Obligatia de a face. Hotărâre din 11-11-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-11-2014 în dosarul nr. 9990/3/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 984
Ședința publică de la 11 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTEMIOARA B.
JUDECĂTORGEORGE B. F.
GREFIERFLORENTINA D.
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta S.C. V. ROMÂNIA S.A., împotriva sentinței civile nr.2005 din data de 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. C. E..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta prin avocat M. Kehaiyan cu împuternicire avocațială nr._/2013, aflată la fila 11 și intimatul personal și asistat de avocat R. M. cu împuternicire avocațială nr._/5725/2012, aflată la fila 116.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că apelanta nu a depus la dosar un tabel care să reliefeze pentru fiecare extras de cont suma plătită cu titlu de comision de risc.
Apelanta, prin avocat, depune la dosar tabelul solicitat de către instanță și interogatoriul formulat pentru a fi administrat intimatului. Totodată procedează la comunicarea unui exemplar al tabelului, părătorului intimatului.
Intimatul, prin avocat, solicită analizarea interogatoriului și cenzurarea întrebărilor care nu au legătură cu faptele personale.
Curtea, aduce la cunoștința apărătorului intimatului că urmează a da citire întrebării, moment la care va fi apreciată fiecare întrebare în parte.
Curtea procedează la administrarea interogatoriului propus de către apelantă, intimatului M. C. E., legitimat de către instanță, datele de identificare ale acestuia fiind consemnate în caietul grefierului de ședință.
Apărătorul apelantei învederează faptul că la întrebarea nr.6 din eroare a consemnat anul 2008 în loc de anul 2007, procedând la rectificarea și semnarea erorii materiale.
Intimatul, prin avocat, față de împrejurare că din două întrebări din interogatoriul administrat intimatului referitoare la faptul dacă intimatul a avut o atitudine activă, dacă a încercat să negocieze și să schimbe termenii contractuali, inclusiv după declanșarea litigiului, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv o notificare adresată către bancă imediat după declanșarea prezentului proces și faptul că nu a primit nici un răspuns, precum și înscrisuri care fac dovada situației generale a băncii și a modului în care banca a avut o politică contractuală față de toți clienții V. și situația litigiilor acesteia. Apreciază că necesitatea încuviințării probei cu înscrisuri rezultă din dezbateri.
Apelanta, prin avocat, apreciază că nu sunt pertinente și utile cauzei înscrisurile invocate de către intimat, întrucât nici una din întrebările adresate intimatului nu au vizat o posibilă modificare a convenției. Mai mult decât atât emiterea unei notificări ulterior începerii procesului nu are nicio relevanță asupra unei situații de la nivelul anului 2007.
Curtea, deliberând, apreciază proba cu înscrisuri ca fiind o probă rezultată din dezbateri, încuviințând proba cu înscrisuri, respectiv notificarea invocată de către apărătorul intimatului.
Intimatul, prin avocat, depune la dosar notificarea efectuată de către intimat și transmisă apelantei.
Apelanta, prin avocat, arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Intimatul, prin avocat, de asemenea, arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apelanta, prin avocat, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Apreciază hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală întrucât s-a avut în vedere doar una dintre condițiile reglementate de legiuitor, respectiv lipsa negocierii. Or, întrucât legiuitorul mai instituie pentru constatarea caracterului abuziv alte două condiții care trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ, consideră că neîndeplinirea uneia dintre ele conduce la imposibilitatea reținerii caracterului abuziv. În ceea ce privește obligația de informare reprezentată de aducerea la cunoștința a intimatului a tuturor costurilor pe care le are de suportat, apreciază că acel D., astfel cum a confirmat și intimatul în cadrul răspunsului la întrebarea nr. 9, reprezintă o informare a acestuia asupra costului pe care îl avea de rambursat la finalul perioadei de credit. De asemenea, solicită a se avea în vedere că intimatul în cadrul răspunsurilor la interogatoriu a confirmat că anterior semnării convenției de credit i s-a spus care ar fi rata pe care trebuia să o suporte. Astfel, consideră că intimatul a fost de acord cu aceste clauze și costuri. Totodată învederează faptul că intimatul prin creditul contractat și-a refinanțat un credit avut anterior, astfel încât consideră că anterior intrării în posesia convenției de credit acesta a putu face o comparație între costurile celor două oferte ale băncii Raiffeisen și ale apelantei V.. În ceea se privește faptul că intimatul nu ar fi avut cunoștință de componentele ratei, apreciază că acest fapt este contrazis de acel plan de rambursare unde există o coloană distinctă cu denumirea comisionului de risc. Mai arată că la acel moment era în vigoare Legea nr. 193/2000, astfel încât dacă intimatul ar fi putut să invoce nulitatea clauzelor din prima lună când i s-a înmânat acel plan de rambursare. Mai arată că, în anul 2010 pe fondul apariției OG nr.10/2010, banca a fost obligată să adapteze convențiile de credit noilor modificări, iar în acest sens a depus la dosar notificarea pe care a transmis-o intimatului și oferta, respectiv acel model de act adițional prin care banca încerca să modifice clauzele contractuale. Totodată învederează faptul că în acea ofertă clauza privind comisionul de risc cuprindea mult mai multe argumente în acest sens și consideră că era util pentru intimatul-reclamant să semneze acel act adițional având în vedere că prin acesta se aduceau cât mai multe argumente asupra aspectelor pe care la acest moment susține că îl prejudiciau și consideră că la acest moment nu se poate discuta despre faptul că există o clauză redactată în mod neclar. Mai arată că, conformitate cu art. alin.5 din O.G. nr. 10/2010, V. a procedat la reglementarea tacită a acestui act adițional. În ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ, apreciază că această condiție nu este îndeplinită, atât timp cât banca pe parcursul celor 7 ani de zile de derulare a contractului de credit nu a modificat obligațiile asumate prin actul inițial de către intimat. Având în vedere că intimatul a fost de acord la data semnării convenției la acea valoare a ratei de credit, reprezentată de D. astfel cum este precizată în art. 3 lit. e, apreciază că costurile acestei valori nu au fost modificate, ci dimpotrivă chiar au fost diminuate pe parcursul derulării contractului, consideră că nu a fost creat un dezechilibru. Solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Arată că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul, prin avocat, învederează că față de motivele de apel redactate în scris, la acest termen de judecată apărătorul apelantei a adus un argument suplimentar, respectiv că a făcut o solicitare intimatului-reclamant de a veni la masa negocierilor pentru a semna un act adițional și crede că este vorba despre actul adițional depus la filele 82-88 din dosarul de fond, act care a fost analizat inclusiv în fața instanței de fond, însă instanța de fond l-a scăpat din vedere întrucât nu apare în motivarea hotărârii vreo referire cu privire la acest act adițional, ci doar aspectele care țin de clauzele abuzive. Solicită instanței să analizeze semnătura de pe acel document și să aibă în vedere și susținerile apărătorului apelantei, în sensul că intimatul nu a achiesat la acel document. Totodată învederează faptul că acel act adițional prezintă semnătură în dreptul persoanei împrumutate, însă semnătura nu coincide cu cea a persoanei împrumutate, respectiv a intimatului. Menționează că nu a înțeles să se înscrie în fals, față de această situație, pentru că la momentul la care a analizat motivele de apel, nu erau prevăzute aceste aspecte ca și apărări, însă solicită instanței să le aibă în vedere față de susținerile apărătorului apelantei și care exced motivelor de apel invocate în scris. Totodată în ceea ce privește caracterul echivoc al denumirii comisionului de risc, solicită să se observe că la fila 10 din dosar, respectiv la anexa privind condițiile speciale, la definiții nu sunt definite în materia termenilor contractuali ce anume înseamnă comisionul de risc, ci doar dobânda este definită ca și risc și care are cu totul alte valențe decât cele pe care îl are comisionul de risc. În ceea ce privește susținerea că, persoana împrumutată avea posibilitatea să analizeze și să negocieze termenii contractuali, arată că este cunoscut faptul că aceste contracte sunt într-o formă preformulată și care nu poate fi decât analizată, neputând fi modificată ci doar eventual negociată sub aspectul cuantumului, însă nu sub aspectul existenței acelor clauze. Solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra cererii de apel de față,
Deliberând constată că, prin sentința civilă nr.2005/07.03.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ a fost admisă cererea formulată de reclamantul M. C. E. în contradictoriu cu . București și s-a dispus anularea clauzelor prevăzute de art.5.1 lit.a) din condițiile speciale și art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/13.10.2008 cât și restituirea sumelor încasate de pârâtă în temeiul clauzelor anulate. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței precitate a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Apelanta consideră că instanța de fond a apreciat greșit atât raporturile dintre părți cât și probele cauzei, că a interpretat trunchiat dispozițiile Legii nr.193/2000 și a respins o probă importantă ce a dus la o judecată inechitabilă și la un rezultat injust al judecății.
La pct.1 apelanta prezintă aspecte privitoare la condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească clauzele contractuale pentru a putea fi analizate de instanțe și a fi considerate abuzive și neîndeplinirea acestor condiții în privința clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat de instanța fondului. Apelanta arată că Legea nr.193/2000 la art.4 alin.1-4 și în lista cuprinsă în anexa la lege, reglementează criteriile de stabilire a caracterului abuziv al clauzelor contractuale iar la art.4 (6) din aceeași lege sunt reglementate o . excepții.
La pct.1.1 apelanta redă textele de lege care reglementează criteriile potrivit cărora se analizează caracterul abuziv al clauzelor contractuale și anume art.4 (1), (2), (5) din că Legea nr.193/2000, pct.1 lit.b) și Directiva CE nr.93/13/CE/15.04.1993 cu concluzia că, instanța de fond trebuia să aibă în vedere dacă sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de mai jos: a)clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; b) clauza să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, c) clauza să aibă o exprimare neclară sau neinteligibilă; d) clauza să nu facă obiect al excepției reglementată de art.4 (6) din Legea nr.193/2000 raportat la art.4 (2) din Directiva 93/CE/1993, deci să nu formeze preț al contractului. Altfel în analiza acestor criterii instanța va ține cont de toți factorii care au determinat încheierea contractului, fie ei de natură subiectivă sau obiectivă.
Instanța de fond amintește aceste criterii dar nu face efectiv aplicarea lor raportului juridic, apelanta detaliind fiecare dintre condiții în acord cu raportul juridic dintre reclamant și pârât.
La pct.A, clauza să aibă o exprimare neclară sau neinteligibilă, apelanta arată că toate clauzele contractuale inclusiv cele considerate abuzive de reclamant sunt redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără înțeles ascuns, fiind ușor inteligibile. În raport cu art.2 lit.m) din Legea nr.363/2007, apelanta arată că, reclamantul este persoană instruită, educată, posedând studii superioare, integrat social, astfel încât nu poate invoca aspecte de ordin subiectiv precum semianalfabetismul, educația școlară precară sau proveniența dintr-un mediu social inferior pentru a se prevala de neînțelegerea clauzelor contractuale.
Apelanta susține că intimatului i s-a adus la cunoștință comisionul de risc, oferta sa fiind publică, transparentă, afișată atât pe site-ul său cât și în mass media. Altfel comisionul de risc se găsea și în cuprinsul Planului de rambursare într-o coloană distinctă pus la dispoziția intimatului cu ocazia semnării convențiilor de credit, astfel încât nu se poate susține nici „ascunderea acestui comision și nici ascunderea modului de calcul respectiv, a valorii lunare a comisionului.
Intimatul nu a avut obiecții și a semnat convenția. Condițiile creditului rezultă și din conținutul D. în care intră și comisionul de risc și a cărei modificare nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.
Apelanta nu este de acord cu reținerea instanței de fond care consideră că acordul de voință al părților ar fi „viciat” de nevoia financiară arătând că scopul contractării împrumutului a fost reprezentat de refinanțarea unui alt credit anterior obținut și avut la o altă instituție bancară, intimatul fiind un consumator informat care poate face diferența în creditul deținut la Raiffeisen Bank și creditul obținut la . și care înțelege foarte bine atât dispozițiile contractuale cât și consecințele juridice ale acțiunilor făcând o alegere comercială în deplină cunoștință de cauză.
Se mai arată că intimatul nu era la primul împrumut, creditul de față constând în refinanțarea unui credit anterior.
Apelanta arată că potrivit Directivei consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, sunt considerate abuzive clauzele cu privire la obligarea consumatorului să respecte clauze de care nu a avut în mod real posibilitatea să ia cunoștință înainte de încheierea contractului, fapt neprobat de intimat în speță că a fost pus în imposibilitate să ia cunoștință de termenii contractului.
Tot la pct.A, apelanta expune criteriul privind faptul că, această clauză pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator. Sub acest aspect, apelanta susține că instanța de fond a respins proba cu interogatoriu prin care a înțeles să probeze existența negocierilor anterioare dintre părți, înaintea semnării convențiilor de credit, probă permisă de Codul de procedură civilă, nefiindu-i astfel respectat dreptul la apărare. Ca urmare apelanta solicită proba cu interogatoriu în fața instanței de apel. În fine, apelanta consideră că au existat negocieri anterioare. Se arată că convenția s-a încheiat în scopul refinanțării unei alte convenții și deci anterior intimatul a putut face o comparație între cele două tipuri de credit, nealegând pe Raiffesisen Bank.
Probele nu relevă nemulțumirea intimatului și la data semnării celei de-a doua Convenții reclamantul nu mai era la primul contact cu o instituție bancară. Apelanta consideră că a existat negociere între părți de vreme ce intimatul a ales-o pe apelantă. Altfel, instanța de fond face confuzie între contractele de adeziune și contractele preformulate, în cazul apelantei nefiind vorba de contracte de adeziune (ex. Electrica, Distrigaz, RATB, etc.) care nu pot fi modificate, ci, de contracte preformulate care pot suferi modificări potrivit negocierilor bilaterale.
Ori, intimatul a luat cunoștință de oferta apelantei și a comparat-o cu alte oferte ale altor instituții bancare, alegând-o pe apelantă, nefiind în niciun fel forțat de apelantă să semneze convenția de credit.
Apelanta prezintă la pct.B criteriul constând în aceea ca această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.
Se arată că instanța de fond nu a arătat cauza pentru care s-ar aprecia că intimatul ar fi suferit un dezechilibru, mai ales unul semnificativ și că, prevederile art.4 din că Legea nr.193/2000 sunt interpretate eronat întrucât legiuitorul se referă la un dezechilibru juridic și instanța se referă la un dezechilibru valoric.
Apelanta arată că art.3 și art.10 din OG nr.21/1992 nu se referă la vreun drept privind prețul contractului nefiind încălcat niciun drept din cele enumerate de art.10 precitat și deci nu se poate reține îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ.
Apelanta consideră că, comisionul de risc nu a condus la majorarea considerabilă a ratei lunare cum susține instanța de fond cât timp acesta se achită în raport cu soldul creditului care lunar prin fiecare plată acesta scade și deci valoarea comisionului de risc este mai mică, comisionul de risc nefiind modificat și nici majorat.
La punctul D, apelanta se referă la condiția prevăzută de lit.b) din Anexa Legii nr.193/2000 și anume reclamantul să fie obligat la semnarea Convenției.
Apelanta arată că reclamantul a contactat banca pentru acordarea creditului, acesta a ales varianta de creditare, valoarea sumelor împrumutate, moneda (CHF), durata (300 de luni), executând 4 ani de zile obligațiile asumate, creând o situație de legalitate în percepția apelantei. Altfel în acești 4 ani, intimatul nu a notificat niciodată caracterul abuziv al clauzelor, neexistând vreo vătămare în această perioadă iar apelanta l-a informat pe intimat.
La punctul 1.2 apelanta se referă la excepții legale care exclud clauzele contractuale de la analiza caracterului abuziv realizată de instanța de judecată.
Referindu-se la prevederile Legii nr.193/2000 precum și Directiva 93/1993 apelanta arată că se exclude de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale acele dispoziții care, împreună sau separat, formează „prețul contractului”.
Apelanta arată că, în transpunerea Directiva 93/13 în norma internă, cele două categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv se regăsesc în cuprinsul alin.6 al art.4 din Legea nr.193/2000, text de lege ce cuprinde chiar mențiunea pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului. În fine, măsurile naționale nu vizează introducerea directivei în dreptul intern așa cum aceasta este înțeleasă, statul având posibilitatea de a institui o lege, cu dispoziții diferite de cele ale directivei, dar care însă va avea un rezultat identic.
Apelanta susține că la data transpunerii Directivei 93/13/CEE prin Legea nr.193/2000, statul român a avut posibilitatea de a nu prelua dispozițiile art.4 alin.2 ale directivei și că în forma inițială dispozițiile art.4 din Legea nr.193/2000 nu cuprindeau și dispozițiile alineat 6, considerând că invocarea caracterului abuziv al unei clauze până în anul 2008, ar fi putut fi solicitat și pentru situații ce definesc prețul contractului.
Se mai arată că, alin.6 al art.4 a fost introdus de pct.2 al art.VI al titlului II din Legea nr.363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.899/28.12.2007 și s-a urmărit evitarea tocmai a acelor situații cum este cea în speța dedusă judecății.
Apelanta arată că, comisionul de risc face parte din costul total al creditului și redă prevederile legislative naționale (art.2 pct.24 din OG nr.21/1992), comunitare (art.3 lit.g) și i) din Directiva 2008/48/CE), convenționale (pag.5 din convenție, rubrica „definiții”) și care reglementează acest fapt.
Dezvoltând acest punct (1.2) apelanta arată că pentru creditul acordat intimatului, a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă și că plata comisionului de risc ce determină alături de alte comisioane diferența dintre cele două tipuri de dobânzi, reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului.
De asemenea, se arată că modalitatea de formare a D. ține de politica fiecărei bănci și că făcând parte din costul total al împrumutului clauzele contractuale legate de dobândă și comisioane nu pot fi modificate sau înlăturate prin voința instanței de judecată care nu poate aprecia asupra costurilor comerciale impuse de un profesionist și nu se poate substitui acestuia și să reaprecieze asupra oportunității perceperii unui comision sau a unei dobânzi. Apelanta se referă la practică judiciară în sensul că dobânzile și comisioanele intră în prețul contractului.
În drept se invocă Legea nr.193/2000, Directiva CE nr.93/13/CE/15.04.1993, OG nr.13/2011 și orice alte texte normative aplicabile cauzei.
Ca probe s-au propus înscrisuri și interogatoriul reclamantului intimat.
Cererea a fost legal timbrată.
În cauză s-a solicitat și Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri iar pentru apelantă și proba cu interogatoriu, probe administrate în cauză și atașate la dosar.
Examinând în ansamblu motivele de apel în raport de probele administrate în cauză Curtea reține că apelul apare nefondat pentru considerentele de mai jos.
Articolul 5.1 lit.a) din condițiile speciale la convenția de credit nr._/13.10.2008 încheiată între apelantă și intimat relevă comisionul de risc ca fiind 0,26% și care se aplică la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit iar în art.3.5 din condițiile generale la aceeași convenție se prevede că: „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența / scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
În privința criticii privind exprimarea neclară sau neinteligibilă a clauzei apelanta nu este de acord cu ideea instanței de fond care absolutizează starea de nevoie a consumatorilor în raport cu comerciantul și care consideră că acordul de voință al reclamanților ar fi viciat de nevoia financiară cât timp scopul contractării împrumutului vizează refinanțarea unui alt credit anterior avut la altă bancă și nu o necesitate de bază precum asigurarea hranei.
Altfel, intimatul așa cum susține apelanta este un consumator avizat care poate face diferența între creditul deținut la Raiffeisen Bank și cel obținut de la apelantă, înțelege clauzele contractuale și consecințele juridice ale acțiunilor și face o alegere comercială în deplină cunoștință de cauză, fiind persoană instruită, având studii superioare. În fine, se mai susține că clauzele contractuale considerate abuzive sunt redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără înțeles ascuns, fiind ușor inteligibile iar perceperea comisionului de risc a fost adusă la cunoștință clientului, oferta băncii fiind publică, afișată pe site-ul băncii și în mass media dar rezultând și din cuprinsul Planului de rambursare într-o coloană distinctă.
Intimatul a semnat convenția de credit fără obiecțiuni și a mai contractat credite, în speță acesta neprobând că nu a putut să ia cunoștință în mod efectiv de clauzele contractuale.
Instanța de fond reține că scopul perceperii comisionului de risc este neclar iar caracterul echivoc al clauzelor ce îl reglementează contravine dispozițiilor art.1 din Legea nr.193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc precum și dispozițiile art.78 din Legea nr.286/2004.
Instanța mai reține că neclaritatea „clauzelor rezultă și din terminologia folosită, respectiv comision de risc, terminologie care nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit” și că „dispozițiile contractuale care permit băncii să perceapă comisionul de risc au caracter vag, echivoc. Condiția esențială a excluderii constă în exprimarea clară și inteligibilă, iar în cauză nu se poate reține o exprimare clară”.
Curtea reține că apelanta nu formulează critici concrete privind nelegalitatea sentinței din perspectiva motivării instanței de fond ci, pe aspecte ce țin de pregătirea intimatului, de informarea acestuia, de scopul împrumutului, de faptul că intimatul a mai avut credite și că a cunoscut comisionul de risc inclusiv din Planul de Rambursare a creditului și că nu a probat că nu a putut să ia cunoștință în mod efectiv de clauzele contractuale considerate de apelantă clar exprimate, inteligibile, publice, neascunse intimatului.
Ori, față de conținutul clauzelor precitate (art.5.1 lit.a) condiții speciale) și art.3.5 condiții generale, neclaritatea așa cum reține și instanța de fond rezultă din terminologia folosită „comision de risc”, terminologie care nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale convenției de credit dintre apelantă și intimat astfel încât intimatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care se percep aceste sume cu titlu de comision de risc. În fine, motivația perceperii acestui comision de risc nu este detaliată nici în condițiile speciale și nici în cele generale la convenția de credit iar scopul perceperii acestui comision de asemenea este neclar. Cum bine a reținut instanța de fond, art.1 din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, clauzele din condițiile speciale și generale la convenția de credit constând în comisionul de risc fiind neclare cum deja s-a expus și în dezacord cu prevederile legale precitate.
Așadar neclaritatea clauzelor nu are nimic comun cu argumentele expuse de apelantă pe această critică cât timp obligația descrierii terminologiei privind comisionul de risc, respectiv a detalierii motivației perceperii acestuia era în sarcina apelantei.
Oricum apelanta prin această critică încearcă să ocolească lipsurile sale cu privire la conținutul neclar al comisionului de risc prin prezentarea de argumente ce țin de persoana intimatului, respectiv a informării acestuia (...), aspecte neanalizate de instanța de fond și care exced analizei din apel.
În fine cât timp aceste clauze sunt neclare, contrare legii în materie, este lipsit de relevanță momentul la care intimatul a apreciat existența acestui fapt, legea nedeterminând vreo dată până la care să se invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate într-un contract încă în derulare.
Așadar și dacă intimatul ar fi cunoscut clauzele, neclaritatea acestora prin modul în care au fost formulate probabil că nu au putut fi apreciate la acel moment ca fiind neclare.
Critica privind lipsa negocierii clauzelor între apelantă și intimat vizează respingerea probei cu interogatoriul propus a fi luat intimatului.
Vizând încheierea de la 21.02.2013, Curtea reține că instanța de fond nu a respins administrarea probei cu interogatoriu ci, a constatat că pârâta nu a depus la dosarul cauzei interogatoriul propus a fi administrat reclamantului.
Și totuși în apel s-a admis această probă care s-a și administrat și atașat la dosarul cauzei. Altfel apelanta consideră că alegerea sa de către intimat și nu a altei instituții bancare denotă existența unei negocieri între părți, aspect pe care Curtea nu-l apreciază ca făcând dovada negocierii între părți.
Apelanta susține că instanța de fond face o confuzie între contractele de adeziune și contractele preformulate, arătând că în privința sa contractele de credit sunt preformulate și suferă modificări potrivit negocierilor bilaterale. Altfel intimatul a avut posibilitatea în cazul acestui tip de contract să verifice condițiile în care putea contracta cu apelanta și evident de a recurge la o comparație cu alte oferte ale altor instituții bancare și de a decide alegerea sa pentru refinanțarea unui credit anterior de la altă societate bancară. Practic intimatul a acceptat oferta apelantei, a semnat convenția de credit fără să fie obligat, considerând că sunt condiții bune de contractare, fiind exclusă necitirea contractului.
Instanța de fond a reținut că aceste clauze privind comisionul de risc sunt clauze standard stipulate în mod obișnuit de societatea prârâtă în contractele de credit încheiate, numerotarea clauzelor fiind identică în diferitele convenții de credit în condițiile art.4 (2) din Legea nr.193/2000 iar clauzele nu au fost negociate cu reclamantul care nu avea posibilitatea de a influența natura acestora, respectiv nu putea obține excluderea acestor clauze din convențiile de credit, negocierea putând privi cel mult cuantumul comisionului de risc, dar, în cauză nu cuantumul acestui comision se critică ci, însăși existența acestuia.
Chiar și în situația în care contractele de credit ar fi contracte preformulate susceptibile de modificare, Curtea reține că probele nu relevă că ar fi survenit vreo modificare în contractele încheiate de apelantă.
În altă ordine de idei instanța de fond reține același lucru cu privire la contractele de credit încheiate din perspectiva numerotării clauzelor care rămâne identică în diferitele convenții de credit și vorbește de clauze „standard” nu de contracte de adeziune așa încât nu se face nicio confuzie.
În concluzie, apelanta nu a probat faptul că în urma eventualei negocieri dintre părți s-ar fi modificat vreodată clauzele privind comisionul de risc precum în speța de față.
Critica privind generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante se referă la faptul că instanța de fond a amintit textual fără a se exemplifica în mod concret în raport cu convenția încheiată cauza pentru care s-ar aprecia că intimatul ar fi suferit un dezechilibru, mai ales unul semnificativ și că art.4 din Legea nr.193/2000 s-au interpretat eronat pentru că e vorba de un dezechilibru juridic și nu unul valoric. Altfel valoarea comisionului de risc, nu a fost modificată niciodată pe parcursul derulării contractului, cu atât mai puțin să fi fost majorată și că acesta se plătește în raprot cu soldul creditului, sold ce scade lunar pe măsura plăților efectuate și deci instanța de fond a reținut greșit că au fost vătămate interesele legitime ale reclamantului deoarece prevederea comisionului de risc a condus la majorarea considerabilă a ratei lunare.
Curtea reține însă că instanța de fond nu a reținut greșit situația privind aspectele arătate întrucât în realitate instanța de fond a reținut că în privința acestor clauze nu s-au respectat nici exigențele bunei credințe, prevederea comisionului de risc vătămând interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea considerabilă a ratei lunare. De asemenea, instanța de fond a mai reținut că, prin inserarea comisionului de risc pârâta nu a acționat corect și echitabil față de reclamant, nefiindu-i luate în seamă interesele legitime, pârâta urmărind să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul reclamantului, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe. Instanța de fond reține și faptul că, clauzele privind comisionul de risc sunt lipsite de cauză juridică, neexistând nicio prestație a apelantei care să justifice perceperea acestui comision. Din conținutul art.3.5 din condițiile generale așa cum s-a arătat, comisionul de risc se datorează „pentru punerea la dispoziție a creditului”, neavând nicio legătură cu posibilele riscuri financiare ce s-ar putea ivi, fiind legat doar de acordarea creditului, riscul nefiind determinat sau determinabil.
Curtea reține că instanța de fond a motivat criteriul privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante și nu s-a limitat doar la amintirea textului, critica fiind nefondată.
Altfel, Curtea confirmă reținerile instanței de fond și pe acest criteriu pentru că într-adevăr vătămarea intereselor legitime ale reclamantului constă în însăși prevederea acestei clauze privind comisionul de risc în convenția de credit, majorarea considerabilă a ratei lunare fiind apreciată prin prisma includerii acestui comision de risc în contract și nu din perspectiva vreunei modificări sau majorări.
Mai mult, acest comision de risc se reține fără să se fi detaliat posibilele riscuri financiare, în realitate, nejustificându-se prestația apelantei care să justifice perceperea acestui comision din clauză rezultând că perceperea sa este în legătură cu acordarea creditului.
Cât privește critica vizând excepția de excludere a clauzelor contractuale de la analiza caracterului abuziv de către instanță în raport de art.4 (6) din Legea nr.193/2000 Curtea apreciază că apare nefondată întrucât așa cum reține și instanța de fond în speță nu se analizează prețul creditului convenit de părți și nu se substituie voinței acestora ci, analiza privește dacă o anumită clauză respectă echilibrul contractual și a fost negociată, respectându-se principiul bunei credințe, în acord chiar cu alin.6 al art.4 din Legea nr.193/2000 ultima parte (...) în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Ori cum s-a arătat deja clauzele privind comisionul de risc au un caracter vag, echivoc, nefiind o exprimare clară și inteligibilă.
Prin urmare nefiind analizat prețul Curtea consideră fără relevanță aspectele privind stabilirea costului unui credit.
În fine, practica în materie a Înaltei curți de Casație și Justiție este în sensul că în situații similare cu prezenta cauză, comisionul de risc este o clauză abuzivă.
Pentru a se trage o astfel de concluzie s-a reținut că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18.11.2008 profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant și faptul că nu s-au cerut lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.
Se mai reține faptul că, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului precum Directiva nr.93/13/CEE la nivel european precum și Legea nr.193/2000 la nivel național a avut ca scop protejarea consumatorilor în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamanții au dreptul de a le fi examinată cererea formulată chiar dacă a semnat contractul cu banca. Tot astfel dacă funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract s-a constatat că orice consumator, ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acel comision cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate obligație ce îi revenea conform art.4 (3) teza II din Legea nr.193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
Mai mult, același text de lege prevede că dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, fapt neprobat în speță. În fine comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinația acestuia, însă nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii. Ori prin introducerea comisionului de risc fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție prin argumentele arătate a reținut că în privința apelantei de față (parte și în contractul din speța rezolvată de ICCJ) contractele sale de credit conțin clauze identice cu cele din speță în privința comisionului de risc, în aceeași numerotare în condițiile speciale și generale, că aceste clauze sunt clauze standard preformulate și că sunt neclare și neinteligibile în raport cu legislația în materie, fiind fără dubiu creat un dezechilibru între contraprestațiile părților.
De altfel Curtea reține că argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție selectate din jurisprudența în materie, sunt în totalitate valabile și în speța de față, instanța de fond fiind în acord cu aceste argumente prin motivarea sentinței apelate, motivare confirmată de Curte prin prezenta decizie.
Administrarea probei cu interogatoriu nu a răsturnat situația în privința probării negocierii clauzelor de către apelantă cu intimatul.
În fine din răspunsul intimatului la notificarea nr.375/12.01.2012 rezultă clar poziția apelantei de menținere a clauzelor standard și lipsa disponibilității sale de negociere a situației privind comisionul de risc fie și după semnarea și derularea contractului.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept Curtea în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta . cu sediul ales la Cabinet de avocat M. Kehaiyan situat în București, Calea Plevnei, nr.5-7, ., împotriva sentinței civile nr.2005/07.03.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. C. E. cu domiciliul în București, ., ., ., sector 4, ca nefondat.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 11.11.2014.
Președinte,Judecător,
Judecător dr. M. B. G. B. F.
Grefier,
F. D.
Red.jud.dr.M.B. – 24.11.2014
Tehnored.F.L. – 25.11.2014
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă
Președinte: M. C.
| ← Radiere. Decizia nr. 446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Radiere. Decizia nr. 367/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
