizerie și de exploatare poate conduce libertatea”.

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr.93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13 prevede că, clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator.

Astfel cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr.93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la art.6 din Directiva nr.93/13, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la art.7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii.

Rezultă fără dubiu din aceste argumente, dar și din cele dezvoltate în continuare în cuprinsul prezentei, faptul că voința reclamanților a fost grav viciată la încheierea convenției de credit ce fac obiectul acțiunii.

Cu privire la cea de-a doua condiție, pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Condiția menționată este îndeplinită în contractul ce fundamentează prezenta acțiune prin faptul că statuează exclusiv în favoarea băncii o . drepturi foarte importante, precum: (i) dreptul de a modifica rata dobânzii și a diferitelor comisioane stabilite în contract, fără a fi prevăzute în contracte motivele obiective care determină o asemenea modificare, ci doar voința/interesul creditorului; (ii) dreptul de a aplica cea mai gravă sancțiune împrumutaților (declararea ca scadent anticipat a creditului) pentru neîndeplinirea oricăror obligații de către aceștia, deci chiar a unor obligații care nu sunt principale prin raportare la contractul de credit sau care, uneori, derivă din alte contracte încheiate cu pârâta sau din contracte încheiate cu alte instituții financiare); (iii) dreptul de a încasa comisioane fără a presta nici un serviciu consumatorilor sau fără a menționa care este respectivul serviciu (ceea ce echivalează tot cu lipsa contraserviciului, creditorul nefiind obligat să facă nimic, conform contractului), doar pentru a crea impresia unui produs de creditare avantajos (cu dobândă aparent mică, dar ascunsă, în realitate, sub alte denumiri).

Cu privire la cea de a treia condiție (nerespectarea cerințelor bunei-credințe), îndeplinirea acestei cerințe rezultă din comportamentul general al pârâtei, astfel: aplicarea comisionului de administrare lunar pentru a ascunde cu bună știință o parte din dobândă, Stipularea dreptului de a modifica sau nu rata dobânzii (în funcție de interesele sale economice viitoare); dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutații au achitat la zi ratele creditului, (deci pentru neîndeplinirea altor obligații decurgând din contractul de credit) etc.

Instituția financiară este un profesionist, astfel, comportamentul acesteia (buna sau reaua credință) la momentul acordării creditelor, trebuie apreciat ca atare, prin aprecierea motivelor care au stat la baza inserării acestor clauze, scopului urmărit.

Reclamanții au apreciat că scopul urmărit a fost de a crea impresia falsă consumatorilor a unui produs de creditare avantajos, prin ascunderea unor avantaje în favoarea exclusivă a instituției financiare (comision de administrare fără nici o contraprestație, reprezentând, de fapt, o dobândă mascată).

Reaua credință rezidă și din aceea că banca nu își informează în mod corect potențialii clienți, le prezintă exclusiv avantajele creditului, nu le dă ocazia de a analiza toate condițiile acestuia, de a pune întrebări, de a negocia produsul, de a alege, în mod real, între produsele de pe piață. Acestea erau ceea ce băncile promovau, ascunzând consumatorilor riscurile creditării, neinformându-i asupra costurilor totale, astfel încât, decizia acestora de a se împrumuta era grav viciată.

În speță, pârâta cedentă a procedat în aceeași manieră, oferind un produs al cărui cost total real nu era devoalat consumatorului, atenția acestuia fiind axată pe dobândă, ca fiind esențială, nu pe costurile mascate. În contractele reclamanților nu există D., cost total al creditului și nici suma totală de rambursat.

Principiul bunei-credințe a fost preluat din art.3 pct.1 din Directiva nr.93/13/ CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

Condițiile analizate din perspectiva art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000 (și a celorlalte reglementări aproape identice din alte norme de protecția consumatorilor), pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate prin prezenta cerere de chemare în judecată sunt comune și sunt îndeplinite pentru fiecare dintre clauze.

Mai mult, pentru fiecare din clauzele atacate prin prezenta acțiune, acestea sunt fie ilegale (încalcă texte de lege), fie prezumate în mod absolut abuzive (sunt enumerate în Anexa la Legea nr.193/2000).

Conform art.6 din aceeași Lege nr.193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumatori, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Art.4 și art.13-14 din aceeași Lege nr.193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Sancțiunea este dată de natura normei încălcate, legislația protecției consumatorului fiind una de ordine publică.

Reclamanții au dorit continuarea derulării contractului de credit, după eliminarea clauzelor abuzive. Având în vedere natura clauzelor atacate, rezilierea contractelor nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze sau părți din clauze:

Eliminarea art. 5.1. lit. b privind comisionul de acordare.

În opinia reclamanților clauza este ilegală, acest comision fiind prohibit de Legea nr.190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Art.15 din Legea nr.190/1999, cum era în vigoare la momentul semnării contractelor de credit încheiat de reclamanți, indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorii dintr-un contract de credit imobiliar/ ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Mai mult, art.9 din aceeași Lege (așa cum aceasta a fost modificată prin OUG nr.174/2008) enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar, printre care nu se regăsește o clauză prin care împrumutații să fie obligați la plata unui comision de acordare.

Prin urmare, orice altă clauză sau cost pus în sarcina subsemnaților, inclusiv comisionul de acordare, este interzis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor reclamanților.

Clauza referitoare la comisionul de administrare este prezumată absolut ca fiind abuzivă, pentru că aceasta se circumscrie literei b) din Anexa la Legea nr.193/2000, respectiv, obligă consumatorii să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Cuantumul acestui comision nu a putut fi, în mod real, cunoscut de consumatori, anterior semnării contractului. Acesta este exprimat într-un procent de 0,15 % pe luna din soldul creditului, calcul ce nu poate fi făcut pe loc, la momentul semnării contractului; comisionul, așa cum a fost acesta prezentat în contracte, putea fi considerat chiar neglijabil, deoarece el nu era exprimat în procent anual ca dobânda (cu care consumatorii erau obișnuiți) și nici într-o sumă, rezultat al calculului respective, astfel încât consumatorii să știe, într-adevăr, la ce se obligă.

Mai mult, așa cum am arătat deja, anterior semnării contractului, reclamanților li s-au prezentat simulări ale ratei și ale graficului de rambursare fără a se menționa absolut nimic despre acest comision de administrare.

În situația în care instanța va trece peste aceste argumente, urmează a analiza caracterul abuziv al clauzei din perspectiva temeiul art.4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000, art.78 din Legea nr.296/2004 și art.2 pct. 16 din OG nr.21/1992, așa cum s-a arătat anterior, la care au adăugat următoarele:

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care lezează interesele economice ale reclamanților.

Acest comision nu este definit în nici un fel și nu se menționează în contract care este contraserviciul pe care instituția de credit îl prestează consumatorilor pentru perceperea lui, astfel încât reclamanții au considerat că aceasta disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un doi.

Pârâta nu s-a obligat la nimic în schimbul perceperii comisionului de administrare, ba, mai mult, conform art.5.1 lit. e, creditorul percepe comisioane separate pentru orice alte costuri și comisioane care au legătură cu creditul, precum, dar fără a se limita la transferul fondurilor, încheierea contractelor de garanție etc..

Așadar, pentru serviciile pe care banca le prestează pentru clienți în legătură cu creditul se percep alte comisioane, care au fost chiar enumerate exemplificativ.

Consumatorii vor plăti suplimentar, toate serviciile în legătură cu creditul, în consecință, astfel încât comisionul de administrare nu își găsește nici o justificare economică, fiind, așa cum s-a arătat anterior, o dobândă mascată și, deci, interzis.

Reclamanții au considerat că menționarea de comisioane nejustificate de bancă în nici un fel (precum comisionul de administrare despre care s-a făcut vorbire în concret) și fără prestarea unui serviciu clienților pentru perceperea acestora, încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art.45 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului (coroborat cu lipsa din contractele de credit a calculului D. și a informării cu privire la costul total al creditului), fiind, totodată, și o practică comercială incorectă ce are drept scop și efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiției reglementate la art.2 lit. e din Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art.6 lit. d din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.

Prin împiedicarea reclamanților să aprecieze costurile creditului (prin încălcarea de către bancă a obligației de informare) clauza sus-menționată se încadrează în articolele de lege precitate, în consecință, reclamanții au apreciat că se impune eliminarea ei din contractele de credit și restituirea sumelor achitate până în prezent.

Eliminarea art. 8.14 și 8.15, clauze care dau dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutați prin contractul de credit, în măsura în care împrumutații nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență.

Există în contractul de credit anumite obligații în sarcina împrumutaților care nu țin de persoana lor sau care, chiar dacă depind de voința acestora, nu sunt esențiale pentru derularea în continuare a creditului.

Obligația principală a împrumutatului constă în plata ratelor de credit la termenele stabilite, celelalte obligații sunt subsidiare, neesențiale pentru derularea creditului, odată ce acesta a fost acordat.

Obligațiile ce țin de administrarea creditului, nu de rambursarea acestuia nu pot constitui, singure, motive pentru declararea creditului scadent anticipat, instituția de credit neputând să invoce nici un prejudiciu în această situație, dacă împrumutatul plătește la timp ratele creditului.

Neîndeplinirea obligațiilor neesențiale nu pot duce la rezilierea contractului (pentru că scadența anticipată nu înseamnă altceva decât rezilierea contractului de credit din culpa împrumutatului), în condițiile achitării la timp a ratelor de credit, aceasta fiind o gravă încălcare a drepturilor consumatorilor.

Chiar dacă în practică, aceste clauze au o largă utilizare în contractele cu executare succesivă între comercianți, materie unde li se poate găsi o justificare legitimă, acestea nu își găsesc aplicarea în materia contractelor de credit încheiate de instituțiile de credit cu consumatorii.

Pentru a putea aprecia utilitatea și legitimitatea unor astfel de clauze, reclamanții trebuie să aibă în vedere, în primul rând, protecția consumatorilor, dar și tipologia contractului de credit.

Cu privire la caracteristicile contractului, reclamanții au menționat că, din perspectiva pârâtei, contractul de credit este cu executare dintr-o dată, obligația acestuia fiind să pună la dispoziție suma creditului.

Contractul este cu executare succesivă doar din perspectiva împrumutaților, astfel că încetarea contractului pe parcursul perioadei de rambursare fără ca împrumutații să-și fi încălcat obligațiile contractuale este ilegală.

O astfel de clauză ar putea fi justificată în situația în care banca nu a acordat toată suma creditului, în momentul când intervine nerambursarea de către împrumutați a altor credite sau încălcarea obligațiilor neesențiale, caz în care banca își poate rezerva dreptul să nu mai pună la dispoziție alte sume decât cele trase până în momentul respectiv.

Or, în cazul convențiilor de credit care fac obiectul litigiului, banca a acordat creditul, i se plătesc ratele conform scadențarului și totuși, ea poate declara creditul scadent anticipat.

Față de cele menționate, clauzele referitoare la declararea scadenței anticipate menționate sunt abuzive. În privința acestora se întrunesc toate cerințele art.4 din Legea nr.193/2000.

Conform art.5 C.civ., nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

Din cele arătate anterior, contractele de credit au fost încheiate cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publică.

În acest sens, reclamanții au arătat că au fost nesocotite prevederile legale în materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publică.

Într-adevăr, conform notei de fundamentare a Legii nr.296/2004 privind Codul consumului acest act normativ are drept scop crearea unui „cadru general cu privire la drepturile și obligațiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziționa un produs sau serviciu care să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile ori interesele legitime”.

Evident că aceste valori interesează ordinea publică. De altfel, aceste norme sunt menite a proteja și morala și bunele moravuri, întrucât scopul moderat al acestora este de a preîntâmpina sau a corecta abuzurile ori neglijența comercianților.

Consumatorii sunt parteneri contractuali ai comercianților care nu dispun nici de cunoștințele, nici de forța economică a comercianților pentru a trata contractele lor de pe poziții egale cu comercianții.

Contractul semnat de reclamanți cu pârâta cedentă este un contract de adeziune, reclamanții nu au influențat natura vreunei clauze preformulate de pârâta cedentă.

Un argument în plus în susținerea faptului că legislația protecției consumatorilor ocrotește ordinea publică reiese din prevederile Legii nr.193/2000 care, la capitolul privitor la sancțiuni, reglementează răspunderea contravențională a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecția consumatorilor (art.16), precum și art.5 din Legea nr.296/2004, care stabilește obiectivele Statului în materia protecției consumatorilor.

Ca sancțiune juridică civilă, nulitatea îndeplinește: o funcție preventivă, pentru că părțile, știind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerințele legii, vor fi diligente să-l încheie cu respectarea tuturor condițiilor legale de validitate, o funcție represivă, sancționând încălcarea săvârșită și o funcție reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate, iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancționată și, uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziției legale imperative.

Referitor la obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor contestate, clauze ce vor fi fost declarate nule absolut, se arată că principiul restitutio in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părților vătămate le este reparat întreg prejudiciul.

Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.

Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse.

Prin urmare, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtelor la plata către aceștia a tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, oferta de credit din data de 10.07.2008, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data 10.07.2008, cu anexe, actul adițional nr.1, actul adițional nr.1 din data de 08.10.2012, planul de rambursare credit nr._ din data de 26.09.2012, adresa nr.130 din data de 02.07.2009.

La data de 27.06.2013, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei sector 2, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București, admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care instanța ar admite pretențiile pecuniare ale reclamanților, pârâta a solicitat limitarea acestora cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani anteriori introducerii acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În fapt, la data de 10.07.2008, între reclamanți și C. E. Ipotecar IFN, a fost încheiat contractul de facilitate credit și de garanție nr._/10.07.2008, având ca obiect acordarea de către C. E. Ipotecar IFN a unui credit ipotecar în valoare de 235.400 CHF (franci elvețieni), încheiat pe o durată de 200 de luni.

Ulterior, în contextul generat de OUG nr.50/_, reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, în speranța unei „scutiri” nejustificate a obligațiilor de plată, invocând faptul că ar fi fost indus în eroare cu privire la costurile produsului de creditare oferite de bancă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea unor sume achitate cu titlu de comisioane aferente creditului.

Totuși, reclamanții nu au precizat un mod de calcul pentru determinarea acestora și nici nu indică înscrisurile corespunzătoare care să dovedească încasarea acestor sume de către pârâte, în conformitate cu dispozițiile art.720³ alin.1 lit. c Cod procedură civilă.

Scadențarul aferent contractului de credit arată doar care este întinderea obligației lunare de plata a reclamantului și nu dovedește ceea ce s-a plătit efectiv.

În consecință, pârâtele au solicitat instanței să oblige pe reclamanți să indice valoarea pretențiilor și să precizeze în mod detaliat modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor doveditoare corespunzătoare, conform art.112 pct. 5 Cod procedură civilă.

În motivarea excepției necompetentei teritoriale a Judecătoriei Sector 2 se arată față de prevederile art.5 C.pr.civ. că acțiunea a fost adresată Judecătoriei sector 2, în condițiile în care pârâta își are sediul în București, sector 6 (sediu indicat chiar de către reclamant prin cererea introductivă).

În aceste condiții, pârâtele au solicitat admiterea excepției necompetentei teritoriale a Judecătoriei sector 2, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București.

În motivarea excepției lipsei procedurii concilierii prealabile se arată că excepția lipsei procedurii concilierii prealabile este o excepție absolută și peremptorie, care tinde la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără a fi nevoie de a intra în cercetarea fondului cauzei.

Sunt amintite prevederile art.720¹ C.pr.civ. precum și nr.3971/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și se arată că în cauza de față, raportat la obiectul acțiunii introduse de reclamanți (anularea unor clauze din contractul de credit, restituirea unor sume de bani achitate în baza acestora), este dincolo de orice dubiu că litigiul este unul între profesioniști, evaluabil în bani.

În consecință, reclamanții aveau obligația, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze procedura concilierii directe, în modalitatea și termenele reglementate de art.720¹ C.pr.civ.

În ceea ce privește prescripția dreptului de a solicita restituirea comisionului de acordare - prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii – se arată că pretențiile reclamanților constând în solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comisioane aferente creditului sunt neîntemeiate. În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că aceste sume ar trebui restituite, pârâtele au solicitat aplicarea prevederilor Decretului nr.167/1958 coroborate cu Legea nr.71/2011, respectiv prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.

Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.

Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului. Întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.

În cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza contractului de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.

În consecință, pârâtele au solicitat instanței să constate prescripția dreptului la acțiune al reclamanților pentru restituirea oricăror sume achitate de acesta cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii, inclusiv a sumei reprezentând comisionul de acordare.

Cu privire la fondul cauzei, pârâtele au arătat: clauzele în discuție (clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare și cel aferent serviciilor suplimentare) nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive.

Prețul unui serviciu, așa cum sunt comisioanele percepute de către Bancă, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.

Potrivit art.288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele V. Duyn v Home Office și Pubblico Ministero v Tullio Ratti.

Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, ne fiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale”.

În încercarea de a transpune Directiva nr.93/13/CEE în legislația din România, Legea nr.193/2000 a realizat o traducere eronată a alin.2 al art.4 al directivei.

Astfel, art.4 al Directivei nr.93/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: „în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze”.

Or, în conformitate cu art.3 lit. g și i din Directiva nr.2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor”.

Prin urmare, clauzele referitoare la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a reclamantei, (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

În cauza de față, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la comisioanele aferente, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Așadar, comisioanele aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, motiv pentru care instanța trebuie să aplice prevederile art.4 alin.5 al Legii nr.193/2000, interpretat prin prisma art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/ CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Argument subsidiar: clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art.4 din Legea nr.193/2000.

Conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

Prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credințe și, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În opinia pârâtelor niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul - în definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

S-a apreciat că, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului.

În măsura în care constată că prețul acestui contract este prea mare sau mai mare decât prețul unor produse similare de pe piață (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă), este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

În aceste condiții, clauzele la care au făcut referire pârâtele nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către bancă.

Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.

Condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ - în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtelor trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale.

Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau ne-reciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință.

Criteriul bunei-credințe - pornind de la textul consacrat în art.970 C.civ. buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Art.4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr.193/ 2000.

Potrivit definiției date de art.2 pct.22 din OG nr.21/1992 în categoria practicilor comerciale abuzive sau incorecte este inclusă „orice acțiune, inacțiune, conduită, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitate, din partea unui operator economic în relație directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau serviciu, care aduce atingere în mod direct intereselor consumatorilor”. Sancționarea Băncii pentru pretinsa utilizare a unei practici abuzive presupune încadrarea conduitei pârâtei în categoria practicilor abuzive.

Concret, elementele de natură a atrage încadrarea unei practici în această categorie sunt, în mod cumulativ, următoarele: (a) reprezintă o operațiune întreprinsă de către un operator economic în relație directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau serviciu și (b) aduce atingere în mod direct intereselor consumatorului. Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în speță.

Operațiunea de includere în contractul de credit a unor clauze referitoare la clauzele privind comisioanele de acordare și de administrare ale Băncii, potrivit mecanismului agreat contractual, nu sunt întreprinse în relație directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produsului de creditare în discuție. Protecția oferită consumatorului este asigurată prin transparența și libera decizie a acestuia în momentul achiziționării produsului de creditare.

În cazul concret, persoana fizică împrumutată a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.

Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale.

În concluzie, părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților a fost una cu executare succesivă.

Perceperea comisioanelor de acordare și de administrare a fost clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca (a se vedea în acest sens și dispozițiile art. 8.16 din contractul de credit). Cu toate acestea, contractul de credit a fost încheiat, iar reclamanții s-au folosit de banii împrumutați.

Criteriul echilibrului contractual - art.4 din Legea nr.193/2000 și art.4 al Directivei nr.93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

În cauza de față, o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către reclamanți, ținând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză.

Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potrivit legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu, profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.

Comisionul de administrare și de acordare a creditului este, de altfel, parte din costul creditului, fiind datorat pentru operațiunile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului și care se poate prezenta, la rândul său, sub mai multe forme (comision de mișcare, comision pentru încasarea titlurilor de credit scontate, comision pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea creditului etc.).

Pentru a putea fi invocat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții au invocat tocmai lipsa unei obligații/ prestații corelative pârâtei față de obligația acesteia de a achita comisionul de administrare astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Pârâta a subliniat, de asemenea, că prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea contractului de credit, conform dispozițiilor prevăzute în art.1020 și art.1021 C.civ., cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Banca a acționat în conformitate cu dispozițiile contractuale uber agreate, comisioanele de administrare și de acordare sunt parte a prețului contractului.

Costul creditului suportat de împrumutat a fost format din două componente: dobânda și comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.

Asemeni celorlalte comisioane, atât comisionul de administrare, cât și cel de acordare, reprezintă un element al prețului creditului. Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art.4 alin.2 al Directivei nr.93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art.4 alin.6, după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

La rândul său, prevederea art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE are următorul conținut: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

În consecință, perceperea comisionului de administrare (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art.969 Cod civil, conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzei de declarare a soldului creditului scadent, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Clauza privind comisionul aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres de reclamanți nu este o clauză abuzivă - comisionul, ca parte componentă a prețului creditului, poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora reclamanții erau obligați să plătească un preț, agreat încă la momentul încheierii contractului de credit.

Comisionul privind costurile suplimentare este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile pârâtei desfășurate în legătură cu avansarea sau solicitarea de avansare a unor cheltuieli generate de însăși solicitarea reclamanților de reeșalonare a creditului. Comisionul respectiv se poate prezenta sub mai multe forme la rândul său, în funcție de justificarea pe care se bazează.

Ca și în cazul comisionului de administrare și de acordare, comisionul aferent serviciilor suplimentare reprezintă parte din prețul contractului de credit, respectiv a actului adițional. Perceperea acestui comision a fost acceptată de reclamanți la momentul încheierii actului adițional, cu incidența principiului pacta sunt servanda.

Anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor - pârâta a solicitat instanței să constate că anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a preciza însă în mod concret de unde rezultă aceste sume.

Însă, admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum a fost pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de C. E. Ipotecar IFN.

Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la aceste comisioane.

În situația în care numai pârâta ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr.193/2000, prevăzut în art.13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”.

Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea convenției de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității C. E. Ipotecar IFN de a solicita ulterior rezilierea convențiilor de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.

În drept, pârâta a invocat principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/ CEE, Legea nr.193/2000.

La termenul de judecată din data de 08.11.2013, reclamanții au depus la dosar concluzii.

Prin Sentința civilă nr._/06.12.2013 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a judecătoriei sector 2 și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București.

Pe rolul Judecătoriei sector 6 București, cauza a fost înregistrată la data de 10.02.2014, sub numărul _ .

La termenul de judecată din data de 10.03.2014 Judecătoria Sectorului 6 București a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâte, ca neîntemeiate.

În cauză prima instanță a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâte proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.

Prin Sentința civilă nr.2612/07.04.2014 Judecătoria Sectorului 6 București a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata sumei de 3.5800 lei, cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că între părți a fost încheiat contractul de credit nr._/10.07.2008 prin care pârâta C. E. Ipotecar IFN pune la dispoziția reclamanților suma de 235.400 CHF, pe o durată de 200 luni.

S-a reținut că în contract sunt incluse următoarele clauze considerate de reclamant abuzive, respectiv:

-5.1 lit. b – prin care se stabilește în sarcina reclamantului plata unui comision de acordare de 4.708 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat;

- 5.1 lit. c - comision de administrare lunar 0,15% plătibil începând cu scadența a 13 a;

- 8.14 și 8.15 prin care pârâta își rezervă dreptul de a declara scadent anticipat creditul înainte de termen în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor la termenele și condițiile prevăzute în prezentul contract

În ceea ce privește clauzele privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, instanța a constatat că nu a fost încălcată obligația de informare stabilită de Legea 193/2000 în sarcina pârâtei. În acest sens, s-a reținut că reclamanții au luat cunoștință de comisionul de administrare credit anterior încheierii contractului, existând posibilitatea clientului de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulțumit de condițiile menționate în oferta de credit acordată, existând astfel o negociere a părților contractuale prin compararea diferitelor oferte și a prețurilor creditului solicitat, în condițiile în care, așa cum rezultă din oferta de credit de la fila 21 dosar aceasta cuprindea date privind comisioanele datorate și avea valabilitatea 30 de zile calendaristice, faptul că în speță reclamanții au înțeles să accepte oferta în aceeași zi, fiind o opțiune a acestuia.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, s-a reținut că sistemul de protecție introdus prin directiva 93/13/CE pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

Ori, în speța de față având în vedere gradul de pregătire al reclamanților așa cum a fost perceput în mod direct de instanță la data luării interogatoriul luând în calcul și datele din cartea de muncă a reclamantului, din care rezultă acesta are studii economice și a fost angajat ca economist, nu se putea susține că reclamanții s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit întrucât ar avea un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta. Totodată, instanța de fond a reținut că reclamanta recunoaște că a avut posibilitatea de a pune întrebări cu privire la clauzele contractuale, în timp ce reclamantul declară că au fost în permanență grăbiți, reclamanta declară că a citit cu atenție contractul de credit înainte de a-l semna, în timp ce reclamantul declară că nu li s-a permis să termine de citit contractul. Ori, având în vedere gradul de pregătire al reclamanților, aceștia ar fi putut să refuze contractarea în condițiile date, având în vedere că în speță comisioanele contestate erau cuprinse în contract. Comisionul de administrare este prevăzut și în graficul de rambursare care face parte integrantă din contract și a cărui semnare reclamanții o puteau refuza, dacă apreciau că acest cuantum este disproporționat față de serviciile oferite.

În ceea ce privește comisionul de administrare a creditului, acesta este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp – 16 ani în speță - astfel că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce cuantumul comisionului și obligația de plată acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în graficul de rambursare, atât sub aspectul cuantumului, cât și a scadenței obligației de plată.

Clauza referitoare la comisionul de administrare se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit, care nu este supus cenzurii prin raportare la dispozițiile Directivei nr.93/2006.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, clauzele privind comisionul de acordare și administrare fac parte din chiar obiectul contractului, iar art.4 al Directivei nr.93/13/CEE care a fost transpusă de către Legea nr.193/2000 a exclus cauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, dispoziția corespunzătoare din Legea nr.193/2000 fiind cuprinsă în art.4 alin.6.

Prin urmare, plecând de la dispozițiile art.4 pct. 2 din Directiva nr.93/13, Legea nr.193/2000 a prevăzut că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Această prevedere reprezintă transpunerea art.4 al Directivei nr.93/13 care exclude prin alin.2 clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv deoarece aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fața de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Astfel, considerentul 19 al Directivei nr.93/13 specifică faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; ...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze...”.

Instanța a reținut că prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract. Pe de altă parte, posibilitatea inserării comisionului de administrare este prevăzută în mod expres de dispozițiile art.36 din OUG 50/2010, iar art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului conform art.2 lit. h din aceeași lege.

Ca atare, instanța a reținut că cele două clauze privind comisionul de acordare și administrare nu sunt abuzive.

Referitor la clauza privind dreptul instituției de credit de a declara scadent anticipat creditul înainte de termen în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor la termenele și condițiile prevăzute în contract, instanța a apreciat că aceasta nu are un caracter abuziv, întrucât clauza invocată se coroborează cu celelalte clauze contractuale, în care se stabilesc în mod exact obligațiile pe care le are împrumutatul, iar clauza se activează numai în cazul culpei contractuale. Prin urmare, nu se poate reține că această clauză ar avea un caracter vag, după cum nu se poate reține nici faptul că această clauză ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților cât timp sancțiunea ar interveni numai în cazul culpei contractuale.

Astfel fiind, având în vedere cele reținute mai sus, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.

În baza art.274 C.pr.civ. a obligat reclamanții la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli de judecată către pârâte, onorariu redus prin prisma dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ., ținând cont că apărările formulate de pârâte nu au presupus o complexitate deosebită, în condițiile unei multitudini de litigii de același gen pe rolul instanței în care pârâtele sunt implicate și reprezentate de aceeași societate de avocatură, astfel pregătirea apărării presupunând un volum mai mic de muncă, precum și durata mică a litigiului de numai 4 termene de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au declarat recurs (calificat de către tribunal ca fiind apel) reclamanții G. M.-D. și G. T. - R.-C., cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 23 mai 2014.

Prin cererea de recurs, calificată apel, reclamanții au solicitat modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și, în consecință, constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.07.2008: art.5.1 lit. b) privind comisionul de acordare; art.5.1 lit. c) privind comisionul de administrare; art.8.14 și 8.15 privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura in care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență.

Urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate mai sus, solicită constatarea nulității absolute a acestor clauze și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor achitate în temeiul acestor clauze.

În motivare s-a arătat că în fapt concluziile instanței de fond relevă o insuficientă analiză a probatorului administrat în cauză, dar și o dezlegare greșită a problemelor de drept supuse analizei acesteia prin cererea de chemare in judecata.

S-a învederat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, dispozițiile legale nefiind interpretate de instanța de judecată în spiritul lor, ci doar pentru a încerca îndepărtarea argumentelor ce susțin caracterul abuziv al clauzelor atacate. Au apreciat apelanții că pretinsa contradicție între considerentele hotărârii atacate este evidentă întrucât deși instanța de fond apreciază că atât clauza referitoare la comisionul de acordare cât și cea instituind comisionul de administrare fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv, analizează totuși daca prin aceste clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceasta în condițiile în care în contractul supus analizei nu este menționat D. sau costul total al creditului. S-a arătat că asupra relevanței lipsei menționării D. într-un contract de credit de consum s-a pronunțat CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza C-76/10 Prohotovost s.r.o arătând că instanța națională „are posibilitatea de a aprecia, chiar și din oficiu, dacă omiterea menționării D. în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul articolelor 3 și 4 din Directiva 93/13”.

Instanța de fond refuză deci să constate caracterul abuziv al acestor două clauze instituind comisionul de administrare și comisionul de acordare făcând trimitere la dispoziția art.4 alin.6 din Legea 193/2000 pe care însă o reține inexact întrucât acest text exclude o clauză de la analiza caracterului abuziv doar dacă se asociază cu definirea obiectului principal al contractului sau cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, și cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.

Mai mult, chiar și dacă ne-am afla într-o astfel de ipoteză clauzele respective ar putea fi analizate de instanța de judecată dacă nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Anterior, în mod fugitiv, instanța de fond constată că aceste comisioane nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților „de vreme ce cuantumul comisionului și obligația de plata a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului”.

Așadar, instanța de fond a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, între considerente existând, în mod evident, o adevărată contradicție. Pe de o parte instanța apreciază ca, raportându-se la dispozițiile art.4 pct.2 din Directiva 93/13, clauza referitoare la comisionul de administrare nu este supusă cenzurii, iar pe de altă parte, prin invocarea unor argumente ce nu țin de o analiză a drepturilor și obligațiilor părților rezultând din clauzele atacate, instanța de fond constată ca aceste clauza nu creează un dezechilibru semnificativ. În realitate, clauzele atacate sunt clauze abuzive, fiind prevăzute într-un contract ne-negociat, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu încălcarea exigențelor bunei credințe.

S-a mai arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000, considerându-se în mod greșit că, în speța, clauzele reclamate ca fiind abuzive au fost negociate în mod direct, printr-o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art.4 alin.2 din Legea 193/2000.

Banca ar trebui să facă dovada ca s-a negociat natura clauzei. Textul art.4 alin.2 din Legea 193/2000 instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă suntem în prezenta unor contracte preformulate și/sau a unor condiții generale de vânzare, aceasta fiind situația clauzelor ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți. Potrivit art.4 alin.3 din Legea 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens, iar banca nu a probat caracterul negociat al contractelor.

Clauzele contractuale trebuie sa fie clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind nevoie de cunoștințe de specialitate. Definind consumatorul, Legea 193/2000 îl identifică cu orice persoană care intră în raporturi juridice cu un profesionist, în afara activității sale profesionale; legea nu exclude din noțiunea de consumator persoanele care ar putea avea cunoștințe de specialitate, ci, după cum este formulată, definiția le include. Însă împrejurarea ca debitorul are studii superioare sau cunoștințe de specialitate economică nu constituie, în sine, un motiv de a considera ca nu are calitatea de consumator și ar fi lipsit de protecția instituită de Legea 193/2000, din moment ce, în acest contract, a acționat în afara activității sale profesionale. A fost invocată în acest sens jurisprudența CJUE în cauza C-618/10 Banca Espanol de Credito SA.

Au apreciat apelanții că în fapt caracterul abuziv al clauzelor se analizează raportat la momentul semnării contractelor de credit, raportat la nivelul de informare al consumatorilor de la momentul respectiv, la informațiile pe care banca le oferea atunci. Prezentarea exclusiv a avantajelor unui produs de creditare, preferarea lui de către bancă altora cu mai puține riscuri și promovarea lui în mod agresiv și înșelător reprezintă elemente care dovedesc că negocierea era exclusă. În plus, s-a arătat că oferta de creditare standard utilizată de pârâtă, menită să culeagă informații despre potențialii clienți, informa doar despre câteva din costuri și, în plus, comisionul de administrare nu era clar exprimat, cuantumul acestuia nu putea fi cunoscut. Nu este precizat D. sau costul total al creditului. Clientul își asumă condițiile standard comunicate verbal mai mult sau mai puțin complet sau onest de funcționarul bancar, banca nefiind în măsură să depună niciun document prin care să dovedească, cel puțin, îndeplinirea obligației de informare sau conținutul informării complete și corecte a potențialilor clienți, neputând fi vorba despre purtarea unei negocieri.

Pentru ca o clauză să fie susceptibilă de negociere, profesionistul trebuie să acorde consumatorului posibilitatea de a influența natura acesteia. Contractele de adeziune nu dau această posibilitate, fapt care nu este în sine ilegal, ci dimpotrivă. Contractele de adeziune sunt obligatorii pentru instituțiile de credit, care în cadrul normelor de creditare trebuie să cuprindă și contractul standard, pentru a primi girul autorității de supraveghere (BNR).

Însă fără o informare corectă anterior semnării contractului de credit (cu arătarea tuturor costurilor, precizarea D. sau costul total al creditului) nu se poate susține că a fost îndeplinită obligația profesionistului de a oferi la alegere consumatorului, produsele sale de creditare sau că acesta a avut posibilitatea de a alege între diferitele produse de creditare puse la dispoziție de instituțiile de credit.

S-a mai arătat că prevederile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 pe care instanța de fond se întemeiază pentru a refuza analiza caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul acestei acțiuni nu sunt aplicabile în cauză. Au fost prezentate în acest sens argumentele Deciziei civile nr.495/26.11.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2011 de Curtea de Apel București.

Apelanții au apreciat că în fapt comisioanele menționate nu fac parte din clauzele care definesc obiectul principal al contractului. Instanța a încadrat comisioanele în obiectul principal pe motiv că acestea intră în calculul costului total al creditului, iar acesta ar reprezenta prețul contractului (și, prin urmare obiectul principal al contractului). Obiectul principal al contractului de credit este acordarea împrumutului și plata dobânzii, și doar aceste două elemente (acordarea împrumutului și restituirea lui cu dobândă) pot fi considerate că fac parte din obiectul principal al contractului. Restul comisioanelor sunt accesorii, nu fac parte din obiectul principal al contractului, iar elementele ce intră în costul total al creditului nu reprezintă, fiecare în parte, obiectul principal al contractului.

În primul rând, Costul total al creditului, exprimat prin Dobânda Anuală Efectivă (noțiune prin care instanța a tăcut legătura dintre comisioane și obiectul principal al creditului) a fost reglementat prin Directiva 2008/48, iar interpretarea unor articole din Directiva din 1993 și legea română din 2000, nu se poate face prin noțiuni introduse printr-un act normativ ulterior, esențial în aflarea intenției legiuitorului fiind cadrul normativ în vigoare la momentul edictării normei respective (din 193/2000).

Scopul reglementării D. în anul 2008, nu a fost de a defini obiectul principal al contractului, ci de a informa corect consumatorii care erau induși în eroare de profesioniști prin fragmentarea și ascunderea costurilor reale ale contractelor complexe precum cele de credit. D. nu este altceva decât un calcul al costurilor prevăzute în contract pentru acordarea împrumutului și pentru diverse alte servicii auxiliare împrumutului.

Pe de altă parte, D. sau costul total al creditului nu reprezintă elemente al obiectului principal al contractului, deoarece include și alte costuri decât cele datorate de împrumutat instituției de credit. Convențiile de credit nu sunt contracte de împrumut, ci sunt contracte complexe, întrucât în timp ce contractul de împrumut este un contract real, unilateral (creează obligații doar pentru împrumutat), contractul de credit este mult mai complex, pe lângă împrumut (care rămâne obiectul principal), acesta cuprinde multe alte obligații reciproce ale părților, așadar este un cumul de raporturi juridice. Odată cu acordarea împrumutului, banca pretinde că prestează și alte servicii suplimentare, conexe, pentru care percepe comisioane, pretinde și îndeplinirea de către împrumutat a altor obligații, precum încheierea de asigurări și suportarea costurilor aferente. Costul total al creditului reprezintă calculul prețurilor tuturor serviciilor de care se presupune că dispune consumatorul în legătură cu creditul. D. reprezintă exprimarea acestui cost în procent anual.

A fost invocată lipsa contraprestației băncii pentru perceperea comisioanelor atacate (de acordare și de administrare), precum și raportul calitate-preț din perspectiva aplicării art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, comisionul de acordare și comisionul de administrare sunt percepute fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestație. Clauzele atacate instituie în sarcina împrumutatului obligația de plată a comisioanelor, fără a preciza în cuprinsul lor sau a altor clauze contractuale prestația de care acesta beneficiază. Concluzia firească este aceea că ele sunt percepute pentru acordarea creditului, singura obligație a băncii din acest raport juridic. Or, pentru acordarea creditului, banca percepe dobândă.

Raportat la conținutul contractului, banca nu prestează nimic în schimbul perceperii comisioanelor de acordare și de administrare; acestea nu sunt definite, nici explicate, deși sumele percepute cu acest titlu sunt semnificative. În cuprinsul contractului de credit se menționează doar obligația împrumutatului de a achita un cost sub o denumire, fără să existe dreptul corelativ al consumatorului și obligația băncii de a presta un serviciu, în timp ce instanța nu poate adăuga la contract.

Lipsa contraprestației specifice raportat la un cost existent în contract poate să ducă la concluzia firească potrivit căreia, comisioanele atacate ascund o parte din dobândă (acordarea creditului fiind singura contraprestație a băncii menționată în contract), comportament ilicit care nu poate fi lăsat nesancționat.

Prin urmare atâta vreme cât consumatorul nu primește niciun serviciu în schimbul achitării comisioanelor atacate, rezultă că nu este îndeplinită condiția din art.4 alin.6 din Legea 193/2000 care vorbește despre cerințe de calitate și de preț versus servicii oferite în schimb. Astfel, instanța nu este împiedicată să verifice caracterul abuziv al clauzelor ce instituie obligațiile împrumutatului de a achita comisioanele de acordare și de administrare.

Cu privire la condițiile constatării caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, apelanții au apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru eliminarea clauzelor ce instituie în sarcina împrumutatului obligațiile de a achita comisionul de acordare și comisionul de administrare, respectiv caracterul nenegociat, dezechilibrul semnificativ în contra principiului bunei-credințe.

Atât cu privire la comisionul de acordare, cât și cu privire la cel de administrare, s-a arătat că instanța de fond a interpretat greșit art.15 din Legea 190/1999, cum era în vigoare la momentul semnării contractului de credit analizat, apreciind ca acesta nu s-ar opune la perceperea de către profesionist unui comision de acordare. S-a arătat că art.15 indică în mod limitativ costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.

Comisionul de acordare reprezentând 2% din soldul creditului și comisionul de administrare reprezentând 0,15% pe lună din sold, nu se încadrează în limita stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât la art.5.1. lit. e), f), se stabilește obligația împrumutatului de a suporta orice alte costuri în legătura cu creditul, inclusiv cu încheierea contractelor de garanție, polițe de asigurare, transferuri de fonduri ș.a.

Mai mult, art.9 din aceeași Lege (așa cum aceasta a fost modificată prin OUG 174/2008) enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar, printre care nu se regăsește o clauză prin care împrumutatul să fie obligat la plata unui comision de acordare sau de administrare.

Prin urmare, orice altă clauză sau cost pus în sarcina consumatorului sunt interzise de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Cel mult, banca ar fi putut justifica perceperea unor comisioane suplimentare în condițiile în care putea demonstra prestarea unor servicii accesorii, servicii pe care, însă, nu le-a prevăzut în contract, deci nu există.

De asemenea, având în vedere cele arătate anterior cu privire la neîndeplinirea obligației de informare, s-a apreciat că cele două clauze contractuale atacate se încadrează în teza descrisă la art.1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr.193/2000, respectiv: sunt considerate ca fund abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor instituind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență, s-a apreciat că și în privința acestor clauze este evident dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, apelanții au învederat că există în contractul de credit anumite obligații în sarcina împrumutatului care nu țin de persoana sa sau care, chiar dacă depind de voința sa, nu sunt esențiale pentru derularea în continuare a creditului. Obligația principală a împrumutatului constă în plata ratelor de credit la termenele stabilite, celelalte obligații sunt subsidiare, neesențiale pentru derularea creditului, odată ce acesta a fost acordat. Obligațiile ce țin de administrarea creditului, nu de rambursarea acestuia nu pot constitui, singure, motive pentru declararea creditului scadent anticipat, instituția de credit neputând să invoce nici un prejudiciu în această situație, dacă împrumutatul plătește la timp ratele creditului.

Neîndeplinirea obligațiilor neesențiale nu pot duce la rezilierea contractului (pentru că scadența anticipată nu înseamnă altceva decât rezilierea contractului de credit din culpa împrumutatului), în condițiile achitării la timp a ratelor de credit, aceasta fiind o gravă încălcare a drepturilor consumatorilor.

Pentru a putea aprecia utilitatea și legitimitatea unor astfel de clauze, s-a solicitat a fi avută în vedere tipologia contractului de credit. Astfel, s-a arătat că din perspectiva pârâtelor - intimate, contractul de credit este cu executare dintr-o dată, obligația acestora fiind să pună la dispoziție suma creditului. Contractul este cu executare succesivă doar din perspectiva împrumutatului, astfel că încetarea contractului pe parcursul perioadei de rambursare fără ca împrumutatul să-și fi încălcat obligațiile contractuale este ilegală. O astfel de clauză ar putea fi justificată în situația în care banca nu a acordat toată suma creditului, în momentul când intervine nerambursarea de către împrumutat a altor credite sau încălcarea obligațiilor neesențiale, caz în care banca își poate rezerva dreptul să nu mai pună la dispoziție alte sume decât cele trase până în momentul respectiv. Or, în cazul contractului de credit ce face obiectul litigiului, banca a acordat creditul, i se plătesc ratele conform scadențarului și totuși, ea poate declara creditul scadent anticipat.

Față de cele menționate, clauzele referitoare la declararea scadenței anticipate menționate sunt abuzive, în privința acestora se întrunesc toate cerințele art. 4 din Legea nr.193/2000.

Intimatele nu formulat întâmpinare, depunând la dosar doar concluzii scrise.

Prin Decizia civilă nr.449/11.07.2014 pronunțată în dosarul nr._ / 2012 Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a precizat, sub un prim aspect, că deși apelanții-reclamanți au dezvoltat criticile aduse sentinței pronunțată de prima instanță prin încadrarea acestora în dispozițiile art.304 C.pr.civ., data fiind recalificarea de către tribunal a căii de atac declarată împotriva sentinței ca fiind apel, motivele invocate de apelanții-reclamanți urmează a fi analizate ca motive de apel ținând seama de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Astfel, o primă critică a apelanților privește existența unei contradicții în motivarea primei instanțe întrucât deși instanța reține că cele două tipuri de comisioane (de acordare și de administrare) fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv analizează totuși dacă prin aceste clauze s-ar fi produs un dezechilibru semnificativ.

Într-adevăr tribunalul a constatat că prima instanță a reținut că ambele clauze prin care a fost perceput comisionul de acordare și cel de administrare nu pot fi cenzurate sub aspectul caracterului abuziv pe considerentul că acestea fac parte din obiectul principal al contractului. Conform art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Apare astfel că într-adevăr odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

A mai constatat tribunalul că analiza acestui motiv de apel este în strânsă legătură cu analiza celui de-a treilea motiv dezvoltat de către apelanți, constând în faptul că în mod greșit prima instanță a refuzat analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5.1 lit. b și 5.1 lit. c din contract datorită eficienței acordate prevederilor art.4 alin.6 din legea nr.193/2000.

Cu alte cuvinte, trebuie stabilit în prealabil dacă aceste două tipuri de comisioane contestate fac parte din obiectul principal al contractului, apelanții criticând sentința primei instanțe cu privire la încadrarea comisioanelor în obiectul principal al contractului pe motiv că acestea intră în costul total al creditului.

Într-adevăr s-a arătat că elementele ce intră în costul total al creditului, astfel cum acesta a fost definit ulterior prin art.2 lit. h legea nr.190/1999 nu fac parte automat fiecare dintre acestea din obiectul principal al contractului. Însă apelanții susțin, în opinia tribunalului neîntemeiat, că doar acordarea împrumutului și restituirea lui cu dobândă fac parte din obiectul principal al contractului, în timp ce restul comisioanelor sunt accesorii.

Trebuie însă avut în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care astfel cum arată și apelanții se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire despre exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă s-a arătat că în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.

În lumina acestor criterii de interpretare stabilite de CJUE, trebuie stabilit dacă comisioanele contestate fac parte din obiectul principal al contractului. În accepțiunea apelanților, dacă s-ar admite ipoteza că obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat și corelativ de restituirea sumei cu dobânda, ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului se pare că aceste două comisioane au fost avute în vedere ca fiind o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului. Din punct de vedere al fondului, dată fiind rațiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonității clientului și a efectuării de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, cele două tipuri de comisioane au fost percepute de către bancă fiind în strictă legătură cu acordarea creditului, astfel încât aceste prestații pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale astfel încât caracterizează contractul.

În aprecierea faptului că aceste două comisioane fac parte din obiectul contractului, a reținut tribunalul că legea nr.193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art.4 alin.2 faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Însă nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. Însă cele două clauze au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului întinderea obligației asumate, motiv pentru care s-a concluzionat că banca și-a respectat obligația de transparență, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește lipsa contraprestației băncii pentru perceperea comisioanelor atacate, aspect de natură a impieta asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei, tribunalul a apreciat că această contraprestație a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă contraprestația băncii, chiar dacă aceste noțiuni respectiv acordare a creditului și administrare nu au fost definite expres în cuprinsul convenției.

Rezultă în consecință din chiar uzitarea acestor noțiuni care este scopul pentru care au fost percepute, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist. Astfel, comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clientului, iar comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului.

Prin urmare, tribunalul a constatat critica apelanților în sensul aprecierii eronate a primei instanțe că limbajul folosit ar fi unul clar și ușor inteligibil ca a fi neîntemeiată. Aprecierea instanței de apel a avut în vedere de asemenea caracterul nefondat al argumentului privind lipsa Dobânzii Anuale Efective din cadrul contractului analizat.

Astfel, în privința Dobânzii Anuale Efective, tribunalul a reținut că legea nr. 289/2004 definește această noțiune (D.) în cadrul art.2 lit. e ca fiind costul total al creditului, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și permite consumatorului să aibă o imagine de ansamblu a costurilor pe care trebuie să le achite în schimbul sumei acordate de către bancă.

Într-adevăr contractul de credit contestat nu cuprinde o astfel de mențiune, însă această împrejurare este lipsită de consecințe juridice având în vedere că la data încheierii acestui contract (10.07.2008) nu exista nicio obligație legală a profesionistului de-a insera o astfel de mențiune în contract. În considerarea acestui argument, se reține că legea nr.289/2004 privește regimul juridic al contractelor de credit de consum destinate consumatorilor, în timp ce contractul în cauză este un contract de credit ipotecar exceptat de la aplicarea dispozițiilor acestei legi conform art.3 lit. a din cuprinsul acesteia.

În aceeași măsură, în cauza Pohotovost (C-76/10), invocată de apelant, Curtea de Justiție a reținut că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum (menționare ce are o importanță esențială în contextul Directivei 87/102 privind creditul de consum) poate constitui un element decisiv în cadrul analizei dacă o anumită clauză a fost redactată într-un mod clar și inteligibil în sensul art.4 din Directiva nr. 93/13. Însă nu aceasta este situația din speță, întrucât importanța pe care CJUE o acordă lipsei D. cu consecința considerării contractului ca fiind lipsit de dobânzi și costuri privește strict contractele de credit de consum. Or, clauzele contestate în prezenta cauză au fost inserate într-un contract de credit ipotecar, ipoteză în care CJUE subliniază că instanța trebuie să aibă în vedere toate împrejurările ce însoțesc încheierea contractului pentru a concluziona în sensul că omiterea inserării D. în cadrul unui astfel de contract poate conferi acestei clauze un caracter abuziv.

Or, ținând seama de împrejurările ce însoțesc încheierea contractului, modalitatea de redactare a clauzelor, precum și argumentele invocate de către apelanți în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, tribunalul, în acord cu cele reținute de prima instanță, a apreciat că aceste clauze nu pot fi considerate ca fiind redactate într-o modalitate echivocă în scopul inducerii în eroare a consumatorului cu privire la costurile pe care s-a obligat să le achite.

În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, plata acestui comision este prevăzută la pct.5.1 lit. b din contract, conform căruia pârâta percepe „comision de acordare de 4.708 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat”.

Modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate. În plus, apelanții nu au prezentat nici un argument pentru care au apreciat lipsa de claritate a acestei clauze.

În privința comisionului de administrare lunar, acesta este prevăzut la pct.5.1 lit. c din contract, care stabilește perceperea de către instituția de credit a unui „comision de administrare lunar: 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a”.

A fost apreciat de către apelanți incorect comportamentul băncii de-a exprima comisionul de administrare într-un procent subunitar de 0,15%, sens în care prezentarea sa într-o astfel de manieră îl făcea să pară nesemnificativ.

Însă simpla împrejurare că acest comision a fost exprimat într-un procent aplicat la sold lunar și nu într-un procent anual nu este în opinia instanței un argument suficient pentru a susține teza unui pretins comportament ilicit al băncii, întrucât având în vedere că din întreaga economie a contractului se putea stabili în urma unui calcul matematic care este cuantumul sumei pretinse cu acest titlu. Aceasta întrucât contractul cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care de asemenea este exprimată într-un procent matematic precum și la perioada pe care consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile.

Faptul că apelanții susțin că au ignorat obligația de plată a comisionului de administrare datorită cuantumului redus al procentului aplicat nu demonstrează decât cel mult lipsa acestora de diligență care însă nu poate fi imputată băncii, cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent aplicat la soldul lunar. În plus, se-a reținut că prin OUG nr.50/2010 (neaplicabilă în cauză dar care stabilește care sunt comisioanele considerate ca fiind licite), respectiv art.36 alin.2 se prevede că în cazul în care acest comision de administrare se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul lunar al creditului. Or, dispozițiile contractuale contestate au fost redactate chiar într-o asemenea manieră.

Față de considerentele expuse mai sus, tribunalul a apreciat că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane în prevederile pct.1 lit. b din Anexa la legea nr.193/2000, consumatorul nefiind obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoștință efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, astfel cum s-a reținut anterior, clauzele contestate au fost redactate în mod clar fie prin individualizarea sumei globale (în cazul comisionului de acordare), fie prin exprimarea unui procent matematic (în cazul comisionului de administrare), a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

A fost apreciată ca fiind neîntemeiată critica apelanților cu privire la greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor art.9 și art.15 din legea nr.190/1999 privind legalitatea comisionului de acordare și de administrare contestate.

Contrar susținerilor apelanților, art.9 din legea nr.190/1999 în forma avută de aceasta în vigoare la data încheierii contractului nu enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar, ci prevede doar că acest contract poate fi modificat în scris cu respectarea prevederilor legii. În consecință, textul de lege invocat nu are relevanță în raport de obiectul cererii.

În ceea ce privește art.15 din aceeași lege, acest tex prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii sau altor garanții. Într-adevăr, a indicat tribunalul, astfel cum a reținut și prima instanță textul de lege are în vedere cheltuielile și nu comisioanele, și nici nu interzice expres inserarea în contract a unor tipuri de comisioane pentru serviciile prestate de bancă.

Chiar pornind de la raționamentul apelanților, nu se poate constata că legea ar fi interzis perceperea celor două tipuri de comisioane, întrucât perceperea comisionului de acordare credit se poate încadra în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit (acesta reprezentând de altfel și serviciul prestate de bancă), iar comisionul de administrare privește efectuarea unor operațiuni de cont bancar ulterioare încheierii contractului de credit. În plus, sub aspectul legalității comisionului de administrare, se reține că perceperea acestuia nu a fost interzisă nici ulterior, după . OUG nr.50/2010, astfel încât dacă prin dispozițiile legale invocate legiuitorul ar fi avut în vedere interzicerea unor astfel de comisioane ar fi procedat în acest sens prin noile dispoziții normative sus menționate.

Prin urmare, apreciind că cele două tipuri de comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind prevăzute în mod clar și inteligibil, nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

Contrar susținerilor apelanților, instanța nu poate sancționa cu nulitatea absolută a clauzei pentru caracterul său abuziv împrejurarea că prestația efectuată de către bancă nu este corespunzătoare prețului stabilit, întrucât conform art.4 alin.6 din legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzei nu se asociază cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte și nici cu serviciile sau produsele oferite în schimb.

Într-adevăr contrar celor reținute de prima instanță, tribunalul a apreciat că nu a fost îndeplinită obligația de informare de către bancă, având în vedere faptul că atât oferta de credit cât și contractul au fost prezentate, respective contractul a fost încheiat în aceeași zi, în speță data de 10.07.2008. Prin urmare, banca nu a făcut dovada respectării termenului de 10 zile de la prezentarea ofertei de credit prevăzut de lege, interval de timp pus la dispoziția consumatorului pentru ca acesta să poată lua la cunoștință despre condițiile de creditare.

Însă nerespectarea obligației de informare nu conduce în mod neapărat la concluzia potrivit căreia contractul nu a fost negociat, și mai ales obligația de informare ce revenea băncii nu se confundă cu obligația de transparență, constând în redactarea clauzelor într-un limbaj ușor accesibil consumatorului.

În considerarea acestui raționament, tribunalul a apreciat că obligația de informare și obligația profesionistului de-a insera în cuprinsul contractului clauze exprimate într-un limbaj ușor inteligibil sunt două obligații distincte, fără a exista neapărat o legătură de interdependență între acestea, în sensul pretins că neîndeplinirea obligației de informare atribuie clauzelor un caracter echivoc.

În realitate, obligația de informare presupune acordarea de către profesionist consumatorului a tuturor elementelor pe care acesta să le poată avea în vedere pentru cunoașterea condițiilor de creditare, iar obligația de claritate a redactării privește utilizarea unor termeni relativ accesibili, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Se poate imagina astfel o ipoteză în care obligația de informare să fie respectată, iar termenii uzitați să nu fie ușor inteligibili astfel încât sub acest aspect clauza să poată fi apreciază ca fiind abuzivă. Acest raționament poate fi aplicat și în ipoteza contrară, în care deși obligația de informare nu a fost respectată (în prezenta cauză doar sub aspectul nerespectării termenului de 10 zile de la primirea ofertei și până la semnarea contractului), cu toate acestea, având în vedere economia contractului, clauzele contestate au un caracter ușor inteligibil fiind exprimate în mod clar. În aceste condiții, astfel cum s-a reținut anterior, întinderea reală a obligației asumate de către consumator a putut fi cunoscută la momentul semnării contractului chiar dacă acesta nu a beneficiat efectiv de termenul de 10 zile pus la dispoziția sa pentru studierea ofertei.

În plus, chiar și în măsura în care s-ar considera că aceste două tipuri de comisioane nu fac parte din obiectul contractului, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din legea nr. 193/2000, astfel cum pretind apelanții.

Contrar celor reținute de prima instanță, instanța de apel a reținut că în cauză nu a fost dovedită de către bancă îndeplinirea condiției negocierii contractului, la care face referire art.4 din legea nr.193/2000. Intimatele, cărora le revenea sarcina probei nu au probat existența unei negocieri. În analiza acestei condiții, trebuie avut în vedere că potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Negocierea presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă, ori astfel de împrejurări nu au fost dovedite de către intimate în cauză.

Cu alte cuvinte, trebuie avută în vedere poziția de inferioritate în care se află consumatorul în relația sa cu un profesionist: spre deosebire de profesionist, care îndeplinește acte cu un grad ridicat de complexitate în cadrul activității sale curente, consumatorul nu intră în asemenea raporturi juridice decât cu totul ocazional, astfel încât pozițiile de negociere sunt prezumate a nu fi unele de egalitate, indiferent de gradul de cunoaștere a prevederilor contractuale.

Cu toate acestea, a indicat tribunalul, lipsa negocierii unei clauze nu atrage automat sancțiunea nulității pentru caracterul său abuziv, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de art.4 alin.1 din legea nr.193/2000. Aceasta întrucât în analiza caracterului abuziv al unei clauze instanța trebuie să aibă în vedere pe lângă îndeplinirea condiției referitoare la lipsa negocierii contractului în cauză și pretinsul abuz de putere economică al profesionistului bancar, constând în reaua credință a acestuia dar și existența unei dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecința procurării unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului.

În cauză nu se poate reține existența niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea celor două comisioane bancare. Dimpotrivă, sumele solicitate reprezintă contravaloarea prestației băncii, astfel cum s-a reținut anterior, și în ceea ce privește componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reține reaua credință a profesionistului bancar la practicarea acestor două tipuri de comisioane.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că este legală și temeinică soluția primei instanțe în sensul că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor prin care au fost inserate în contract atât comisionul de acordare credit cât și cel de administrare, respective clauzele prevăzute la art.5.1 lit. b și 5.1 lit. c.

Totodată, tribunalul a apreciat ca fiind justificată soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind dreptul băncii de-a declara scadența anticipată a creditului pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de către împrumutat prin contractul de credit.

Susțin apelanții că obligația lor principală constă în plata ratelor de credit la termenele stabilite, astfel încât pentru neîndeplinirea oricărei alte obligații neesențiale banca nu poate invoca scadența anticipată a creditului.

Cu alte cuvinte, ceea ce aceștia pretind este limitarea aplicării posibilității băncii de-a declara scadența anticipată numai pentru cazurile pe care apelanții-reclamanți le consideră prin cererea de chemare în judecată ca fiind esențiale. Însă în condițiile în care părțile au convenit care sunt cazurile pentru care se poate declara scadența anticipată a creditului, în condițiile în care astfel cum s-a reținut anterior pentru bancă nu are caracter esențial numai plata sumei împrumutate și a dobânzii dar și a altor obligații asumate prin contract, instanța nu poate interveni în raporturile contractuale ale părților pentru a limita aplicabilitatea clauzei la motivele dorite de consumator. Această împrejurare ar echivala cu încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, instituit de art.969 Cod civil vechi (în vigoare la momentul încheierii contractului)

Pe de altă parte, se constată că modul de formulare al acestor clauze este unul clar, neechivoc, astfel încât nu se poate susține nici că împrumutatul nu a cunoscut efectiv conținutul acestei clauze, creând astfel un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, și nici nu au fost oferite argumente care să susțină ideea că banca ar fi fost de rea credință în momentul inserării clauzei în contract.

În consecință, pentru toate considerentele expuse anterior, apreciind că motivele invocate în susținerea apelului nu sunt fondate și în temeiul dispozițiilor art.296 C.pr.civ., tribunalul a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 21 august 2014, au declarat recurs reclamanții, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a la data de 10 septembrie 2014.

Prin cererea de recurs, recurenții – reclamanți au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/10.07.2008: art.5.1 lit. b) privind comisionul de acordare; art.5.1 lit. c) privind comisionul de administrare; art.8.14 și art.8.15 privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență.

Recurenții susțin că prin cererea de chemare în judecată formulată într-o alianță procesuală cu alți consumatori, au solicitat constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit încheiat cu C. E. Ipotecar IFN: - mențiunea „creditorul va avea dreptul, fără a fi obligat în nici un fel”, referitor la variația dobânzii, clauza se regăsește în contractul de credit, la art.4.4, clauza referitoare la comisionul de acordare, clauză ce se regăsește în art.5.1 lit. b) din Condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit si de garanție nr._/05.06.2008, clauza referitoare la comisionul de administrare (clauza prevăzuta la pct.5.1. lit. c) din contractul de credit), precum si clauza prevăzută la art. 8.14 si 8.15 privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență.

Mai adaugă recurenții că prima instanța a admis în parte cererea de chemare în judecata și a constatat caracterul abuziv doar al mențiunii ce lasă la aprecierea băncii variația dobânzii, respingând celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, iar instanța de apel a respins ca nefondat apelul, menținând în totalitate soluția instanței de fond.

Recurenții prezintă argumentele instanței de apel și apreciază că, în esență, concluziile instanței de apel relevă o insuficientă analiză a argumentelor apelantului-reclamant și o dezlegare greșită a problemelor de drept supuse analizei acesteia prin cererea de chemare in judecata si prin apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000 (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.pr.civ.); instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații, respectiv clauzele atacate prin cererea de chemare in judecata (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ.) și instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, dispozițiile legale nefiind interpretate de instanța de judecată în spiritul lor, ci doar pentru a încerca îndepărtarea argumentelor ce susțin caracterul abuziv al clauzelor atacate (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 7 C.pr.civ.);

În analiza acestor critici, recurenții – reclamanți – cu referire la motivele de recurs prevăzute de pct. 8 și 9 ale art.304 arată că în mod greșit a concluzionat instanța că în speță nu sunt îndeplinite condițiile enunțate de art.4 din Legea nr.193/2000 în primul rând pentru a fi analizate (alin.6), și în al doilea rând pentru a fi înlăturate din contract în urma constatării caracterului lor abuziv (alin.2). În opinia recurenților, clauzele din contractul de credit supus analizei instanței sunt clauze abuzive.

Astfel, se arată că prevederile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 pe care instanța de apel se întemeiază pentru a refuza analiza caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul acestei acțiuni nu sunt aplicabile în cauză.

Art.4 alin.6 este transpunerea art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE care interzice analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la descrierea obiectului principal al contractului și la raportul dintre prețul contractului și calitatea bunurilor sau a serviciilor furnizate (dar, aspect deloc neglijabil, interdicția nu este instituită decât pentru ipoteza în care aceste clauze sunt exprimate „în mod clar și inteligibil”).

A..6 al art.4, prevede că nu intră sub incidența prezumției de caracter abuziv clauzele referitoare la definirea obiectului principal al contractului si cele referitoare la calitatea de a satisface cerințele de preț sau calitate.

Contractul de credit bancar, susțin recurenții, este o variantă de împrumut, el nu are preț (pentru ca banii nu sunt marfă) și nici tarif (pentru că împrumutul nu este un serviciu prestat clientului) și, în consecință, nu se poate susține excluderea acestuia de la aplicabilitatea art.4 alin.1. Legea nr. 193/2000 în art.4 alin.6 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului contractului și nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, dacă aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, în niciun caz nu statuează că instanțele nu se pot pronunța asupra caracterului abuziv a clauzelor care reglementează prețul contractelor, fiind vorba strict de „calitatea de a satisface cerințele de preț”. În acest sens este amintită jurisprudența Curți de Apel București.

Apreciază recurenții că menționatele comisioane nu pot fi considerate clauze care definesc obiectul principal al contractului.

Instanța de apel a menținut încadrarea comisioanelor în obiectul principal al contractului apreciind ca cele doua tipuri de comisioane au fost percepute de către banca în strictă legătură cu acordarea creditului și pot fi apreciate ca fiind esențiale, caracterizând deci contractul de credit, însă, în realitate, obiectul principal al contractului de credit este acordarea împrumutului și plata dobânzii. D. aceste două elemente (acordarea împrumutului și restituirea lui cu dobândă) pot fi considerate că fac parte din obiectul principal al contractului.

Restul comisioanelor sunt accesorii, nu fac parte din obiectul principal al contractului. Elementele ce intră în costul total al creditului nu reprezintă, fiecare în parte, obiectul principal al contractului.

Consideră recurenții că intenția legiuitorului este ca sintagma „definirea obiectului contractului” din art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, să includă clauzele care definesc obiectul contractului (identificate ca atare în contractele cu consumatorii, prin titluri sau subtitluri), și nu aceea de a include toate clauzele contractuale referitoare la obligațiile părților din contract.

Contractul de credit cuprinde raportul juridic principal, acordarea împrumutului de către bancă și obligația consumatorului de a-l restitui la anumite termene și cu o anumită dobândă, dar și servicii auxiliare, pentru care banca percepe comisioane, separat de costul împrumutului (dobânda), precum: comision de analiza dosarului, de administrare a garanțiilor, de gestiune, de monitorizare a polițelor de asigurare ș.a.

În cazul unui contract complex, cum este contractul de credit, definirea obiectului contractului (și cu atât mai puțin definirea obiectului principal al contractului) nu se poate referi la toate serviciile auxiliare împrumutului, prestate de bancă și la costurile corelative acestora, întrucât toate aceste clauze constituie conținutul (obiectul) lato sensu al contractului, iar intenția legiuitorului nu a fost să le excepteze de la aprecierea caracterului abuziv. Aceste servicii auxiliare nu sunt de sine stătătoare, ele nu ar fi contractate de consumator din proprie inițiativă, care nu are posibilitatea de a alege să nu îi fie prestate.

Deși în mod corect a arătat instanța de apel ca aceste convenții de credit nu sunt contracte de împrumut, ci sunt contracte complexe, în opinia recurenților este vădit eronată concluzia tribunalului potrivit căreia atribuind caracter principal doar obligației de a acorda creditul și respectiv de a restitui suma împrumutată cu dobândă s-ar nesocoti caracterul complex al contractului de credit, în timp ce contractul de împrumut este un contract real, unilateral (creează obligații doar pentru împrumutat), contractul de credit este mult mai complex, pe lângă împrumut (care rămâne obiectul principal), acesta cuprinde multe alte obligații reciproce ale părților, așadar este un cumul de raporturi juridice. Odată cu acordarea împrumutului, banca pretinde că prestează și alte servicii suplimentare, conexe, pentru care percepe comisioane, pretinde și îndeplinirea de către împrumutat a altor obligații, precum încheierea de asigurări și suportarea costurilor aferente.

Prin urmare, o parte din aceste obligații au un caracter accesoriu, așadar includerea unui comision în obligațiile pe care le are de îndeplinit consumatorul in temeiul contractului de credit, nu face din acestea parte din obiectul principal al contractului, în sensul art.4 alin.6 din Legea 193/2000.

În ceea ce privește exceptarea de la analiza caracterului abuziv a clauzelor referitoare la raportul preț - calitate, se apreciază că nu se poate încadra în această ipoteză clauzele atacate. Aplicarea acestei excluderi presupune atacarea unei clauze care să reglementeze, în raporturile dintre părți, existența unor prestații reciproce. Or, în cazul de față, atât comisionul de acordare cât și comisionul de administrare sunt percepute fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestație.

Raportat la conținutul contractului, banca nu prestează nimic în schimbul perceperii comisioanelor de acordare și de administrare; acestea nu sunt definite, nici explicate, deși sumele percepute cu acest titlu sunt semnificative. În cuprinsul contractului de credit se menționează doar obligația împrumutatului de a achita un cost sub o denumire, fără să existe dreptul corelativ al consumatorului și obligația băncii de a presta un serviciu.

Prin urmare se susține că atâta vreme cât consumatorul nu primește niciun serviciu în schimbul achitării comisioanelor atacate, rezultă că nu este îndeplinită condiția din art.4 alin.6 din Legea 193/2000 care vorbește despre cerințe de calitate și de preț versus servicii oferite în schimb. Astfel, instanța nu este împiedicată să verifice caracterul abuziv al clauzelor ce instituie obligațiile împrumutatului de a achita comisioanele de acordare și de administrare.

Se mai adaugă că art.4 alin.6 interzice analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la descrierea obiectului principal al contractului și la raportul dintre prețul contractului și calitatea bunurilor sau a serviciilor furnizate dar, interdicția nu este instituită decât pentru ipoteza în care aceste clauze sunt exprimate „în mod clar si inteligibil”.

Or, susțin recurenții modul cum sunt redactate clauzele contractuale atacate nu asigură informarea completă și corectă a consumatorilor despre obligațiile asumate, limbajul folosit de bancă nefiind clar, fără echivoc.

Se afirmă că pentru a verifica dacă clauzele contestate îndeplinesc acesta condiție de a fi „exprimate în mod clar și inteligibil” instanța de apel trebuia să se raporteze la explicațiile oferite în jurisprudența CJUE, iar nu la folosirea sau nu a unor termeni uzuali în denumirea clauzelor.

Astfel, consideră recurenții că este de maximă importanță concluzia trasă de CJUE în cauza Kasler vs. OTP, și anume că art.4 alin.2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Așadar, se subliniază că nu este suficient ca acea clauză să fie clară, „vizibilă” din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract.

Raportat la conținutul clauzelor analizate și în lipsa termenului de reflecție, se apreciază că singura concluzie pertinentă este că banca nu i-a dat consumatorului posibilitatea de a înțelege clauzele inserate în contract.

Se susține că în mod greșit a apreciat instanța de apel că în contractul supus analizei „comisionul de administrare este prevăzut în mod clar și inteligibil” aceasta întrucât terminologia folosită în acest caz, respectiv, comision de administrare, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare, din moment ce motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

Subliniază recurenții că prezentarea comisionului de administrare s-a făcut într-o maniera în care să îl facă să pară nesemnificativ, orice consumator căruia i se punea contractul în față pentru semnare, nu putea să realizeze cuantumul acestui comision și prin urmare instanța poate concluziona că limbajul folosit de bancă nu este unul clar și inteligibil, care să-i permită consumatorului să evalueze consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Se mai susține că instanța de apel a interpretat greșit aceste clauze, ajungând la concluzia contrara, conform căreia clauzele nu au fost redactate într-o maniera echivoca, această critică fiind dezvoltată și prin prisma motivului legal de recurs prevăzut la art.304 pct.8.

Plecând de la prevederile clauzelor prevăzute lart.5.1 lit. b și art.5.1. lit. c din contract recurenții arată că art.5.1.lit c), nu cuprinde nicio mențiune cu privire la calculul pe lună al comisionului și nici cu privire la aplicarea procentului respectiv la soldul creditului. Aceste două elemente esențiale sunt presupuse de instanță, fără ca ele să existe în conținutul clauzei.

Astfel, cuvântul lunar adăugat la numele comisionului, exprimă mai degrabă modalitatea pe plată, și nu aceea de calcul, între care există o diferență esențială. Se susține că în primul rând consumatorul trebuie să știe întinderea obligației (cuantumul comisionului), iar după aceea modalitatea efectivă de plată. Confuzia între cele două elemente este una ușor de făcut și extrem de importantă, întrucât obligația de plata a creditului este, în mod uzual, una lunară, nu înseamnă că automat toate costurile (în procentele prevăzute) se și calculează pe lună. Atât dobânda, cât și principalul se plătesc în rate lunare, ceea ce nu înseamnă că și calculul acestora se face pe luna.

În plus, clauza 5.1, nu menționează faptul că procentul se aplică la sold. Deși instanței i se pare ca acest lucru este evident, în opinia recurenților aceasta nu este o apreciere valabilă, în lipsa unei prevederi în contract în acest sens.

Pentru a sublinia importanta lipsei celor două elemente despre care au vorbit anterior (calculul pe luna si la soldul creditului), se arată că acest tip de explicații apar ca și lămuriri în cazul tuturor celorlalte costuri existente în contract. Prin urmare ele nu trebuiau lăsate pentru a fi deduse de consumator, cu atât mai mult cu cât aveau în vedere cel mai important cost al contractului după dobândă.

În ceea ce privește lipsa contraprestației din clauzele contractuale ce descriu comisionul de administrare și de acordare, se arată că aceasta nu este negată de instanța. Cu toate acestea, existența serviciilor de care beneficiază consumatorul este presupusă cu ușurința de aceasta, pornind de la cuvintele uzuale de „administrare”, respectiv de „acordare”, din definirea comisioanelor respective.

Jurisprudența CJUE lămurește aspectele ce trebuie avute în vedere, respectiv: criteriul economic, și nu cel gramatical (cauza Kassler); dezechilibrul costând în poziția defavorizată a consumatorului față de cea impusă de legislație, și nu dezechilibrul efectiv al prestațiilor reciproce (cauza Mohamed Aziz).

Toate aspectele arătate, trebuie apreciate în contextul încălcării de către banca a obligației de informare, atât prin prezentarea ofertei concomitent cu semnarea contractului cât și prin necomunicarea graficului de rambursare decât după tragerea creditului (art.6.1.), deci ulterior încheierii contractului de credit.

Referitor la încălcarea prevederilor art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000 - condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă - se apreciază că în mod greșit a concluzionat instanța de apel că în speță nu sunt îndeplinite condițiile enunțate de art.4 din Legea nr.193/2000. Clauzele din contractul de credit supus analizei instanței sunt clauze abuzive.

Astfel, deși instanța de fond a observat că aceste clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negocia t(banca nefăcând dovada negocierii), în hotărârea atacată instanța reține că prin aceste clauze nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Argumentul vine în contradicție cu caracterul nenegociat al contractului și cu constatarea încălcării de către banca a obligației de informare, aspecte ce trebuie privire împreuna, având o legătura indisolubilă. Eroarea în care se află instanța ab initio constă în perspectiva din care analizează dezechilibrul (ca pe unul economic) contrar celor statuate de CJUE, care apreciază că dezechilibrul se apreciază din punct de vedere juridic.

Pe de o parte, argumentul invocat de instanță în susținerea acestui aspect constă în faptul că „contraprestația băncii exista chiar dacă nu este definită în mod expres în contract, rezultând din chiar uzitarea noțiunilor din denumire care este scopul pentru care au fost percepute”.

Potrivit contractului de credit, principala obligație a băncii este aceea de a pune la dispoziția consumatorului suma împrumutată, iar principala obligație a acestuia este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligații ar fi trebuit să existe o relație de echilibru, dat de situația juridică corectă în care ambele părți ar fi trebuit să se afle.

Pe de alta parte, se mai apreciază că instanța trebuia să țină seama de criteriile stabilite de CJUE, pentru determinarea dezechilibrului semnificativ, tratându-l împreună cu condiția „contrar bunei-credințe”, respectiv în Cauza C- 415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D"Estalvis de Catalunya.

Art.3 alin.1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive;

Așadar, condiția dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credințe, se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară decât cea prevăzută în legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate.

Se mai adaugă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” este definită și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16.01.2014 pronunțata în Cauza C-226/12, unde se arată că existența lui poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice a consumatorului sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care consumatorul beneficiază conform legii aplicabile. Curtea a mai subliniat, în contextul art.5 din Directivă, că informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor. Analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie să privească, prin urmare, inclusiv îndeplinirea obligației de informare.

Prin încălcarea de către banca pârâtă a obligațiilor legale arătate, acest dezechilibru este incontestabil, poziția juridică a consumatorului, garantată de legea română, fiind una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile și riscurile contractului în care se pregătește să intre. Modul în care profesionistul a acționat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia.

Dezechilibrul contractual contrar bunei-credințe rezidă din toate aceste argumente deja prezentate și din împrejurările contemporane semnării contractului. Deși, banca nu a răspuns la acuzațiile că a indus în eroare consumatorul prin prezentarea neclară a costurilor contractului (astfel încât să inducă ideea unui cost nesemnificativ, pentru a face creditul mai atractiv), că nu a comunicat în timp util informații complete cu privire la condițiile creditării, astfel încât consumatorii să le poată analiza, instanța de apel refuză să constate caracterul abuziv al clauzelor.

Se apreciază că instanța adaugă la clauza contractuală pentru a descrie contraprestația, și stabilește (prin aplicarea unei prezumții judecătorești nepermise) operațiunile în legătură cu contul de credit, pretins a fi prestate de bancă în schimbul comisionului de administrare. Aceste explicații cu privire la perceperea comisioanelor nu numai că nu există în contract, dar sunt contrazise de dispozițiile contractuale.

Consumatorul va plăti, suplimentar, toate serviciile în legătură cu creditul, în consecință, comisionul de administrare nu își găsește nici o justificare economică, fiind, așa cum am arătat prin cererea de chemare in judecata si apel, o dobândă mascată și, deci, interzis.

Cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor instituind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante din rate de credit neachitate la scadență critica hotărârii se încadrează în motivele de recurs prevăzute la pct.8 și 9 ale art.304 C.pr.civ.

Față de motivarea instanței de apel, se apreciază că instanța a interpretat greșit clauzele atacate și a aplicat greșit legea, având în vedere existența unui dezechilibru semnificativ evident între drepturile și obligațiile părților.

Există în contractul de credit anumite obligații în sarcina împrumutatului care nu țin de persoana sa sau care, chiar dacă depind de voința sa, nu sunt esențiale pentru derularea în continuare a creditului. Obligația principală a împrumutatului constă în plata ratelor de credit la termenele stabilite, celelalte obligații sunt subsidiare, neesențiale pentru derularea creditului, odată ce acesta a fost acordat.

Obligațiile ce țin de administrarea creditului, nu de rambursarea acestuia nu pot constitui, singure, motive pentru declararea creditului scadent anticipat, instituția de credit neputând să invoce nici un prejudiciu în această situație, dacă împrumutatul plătește la timp ratele creditului.

Neîndeplinirea obligațiilor neesențiale nu pot duce la rezilierea contractului (pentru că scadența anticipată nu înseamnă altceva decât rezilierea contractului de credit din culpa împrumutatului), în condițiile achitării la timp a ratelor de credit, aceasta fiind o gravă încălcare a drepturilor consumatorilor.

Cu privire la caracteristicile contractului, se menționează că, din perspectiva pârâtelor-intimate, contractul de credit este cu executare dintr-o dată, obligația acestora fiind să pună la dispoziție suma creditului. Contractul este cu executare succesivă doar din perspectiva împrumutatului, astfel că încetarea contractului pe parcursul perioadei de rambursare fără ca împrumutatul să-și fi încălcat obligațiile de rambursare este ilegală. O astfel de clauză ar putea fi justificată în situația în care împrumutatul nu a rambursat alte credite decât cel ce face obiectul analizei sau încălcarea obligațiilor neesențiale, caz în care banca își poate rezerva dreptul să nu mai pună la dispoziție alte sume decât cele trase până în momentul respectiv. Astfel, consumatorul s-ar putea afla în situația în care banca a acordat creditul, i se plătesc ratele conform scadențarului și totuși, creditul poate fi declarat scadent anticipat.

Față de cele menționate, clauzele referitoare la declararea scadenței anticipate menționate sunt abuzive, în privința acestora se întrunesc toate cerințele art.4 din Legea nr.193/2000, iar instanța a făcut aplicarea greșita a legii respingând cererea de constatare a caracterului lor abuziv.

Referitor la motivul prevăzut de art.304 pct. 7 C.pr.civ. se arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, dispozițiile legale nefiind interpretate de instanța de judecată în spiritul lor, ci doar pentru a încerca îndepărtarea argumentelor ce susțin caracterul abuziv al clauzelor atacate.

În opinia recurenților contradicția între considerentele hotărârii atacate este evidentă întrucât deși instanța de apel apreciază că atât clauza referitoare la comisionul de acordare cât și cea instituind comisionul de administrare fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv, instanța analizează totuși dacă prin aceste clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceasta în condițiile în care în contractul supus analizei nu este menționat D. sau costul total al creditului. Asupra relevanței lipsei menționării D. într-un contract de credit de consum s-a pronunțat CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza C-76/10 Prohotovost s.r.o arătând că instanța națională „are posibilitatea de a aprecia, chiar și din oficiu, dacă omiterea menționării D. în clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv în sensul art.3 și 4 din Directiva 93/13”.

Instanța de apel refuză deci să constate caracterul abuziv al clauzelor instituind comisionul de administrare și comisionul de acordare făcând trimitere la dispoziția art.4 alin.6 din Legea 193/2000 pe care însă o reține inexact întrucât acest text exclude o clauză de la analiza caracterului abuziv doar dacă se asociază cu definirea obiectului principal al contractului sau cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, și cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.

Mai mult, se afirmă că și dacă ne-am afla într-o astfel de ipoteză clauzele respective ar putea fi analizate de instanța de judecată dacă nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Ulterior, în mod fugitiv, instanța de apel arată că aceste comisioane nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât sumele solicitate ar reprezenta contravaloarea prestației băncii.

Așadar, se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, între considerente existând, în mod evident, o adevărată contradicție. Pe de o parte instanța apreciază că, raportându-se la dispozițiile art.4 pct. 2 din Directiva 93/13, clauzele referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare nu sunt supuse cenzurii. Iar pe de altă parte, prin invocarea unor argumente ce nu țin de o analiză a drepturilor și obligațiilor părților rezultând din clauzele atacate, instanța de apel constată că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ, în realitate, clauzele atacate sunt clauze abuzive, fiind prevăzute într-un contract ne-negociat, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu încălcarea exigențelor bunei credințe.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenți, în considerarea dispozițiilor art.304 pct.7, pct.8 și pct.9 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

1. Critica referitoare la motivele contradictorii cuprinse în decizia pronunțată în apel încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ. nu este fondată.

Potrivit art.261 pct.5 C.pr.civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă se impune a se preciza că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cere.

După cum întemeiat arată și recurenții – reclamanți o hotărâre judecătorească poate fi modificată în temeiul art.304 pct.7 C.pr.civ. atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce a hotărât instanța sau atunci când există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Din analiza deciziei recurate nu rezultă însă vreo contradicție între considerente și dispozitiv ori numai între considerente, întreaga motivare a tribunalului explicând soluția de respingere a apelului. Nici chiar recurenții – reclamanți nu au indicat care considerente ale deciziei din apel ar fi condus la o soluție de admitere a cererii și care vin în contradicție cu considerentele de respingere a căii de atac.

Recurenții – reclamanți invocă pe calea acestui motiv de recurs faptul că tribunalul deși a apreciat că atât clauza referitoare la comisionul de acordare cât și cea instituind comisionul de administrare fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv, totuși a analizat dacă prin aceste clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, din analiza deciziei tribunalului rezultă foarte clar că instanța de apel, după ce a analizat prevederile legale precum și jurisprudența CJUE în materie, a concluzionat că respectivele clauze care cuprind comisionul de acordare și comisionul de administrare fac parte din obiectul contractului. Analiza prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 s-a realizat în cadrul unei motivări subsidiare, tribunalul menționând expres că „și în măsura în care s-ar considera că aceste două tipuri de comisioane nu fac parte din obiectul contractului, nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din legea nr. 193/2000, astfel cum pretind apelanții”.

În ceea ce privește greșita interpretare a prevederilor legale în sensul de a se încerca îndepărtarea argumentelor ce susțin caracterul abuziv al clauzelor atacate, această critică, contrar opiniei recurenților, nu poate fi încadrată în prevederile art.304 pct.7 care reglementează în mod expres nemotivarea hotărârii ori reținerea de considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pe cale de consecință reținând că decizia apelată nu conține motive contradictorii ci doar o motivare subsidiară care este în concordanță cu soluția pronunțată asupra apelului, curtea urmează să înlăture criticile formulate de recurenții – reclamanți încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ.

2. Critica referitoare la greșita interpretare a actului dedus judecății, respectiv clauzele atacate prin cererea de chemare în judecată, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ., nu este la rândul său, fondată.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. se invocă încălcarea principiului înscris de art.969 alin.1 C.civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Astfel cum s-a arătat în mod constant în doctrină acest motiv de recurs privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul, recurentul trebuind să arate în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic.

În cauza de față recurenții – reclamanți invocă pct.8 al art.304 C.pr.civ. arătând, în esență, că tribunalul a interpretat greșit clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată ajungând la concluzia că aceste nu pot fi calificate drept clauze abuzive.

Aceste critici nu pot fi încadrate însă în prevederile art.304 pct.8 C.pr.civ., recurenții – reclamanți fiind în realitate nemulțumiți de modul în care a interpretat tribunalul clauzele și prevederile legale care reglementează clauzele abuzive.

Plecând de la cererea de chemare în judecată se constată că recurenții – reclamanți au investit instanța cu o cerere prin care au solicitat să se constate că anumite clauze din contractul de credit încheiat cu intimatele sunt abuzive, și pe cale de consecință anularea acestora și repunerea părților în situația anterioară. Deci actul juridic dedus judecății în dosarul de față este contractul de credit încheiat de părți, iar din motivarea tribunalului rezultă că în apel s-au analizat clauzele contestate de recurenții – reclamanți. În atare condiții nu se poate susține în mod rezonabil că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății ori că a schimbat natura sau înțelesul acestuia.

Simplul fapt, că prin prisma prevederilor legale analizate tribunalul a ajuns, contrar dorinței reclamanților, la concluzia că nu sunt abuzive clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată, nu atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ.

În consecință criticile formulate de recurenții – reclamanți și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. urmează a fi înlăturate ca vădit nefondate.

3. Criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor Legii nr.193/2000, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., nu vor fi primite.

În analiza acestui motiv de recurs curtea reține că recurenții – reclamanți critica, în primul rând, hotărârea tribunalului sub aspectul încadrării clauzelor referitoare la comisionul de acordare și comisionul de risc ca făcând parte din obiectul principal al contractului.

Referitor la această primă critică se reține că potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe cale de consecință, după cum au arătat și instanțele de fond odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

În ceea ce privește noțiunea de „obiect principal al contractului”, în mod corect tribunalul a amintit cauza Kasler (C-26/13), prin care CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni. Curtea de Justiție a indicat că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.

Având în vedere și statuările CJUE recurenții – reclamanți apreciază că obiectul principal al contractului de credit este acordarea împrumutului și plata dobânzii, restul comisioanelor fiind accesorii, motiv pentru care nu pot fi incluse în obiectul principal al contractului. Cu toate acestea recurenții sunt de acord cu definirea (caracterizarea) contractului de credit ca a fi un contract complex, astfel că nu se poate susține în mod rezonabil că acesta se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci se referă și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului.

Pe cale de consecință se apreciază că în mod corect a concluzionat tribunalul că și celelalte prestații care au strânsă legătură cu acordarea creditului fac parte din obiectul principal al contractului.

Atât comisionul de acordare cât și comisionul de risc se încadrează în „obiectul principal al contractului” putând fi calificate drept o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului.

După cum în mod judicios au arătat și instanțele de fond, dată fiind rațiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonității clientului și a efectuării de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, cele două tipuri de comisioane au fost percepute de către bancă fiind în strictă legătură cu acordarea creditului, astfel încât aceste prestații pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale astfel încât caracterizează contractul.

În ceea ce privește exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la raportul preț – calitate, contrar opiniei recurenților, Curtea apreciază că există din partea băncii o contraprestație atât pentru comisionul de acordare cât și pentru cel de administrare.

Simplul fapt că aceste comisioane nu sunt definite ca atare prin convenția de credit nu poate echivala cu lipsa unei contraprestații. Astfel, după cum rezultă chiar din denumire, comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clientului, iar comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului. În analiza comisionului de administrare nu se poate face abstracție de faptul că durata creditului este de 200 luni (aproximativ 17 ani) perioadă în care se pot efectua diverse operațiuni de cont care implică o contraprestație din partea creditorului.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurenții – reclamanți referitoare la caracterul „clar și inteligibil” al clauzelor prin care se arată că prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigură informarea completă și corectă a consumatorilor despre obligațiile asumate, limbajul folosit de bancă fiind neclar și echivoc.

În interpretarea prevederilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în cauza Kasler CJUE a mai stabilit că „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.”

Aplicând aceste reguli la litigiul de față se constată că atât în oferta de credit cât și în contract se menționează în mod expres că împrumutatul datorează un comision de acordare de 4.708 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, precum și un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

În atare condiții curtea, în acord cu prima instanță și tribunalul, apreciază că ambele clauze au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului întinderea obligației asumate.

Curtea mai notează că recurentul – reclamant G. M. este economist, pregătire care îi permite să înțeleagă în mod clar că datorează un comision de acordare a cărui valoare a fost indicată global atât în oferta de credit cât și în contract, precum și un comision de administrare stabilit procentual. De asemenea, recurenta – reclamantă a recunoscut în fața primei instanțe, la interogator, că a avut posibilitatea de a citi contractul și de a pune întrebări cu privire la termenii contractuali, situație în care afirmațiile în sensul că „banca nu a dat consumatorului posibilitatea de a înțelege clauzele inserate în contract” sunt la limita abuzului de drept.

În concluzie se reține că atât comisionul de acordare cât și cel de administrare fac parte din obiectul contractului, clauzele prin care aceste comisioane au fost inserate în contract au fost redactate în mod clar și inteligibil, banca respectându-și obligația de transparență, motiv pentru care curtea, în acord cu instanțele de fond apreciază că nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

Față de considerentele arătate anterior Curtea nu va mai analiza motivele de recurs privitoare la nesocotirea prevederilor art.4 alin.2 din legea nr.193/2000.

O altă critică adusă de recurenții – reclamanții deciziei din apel și încadrată în prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ. vizează respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor instituind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații asumate de împrumutat prin contractul de credit, în măsura în care împrumutatul nu înregistrează sume restante de credit neachitate la scadență.

În opinia recurenților reclamanți clauzele referitoare la declararea scadenței anticipate întrunesc toate condițiile art.4 din Legea nr.193/2000, instanța de apel făcând o greșită aplicare a legii în analiza acestui capăt de cerere.

În dezacord cu afirmațiile recurenților – reclamanți curtea reiterează considerentele de mai sus potrivit cărora contractul de credit este un contract complex, care nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci vizează și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului. Astfel neîndeplinirea obligațiilor contractuale poate atrage scadența anticipată a creditului, iar clauzele care permit declararea scadenței anticipate nu creează un dezechilibru semnificativ și evident între drepturile și obligațiile părților.

Contractul de credit stabilește în mod expres o . obligații în sarcina împrumutatului, iar acesta prin simpla lecturare a convenției poate înțelege cu ușurință care este sancțiunea care intervine în caz de culpă contractuală.

Curtea mai notează că respectivele clauze care dau dreptul băncii să declare creditul scadent anticipat au fost redactate în mod clar, au fost aduse la cunoștința împrumutatului la momentul încheierii contractului astfel că nu se poate reține nici un argument care să conducă la calificarea clauzelor ca a fi abuzive.

Prin urmare Curtea constată că atât judecătoria cât și tribunalul au pronunțat soluții corecte a căror confirmare se impune, astfel că, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenții G. M. D. și G. T. R. C. împotriva Deciziei civile nr.449/11.07.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. E. BANK NV prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 26 Noiembrie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. C. A. P. I. G.

GREFIER

M. I.

Red. Jud. I.C./ Tehnored. I.C./M.I.

2 ex/

Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă

Judecători apel – M. B.

C. H.

Judecătoria Sectorului 6 București – Secția civilă

Judecător fond – A. E. C.

← Pretenţii. Decizia nr. 302/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Radiere. Decizia nr. 446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Dizolvare societate. Decizia nr. 165/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Sentința nr. 36/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri în baza OUG 116/2009. Decizia nr. 246/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 302/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligatia de a face. Hotărâre din 11-11-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 367/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI