Nulitate act juridic. Decizia nr. 301/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 301/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2014 în dosarul nr. 26154/4/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 301
Ședința publică de la 28 ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A. G. S.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta C. A. împotriva deciziei civile nr.99 din 13 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. T. S.A. – SUCURSALA BERCENI.
Dezbaterile în recurs au avut loc în cadrul ședinței publice din data de 24 ianuarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în baza art.260 Cod procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la solicitarea mandatarului recurentei, a amânat pronunțarea pentru de astăzi, 28 ianuarie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr 2653/27.03.2012 a Judecatoriei Sector 4, pronuntata in dosarul nr._, s-a respins ca neintemeiata cererea formulata de reclamanta C. A. de constatat nulitatii partiale absolute a contractului de credit nr 2916/05.09.2007 si a contractului de ipoteca autentificat sub nr 1406/05.09.2007 in ceea ce priveste clauzele referitoare la renuntarea la beneficiul de diviziune si discutiune si raspunderea in solidar cu titularul contractului in calitate de co-semnatar/co-debitor.
In motivare, s-a retinut ca, la data de 05.09.2007, a fost încheiat contractul de credit nr. 2916 între B. T. SA, Sucursala Berceni și clientul C. A., garanți semnatari ai contractului fiind C. P. și C. A.. Cuantumul creditului era de 80.000 euro, fiind un credit de nevoi personale – refinanțare – cu ipoteca rang II asupra imobilului situat în București ., ., . proprietatea lui C. A..
Conform pct. 3 din contract, alineatul penultim, garanții și codebitorii se obligă în mod solidar cu clientul la rambursarea întregii creanțe (principal, dobânzi, dobânzi penalizatoare și orice alte cheltuieli efectuate în derularea prezentului contract și accesoriilor acestuia), renunțând în mod expres la beneficiul de diviziune și discuțiune prevăzut de articolul 1662 Cod civil. Prevederea expresă este reluată la rubrica unde figurează și semnătura reclamantei.
Ipoteca rang II asupra imobilului situat în București ., ., ., proprietatea lui C. A., a fost constituită prin contractul autentificat prin încheierea nr.1406/15.09.2007 a Notarului Public J. M. din cadrul Societății Civile – „Ad solemnitatem” – Birou Notarial (filele 21-25). Cu ocazia încheierii contractului, reclamanta a declarat că a luat cunoștință de prevederile contractului de credit în calitate de semnatar al acestuia (art.3.3). De asemenea, la art.5 lit.f, reclamanta a declarat și garantat Băncii că este obligată în solidar la achitarea integrală a sumei garantate în conformitate cu Contractul de Credit Ipotecar și anexele acestuia și renunță la beneficiul discuțiunii și diviziunii.
Criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1746, 1774 coroborate cu prevederile art.1656 cod civil nu au nici un fundament în condițiile în care în cuprinsul contractului de credit și al celui de ipotecă este respectat principiul specializării ipotecii (sunt determinate imobilul și creanța principală iar creanțele accesorii sunt determinabile – dobânzi, penalități etc. raportat la criterii precise), iar răspunderea în solidar este expresă, fiind respectate prevederile art.1656 Cod civil cu privire la acest caracter, dar și cu privire la întinderea garanției care este valabilă numai în condițiile obligației principale.
Deoarece contractul de credit analizat intră sub incidența Legii nr. 193/2000, împrumutații având calitatea de consumatori, iar banca, pe cea de comerciant, instanța a arătat că, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 și 2 și art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, adică de clauze nenegociate direct cu consumatorul și care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În cauza de față, se constată că, în cuprinsul contractului de credit și al celui de ipotecă, nu se regăsesc termeni mult prea vagi și cu o largă posibilitate de interpretare, care ar oferi băncii un drept exclusiv și discreționar de natură a crea un dezechilibru major între părțile contractante.
Este adevărat că termeni precum obligare în solidar, beneficiu de diviziune și discuțiune au un profund caracter juridic și poate nu sunt familiare persoanelor fără pregătire de specialitate. Totuși, acestea sunt denumirile unor instituții juridice și nu au termeni echivalenți în vorbirea curentă. Reclamanta avea posibilitatea de a solicita explicații pârâtei cu privire la semnificația acestor termeni în condițiile în care nu înțelegea toate cuvintele, cu atât mai mult cu cât acestea se repetau atât în cuprinsul contractului cât și în paragraful dinaintea semnăturii sale. Art.1080 Cod civil („Diligența ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar) are aplicabilitatea nu doar în privința modului concret de executarea a unei obligații dar și în modalitatea de contractare. Un bun proprietar se asigură că a înțeles și-a însușit obligațiile pe care le contractează, în virtutea principiului libertății contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea actului juridic. Necesitatea acestei modalități de a acționa este cu atât mai evidentă în cauza de față cu cât obligația asumată este unilaterală (reclamanta nu beneficia de vreun serviciu din partea băncii pârâte), iar reclamanta garanta o obligație într-un cuantum ridicat cu propriul imobil, aspecte ce impuneau o atenție suplimentată la conținutul contractului și la cele garantate, independent de apărări legate de vârsta sau neînțelegerea unor termeni.
Faptul că reclamanta este denumită garant ipotecar dar și persoană care răspunde în solidar cu Clientul la rambursarea întregii creanțe nu constituie o contradicție de termeni care să fie de natură a crea confuzie. Un fidejusor care răspunde solidar cu debitorul poate aduce suplimentar și o garanție imobiliară, care prin publicitatea procedurii, asigură creditorului posibilitatea de a se îndestula total sau parțial prin executarea imobilului, înlăturându-se într-o anumită măsură riscul ca debitorul sau fidejusorul să se sustragă de la urmărire sau să își risipească averea.
Instanța a reținut că aceste clauze nu sunt abuzive, de vreme ce chiar Codul civil civilă prevede posibilitatea renunțării la beneficii și obligarea în solidar (în condițiile art. 1662 Cod civil).
Aspectele invocate privind posibilitatea interpretării contractului și incidența art.977 și următoarele Cod civil sunt nefondate atât timp cât aceste prevederi sunt aplicabile în situația în care clauzele sunt susceptibile de mai multe înțelesuri. Or, în cauza de față, nu există nicio controversă cu privire la faptul că reclamanta se obligă în mod solidar cu clientul la rambursarea întregii creanțe (principal, dobânzi, dobânzi penalizatoare și orice alte cheltuieli efectuate în derularea prezentului contract și accesoriilor acestuia) renunțând în mod expres la beneficiul de diviziune și discuțiune prevăzut de articolul 1662 Cod civil (fila 15).
Împrejurarea că modul de stabilire al garanției nu ar fi fost negociat direct cu reclamanta-consumator nu constituie, prin ea însăși, un motiv de nulitate a clauzei și de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o asemenea sancțiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor juridice. După cum s-a arătat anterior, pârâta a uzitat de o posibilitate legală (renunțarea la beneficii și răspunderea solidară), aplicarea art.1662 Cod civil neavând nici în abstract dar nici în concret un caracter ilicit conform susținerilor reclamantei. Înseși susținerile reclamantei cu privire la eliminarea oricărui risc al pârâtei în privința acordării creditului prin constituirea unei garanții imobiliare sunt neîntemeiate; prin depunerea de către aceasta a procesului verbal de eliberare sume rezultate din executare (30.05.2011) din cuprinsul căruia rezultând că banca nu și-a recuperat suma acordată rămânând un rest de aproximativ 55.000 euro.
Executarea silită angajată împotriva reclamantei nu constituie o vătămarea în sensul noțiunii explicitate mai sus, ci o consecință a neexecutării obligației principale de către debitorul băncii. Reclamanta la momentul asumării obligației de garanției și al renunțării exprese la beneficii putea și trebuia să anticipeze și posibilitatea demarării executării silite împotriva sa din cauza neachitării creditului. În mod suplimentar, în măsura în care se invocă cele două beneficii și în mod concret debitorul principal al pârâtei ar fi avut bunuri de executat rezultă că și reclamanta se poate adresa acum instanței iar apoi executorului judecătoresc pentru recuperarea sumelor achitate în contul acestuia și al altor prejudicii cauzate.
Față de faptul că prevederile contractuale nu sunt interpretabile, sunt permise de lege și nu au caracter ilicit, de faptul că nu se creează un dezechilibru contractual iar clauzele sunt clare, acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia civila nr 99/13.05.2013 a Tribunalului București-sectia a VI a, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamanta C. A. impotriva sentintei de mai sus, ca nefondat.
In considerente, s-a retinut ca prima instanță a reținut în cuprinsul hotărârii atacate motivele în fapt și în drept care au stat la baza soluției pronunțate, pe baza cărora judecătorul și-a format convingerea si a expus toate argumentele de fapt și de drept incidente în speță, care conduc și la înlăturarea susținerilor reclamantei.
Tribunalul a constatat că, la data de 05.09.2007, a fost incheiat contractul de credit nr 2916 intre B. T., prin Sucursala Berceni, in calitate de imprumutător, C. A., in calitate de imprumutat, C. P., in calitate de codebitor si garant si C. A. in calitate de garant ipotecar.
Potrivit art 3 din contract „garantii si codebitorii se obligă in solidar cu clientul la rambursarea intregii creante (principal, dobanzi, dobanzi penalizatoare, comisioane si orice alte cheltuieli efectuate in derularea prezentului contract si accesoriile acestuia), renuntand in mod expres la beneficiul de diviziune si de discutiune prevăzut de art 1662 C.civ”
După incheierea contractului de credit, apelanta-reclamantă a incheiat cu B. T. un contract de ipotecă asupra imobilului proprietatea reclamantei, respectiv apartament nr 34 situat in Bucuresti, ., ., . (filele 21-25 din dosarul primei instante).
Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la renuntarea reclamantei la beneficiul de diviziune si beneficiul de discutiune si răspunderea in solidar cu tituarul contractului, instanța a procedat la analizarea acestora din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 din legea nr.193/2000 si OG 21/1992.
În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 defineste clauza abuziva ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actele normative mentionate prevăd că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Tribunalul a reținut că reclamanta se circumscrie noțiunii de consumator in acceptiunea art. 2 alin.1 din legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece reclamanta este persoană fizică si a incheiat contractul in afara unor activităti comerciale.
In cauza de față, contractul încheiat de părți se incadrează in categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă.
Constatarea caracterului preformulat al clauzelor contractuale nu atrage nulitatea acestora, ci trebuie analizate si celelalte două conditii prevăzute de lege respectiv clauza să încalce exigențele bunei-credințe; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește încălcarea exigențelor bunei-credințe, Tribunalul a apreciat că toate clauzele contestate sunt în mod clar și explicit consemnate în contract. Continutul acestor clauze este in concordantă cu dispozitiile art 1652 C.civ care prevede că „cel ce garantează o obligatie se leagă către creditor de a indeplini insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste”
Ca urmare, este de esenta fidejusiunii indeplinirea de către fidejusor a obligatiei pe care debitorul principal si-a asumat-o fata de creditor.
Fidejusorul poate renunta la beneficiul de discutiune, astfel cum rezultă din dispozitiile art 1662 si 1663 C.civ
F. de considerentele expuse, Tribunalul a considerat că nu se poate retine caracterul abuziv al clauzelor mentionate, intrucat nu incalcă exigentele bunei credinte si nu crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci reprezintă obligatii ale fidejusorului cuprinse si in Codul Civil.
Desi se mentionează in contract faptul că reclamanta este garant ipotecar, față de prevederile art 3 din contract prin care reclamanta si-a asumat in mod expres obligatia de a rambursa intreaga creantă (principal, dobanzi, dobanzi penalizatoare, comisioane si orice alte cheltuieli efectuate in derularea contractuluii, renuntand la beneficiul de discutiune si de diviziune prevăzut de art 1662 C.civ, este fără indoială că reclamanta si-a asumat si calitatea de fidejusor al imprumutatului.
In mod corect s-a retinut de către instanta de fond că, desi termenii utilizati (obligare in solidar, beneficiu de diviziune, beneficiu de discutiune) nu sunt uzuali, acestia sunt denumirile unor institutii juridice care nu au un termen echivalent in vorbirea curentă insă reclamanta avea posibilitatea de a solicita explicatii paratei cu privire la semnificatia acestor termeni in situatia in care avea dificultăti de interelere a continutului lor.
In orice caz, această imprejurare nu poate duce la concluzia că sunt abuzive clauzele mentionate, ci din contră sunt in concordantă cu dispozitiile art 1662 si 1663 C.civ..
Prin renuntarea la beneficiul de discutiune, reclamanta si-a dat acordul să fie urmărită fără urmărirea in prealabil a debitorului principal, iar prin renuntarea la beneficiul de diviziune si-a dat acordul ca să fie urmărită pentru intreaga sumă datorată de debitorul principal, făra ca urmărirea să se dividă. Ca urmare nu au fost primite sustinerile apelantei potrivit cărora are obligatia de a răspunde numai in situatia in care creanta nu este acoperită din patrimoniile si garantiile debitorului principal si codebitorului garant si numai in limita bunului ipotecat.
Sunt intemeiate sustinerile apelantei potrivit cărora art 1 alin 2 din legea 193/2009 prevede că in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului, insă in spetă aceste dispozitii nu isi găsesc aplicarea intrucat clauzele contestate sunt clare si nu există un dubiu in ceea ce priveste interpretarea acestora. Dealtfel apelanta nici nu a arătat in ce sens ar trebui interpretate clauzele. Renuntarea la beneficiul de discutiune si de diviziune si asumarea obligatiilor in solidar cu debitorul principal produc efecte si se interpretează in conformitate cu dispozitiile art 1662 si 1663 C.civ si nu in sensul dorit de apelanta-reclamantă.
Tribunalul a retinut că au fost respectate dispozitiile art 1746, 1774 si 1656 C.civ, astfel cum a stabilit si prima instantă.
Astfel, în spetă, fidejusiunea a fost expres prevăzută in art 3 din contract si nu s-a făcut dovada că a fost extinsă peste ceea ce s-a contractat, răspunderea solidară si renuntarea la beneficiul de diviziune si de discutiune fiind prevăzute in mod expres, in cuprinsul contractului de ipotecă este respectat principiul specializării ipotecii, fiind determinat imobilul si creanta principală iar creantele accesorii –dobanzi, penalităti-sunt determinabile avand in vedere că este precizat cuantumul procentual.
Pentru aceste considerente, in temeiul art 296 C.pr.civ, s-a respins apelul formulat de apelantaC. A., împotriva sentinței civile nr.2653/27.03.2012, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, ca neintemeiat.
La data de 11.07.2013, apelanta-reclamanta C. A. a depus cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 99/13.05.2013 a Tribunalului București-sectia a VI a pronuntata in dosarul nr_, prin care solicita, in temeiul art 304 pct 8 si 9 Cod Pr Civ, modificarea in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii apelului s, pe cale de consecinta, a cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata si completata.
In sustinere, se arata ca, în data de 05.09.2007, a fost incheiat contractului de credit nr. 2916 intre B. T. SA, Sucursala Berceni, in calitate de Creditor si C. A. in calitate de "Client/împrumutat" si C. P. in calitate de "Codebitor" iar subsemnata in calitate de "Garant Ipotecar", prin care a fost acordata suma de 80.000 Euro cu titlu de de credit de nevoi personale -refinantare- cu ipoteca de rang II asupra imobilului situat in București, ., ., ., proprietatea Garantului Ipotecar- C. A..
La un moment dat, imprumutatul nu si-a mai achitat ratele scadente, astfel incat creditorul B. T. SA-Sucursala Berceni, prin executor Bancar M. Ș., in temeiul contractului de credit autentificat sub numărul 2916/05.09.2007, a contractului de ipoteca autentificat sub nr. 1406/05.09.2007 de notar public J. M., precum si a somației de plata inscrisa la data de 02.06.2010 in favoarea Băncii T., a trecut la executarea bunului imobil ipotecat, proprietatea exclusiva a sa, si nu a intreprins niciun demers pentru recuperarea debitului de la codebitoarea C. P. si a inteles ca este mai ușor sa vina pentru a se indestula pana la concurenta sumei imprumutate tot de la recurenta, începând urmărirea asupra altor bunuri imobile proprietatea exclusiva a sa, fara a face cel mai mic si de bun simt demers pentru identificarea bunurilor proprietatea debitorilor si beneficiarilor de drept ai sumelor imprumutate, C. A. si C. P..
Se invoca motivul prevăzut de art.304 pct.8 C. Pr. Civ. "cand instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori intelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia ".
Atat instanța de fond cat si cea de apel nu au reținut caracterul abuziv al unor clauze (in sensul in care banca a impus unilateral toate clauzele incluse in contract:- răspundere solidara a garantului cu imprumutatul, răspunderea garantului pentru intregul debit si nu doar in limita valorii imobilului ipotecat, declarația garantului ca a negociat clauzele contractuale si a fost de acord cu toate in forma inscrisa in contract, faptul ca nu i s-a explicat in cuvinte simple pe intelesul oricui termenii de beneficiu de discutiune si de diviziune etc), desi creditoarea nu a putut face dovada contrara prin prezentarea către instanța de exemple de alte contracte in care garanții nu au fost de acord cu renunțarea la discutiune si diviziune, nu au fost de acord sa răspundă pentru achitarea integrala a creditului ci in limita valorii bunului imobil cu care au garantat si cu toate acestea s-a acordat creditul.
De altfel, banca trebuia sa probeze negocierea clauzelor contractului de imprumut si cu garantul ipotecar, referirea la negociere este făcuta doar ca a avut loc intre banca si "client", adică împrumutat. Ca sa probeze ca nu au existat clauze impuse, abuzive, banca ar fi trebuit sa puna la dispoziție instanței fie un act separat (proces-verbal, minuta, stenograma a procesului de negociere etc) care sa cuprindă dovada negocierii efective a clauzelor, in care una din parti a solicitat explicații ai unor termeni, a propus excluderea vreunor prevederi sau reducerea intinderii răspunderii etc, fie paragraful respectiv - in care se prevede faptul ca părțile au negociat - sa cuprindă o extindere in care se explica in ce a constat negocierea si explicarea clauzelor contractuale. Simpla afirmație ca a avut loc o negociere nu poate fi de natura sa dovedească veridicitatea sa in condițiile in care este indeobste cunoscut ca băncile au contracte cadru care nu au suferit si nu vor suferi niciodată vreo modificare in folosul împrumutatului, codebitorului ori garantului.
In baza rolului activ pe care il are conform legii, instanța de judecata ar fi trebuit sa solicite dovezi suplimentare băncii cum ca a depus toate diligentele pentru ca toate părțile din contract sa fi inteles la ce li se angajează răspunderea, care este intinderea acesteia si care sunt consecințele concrete in cazul nerespectarii angajamentelor. In lipsa unor astfel de dovezi pe care trebuia sa le administreze banca, acesteia i se poate imputa reaua-credinta de care a dat dovada la incheierea contractului prin omisiunea prezentării intregii situații de fapt si a consecințelor semnării contractului in condițiile in care a fost incheiat, iar din prisma garantului ipotecar, acesta poate invoca ca viciu de consimțământ eroarea -falsa reprezentare a realității la incheierea unu act, in sensul in care garantul a inteles si a acceptat idea ca, in cazul neachitarii imprumutului de către codebitori, va răspunde numai cu riscul de a-si pierde imobilul care a făcut obiectul contractului de ipoteca, in caz contrar, daca ar fi fost instiintata cu ocazia incheierii contractului de împrumut despre o eventuala executare silita imobiliara extinsa asupra altor bunuri aflate in proprietatea sa nu ar fi fost de acord cu încheierea contractului de împrumut având calitatea de garant.
Analizând cuprinsul contractului de credit autentificat sub numărul 2916/05.09.2007 coroborat cu dispozițiile directivei 93/13/CEE transpusa in Legea nr. 193/2000 si cu orientarea practica si teoretica ( referința textul de lege cuprins in noul Cod de Procedura Civila a cărui aplicare a fost suspendata pana in luna iunie 2013 la presiunile Băncilor), se observa ca acesta cuprinde clauze abuzive, clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul, si care, prin ele insele sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
Una dintre obligațiile, expres prevăzute de lege sau implicit - legea 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; legea 193/2000 privind clauze abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori - deduse de doctrina si jurisprudenta; esențiale ale bancii care impune contractanților lor contracte pre-formulate este obligația de informare sau chiar de consiliere a clientului. Acestia trebuie sa explice clientului, ., conținutul contractului si obligațiile pe care si le asuma atunci cand incheie contractul, încălcarea obligației de informare da dreptul clientului la despăgubirii dar si la o acțiune in anularea clauzelor opace.
Potrivit legii 193/2000 privind clauze abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumatori, s-a stabilit in mod expres competenta instanței judecătorești de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit in cauza - Oceano Grupo Editorial S.A.versus Rocio Murciano Quintero (C-240/98) ca protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, in măsura in care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Legislația referitoare la clauze abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si in același timp o aplicație speciala a leziunii in contracte.
Conform art.6 din Legea 193/2000 clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator. Art.4 si art. 13-14 din aceeași lege permite judecătorului sa intervină in contract, pentru a-1 revizui sau reconstrui dupa ce in prealabil a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze sau chiar a contractului. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecătorul dispune continuarea acestuia, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale pârtilor.
B. a solicitat organului fiscal date asupra bunurilor imobile ale garantului si a pornit executarea împotriva acestuia, nedepunand minime diligente pentru a verifica, identifica si executa silit bunuri ale împrumutatului - debitorul principal si ale codebitorului, desi din normele legale, jurisprudenta si definiții ale termenilor si calității pârtilor din contractul de imprumut reiese ca răspunderea garantului intervine in momentul in care creditorul constata incapacitatea de plata a debitorului principal. Daca ar fi intreprins aceste diligente, ar fi constatat ca debitorul principal are in proprietate exclusiva bunuri imobile care puteau fi valorificate pe calea executării silite pentru acoperirea integrala a debitului.
De asemenea, se mai invoca motivul prevăzut de art. 304, pct. 9 C. Pr. Civ.: "când hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii".
Instanțele de fond si de apel au făcut o confuzie grava intre termenul/calitatea de garant ipotecar si cea de fidejusor, in privința opozabilității clauzei referitoare la beneficiul discutiunii si cel al diviziunii.
Definițiile juridice pentru calitățile pârtilor in cadrul contractului de imprumut sun in sensul:
1.împrumutat = parte a unui contract de imprumut care a primit din partea imprumutatorului o suma de bani, cu indatorirea de a-i restitui in condițiile stipulate in contract.
2.Codebitor = Persoana care participa la rambursarea creditului alături de solicitant.
3.Garant ipotecar = Persoana fizica, care, in cazul unui contract de garanție, se angajează fata de creditorul principal sa plătească datoria debitorului in cazul incapacității de plata a acestuia din urma.
4.Fidejusor = o persoana (fidejusor) se obliga fata de creditorul altei persoane sa execute obligația celui pe care il garantează, daca acesta nu o va executa.
Beneficiu de discutiune = facultate recunoscută de lege fideiusorului și terțului dobânditor al unui imobil ipotecat de a pretinde creditorului urmăritor să urmărească prioritar bunurile debitorului principal (respectiv celelalte imobile ipotecate pentru garantarea aceleiași creanțe și care se află încă în posesia debitorului) și, numai dacă nu va fi îndestulat astfel, să urmărească bunurile aparținând fideiusorului, respectiv imobilul ipotecat aflat în patrimoniul terțului dobânditor.
beneficiu de diviziune = facultate recunoscută de lege fideiusorului, împotriva căruia creditorul îndreaptă în exclusivitate urmărirea, de a pretinde acestuia divizarea acțiunii sale pentru a fi îndreptată împotriva tuturor fideiusorilor care garantează aceeași creanță, fiecare dintre ei urmând a răspunde numai de partea de datorie ce-i revine.
Reglementarea juridica a celor doua noțiuni - fidejusiune, respectiv ipoteca - este diferita si distincta (fidejusiunea - art. 1652-1684, art. 541, 544, 566,682, 718, 1055, 1088, 1118, 1119, 1142, 1155 Cod Civil, iar ipoteca - art. 1746, 1776 Cod Civil).
Recurenta a avut calitatea de garant ipotecar in cadrul contractului de credit, si nu cea de fidejusor, astfel incat nu sunt aplicabile referințele/drepturile legale referitoare la cele doua beneficii: discutiune si diviziune, acestea putând avea efecte juridice numai in cazul existentei unui contract de fidejusiune si nu de împrumut sau ipoteca, acesta din urma fiind un act subsecvent al contractului de fidejusiune sau garanție imobiliara.
Așadar, clauzele prin care a renunțat la cele doua beneficii sun nule de drept, astfel incat creditorul poate sa execute orice alte proprietăți ale imprumutatului si codebitorului, iar răspunderea mea trebuie sa se întindă numai asupra bunului cu care am garantat.
Faptul ca a semnat contractul de credit si ipoteca, iar acestea conțineau clauze care stipulau ca ar răspund in solidar cu imprumutatul pana la achitarea intregului debit nu poate avea relevanta, atat timp cat clauzele respective - care au unit elemente specifice si de sine stătătoare din materii de drept diferite - nu pot produce efecte juridice astfel cum au fost inserate.
In acest sens, înalta Curte de Casație si Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 1024/17.03.2004 - Recurs - asupra acestui aspect (dezlegarea data in materie de legalitate fiind obligatorie pentru instanțele de grad inferior), astfel: „In mod greșit, instanța de apel a extins aplicarea art. 42 alin 2 Cod Comercial la contractele de ipoteca, punând semnul egalității intre garantarea prin ipoteca si garantarea prin fidejusiune. Or, parații, persoane fizice au garantat restituirea împrumutului luat prin încheierea contractului de credit ipotecar pe imobile determinate, având calitatea de garanți ipotecari al căror regim juridic este stabilit prin dispozițiile art 1774 si art 1776 Cod Civil si nu pot fi asimilați fidejusorului
De altfel, creditoarea a procedat la executarea silita a imobilelor ipotecate in temeiul prevederilor art 1824-1936 C. Civil si art. 488 si urm. C. Proc. Civ., titlul executoriu constituindu-l chiar contractul de ipoteca.
In aceasta situație, cum creditoarea a procedat la valorificarea imobilelor ipotecate, debitorii răspund numai in limita imobilului ipotecat iar soluția instanței de apel a fost data cu încălcarea legii.
Tot in acest sens s-a pronunțat si Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 2.838/1999 (fidejusorul se obliga fata de creditorul altei persoane fizice sau juridice sa execute obligația celui pentru care garantează, daca acesta nu o va executa. Fidejusiunea este o garanție personala, de aceea, in conformitate cu art, 42 alin 2 Cod Comercial, in obligațiile comerciale, debitorul si fidejusorul sunt ținut in solidar. Spre deosebire de fidejusiune, garanția ipotecara este o garanție reala, creditorul având dreptul sa urmărească bunul ipotecat in mana oricui s-ar gasi in temeiul contractului de ipoteca autentificat si transcris. Prin urmare, garantul ipotecar nu poate fi obligat in solidar alături de debitor la plata sumelor garantate. Creditorul poate executa ipoteca, in condițiile prevăzute de lege).
In sustinere, s-a atasat in copie Decizia Civila nr. 99/13.05.2013 pronunțata de Tribunalul București, Decizia nr. 1024/17.03.2004 - Recurs, pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție, Decizia nr. 2.838/1999 pronunțata de Curtea de Apel București;
Prin incheierea din 08.11.2013, instanta a dipsus suspendarea cauzei in temeiul art 242 alin 1 pct 2 Cod Pr Civ, pentru lipsa partilor, niciuna din acestea nesolicitand judecarea in lipsa.
La termenul din 24.01.2014, Curtea a repus cauza pe rol.
La data de 23.01.2014, intimata B. T. –Sucursala Bucuresti Marriott (pentru fosta Sucursala Berceni) a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neintemeiat.
In motivare, se arata ca, la data de 05.09.2007, B. T. - Sucursala Berceni a acordat in baza contractului de credit nr. 2916, un credit in valoare de 80.000 eur, către C. A. - imprumutat, având ca si codebitor pe C. P. si garant ipotecar/codebitor pe C. A..
Creditul a fost garantat cu garanție reala mobiliara - gaj asupra creanțelor prezente si viitoare aparținând debitorului si codebitorului si garanție reala imobiliara - ipoteca asupra imobilului situat in București, sector 2, ., . nr. 34, având număr cadastral 16/34, intabulat in cartea funciara nr._, proprietatea lui C. A., reclamanta in prezenta cauza. Garanția s-a constituit in baza contractului de ipoteca autentificat sub nr. 1406 din 05.09.2007 de notar public J. M..
La data de 10.11.2009, creditul a fost declarat scadent anticipat pentru neplata ratelor, la aceasta data inregistrand restante in valoare de 5.203,24 euro, cu un serviciu al datoriei de 196 zile.
Astfel, in baza cererii de executare nr. 94/26.01.2010, formulata de creditorul B. T., executorul bancar Ș. M. demarează procedura de executare silita.
Apelanta invederereaza instanței de apel aceleași motive care au stat si la baza cererii de chemare in judecata.
S-a invocat nelegalitatea executării având in vedere ca garantul ipotecar - proprietar al imobilului supus executării, nu deține calitatea de debitor in raport cu banca - motiv pentru care se considera ca acesta poate fi executat numai dupa executarea debitorului principal C. A. si codebitorului C. P. si numai in măsura in care creanța băncii nu a putut fi astfel acoperita.
Se precizeaza ca garantul ipotecar C. A. răspunde in solidar cu împrumutatul si renunța la beneficiul de diviziune si discutiune. In cuprinsul Contractului de credit, C. A. declara "menționez in mod expres ca răspund solidar cu titularul prezentului contract de plata sumei datorate băncii si renunț la beneficiul de diviziune si discutiune in cazul in care banca va solicita plata de la mine."
Acest fapt da dreptul băncii de a se indrepta in egala măsura si concomitent impotriva oricăruia, atat impotriva debitorului principal cat si impotriva codebitorului/garantului. Fiecare dintre semnatarii contractului - debitor principal sau codebitorul/garantul s-a obligat pentru rambursarea intregii sume, fara se pune in discuție o divizare a acesteia. Prin urmare, procedura de executare silita se poate intrepta impotriva oricăruia dintre cei obligați, fara a se proceda la impartirea sumei datorare sau fara a se urmări cu prioritate debitorul principal in raport cu codebitorul sau garantul.
Fiecare dintre aceștia este obligat, in solidar, la executarea integrala a contractului, astfel ca cel urmărit - executat nu poate opune creditorului beneficiul divizunii - fapt ce l-ar determina pe creditorul urmăritor - banca sa-si divida creanța. Totodată executarea unuia dintre debitori/codebitori/garant - nu impiedica urmărirea si a celorlalți codebitori solidari.
Prin urmare, nu este necesar sa faca dovada executării debitorului principal C. A., având in vedere calitatea de codebitor a reclamantei. Se menționeaza, ca si debitorul principal este executat silit.
Mai mult decât atat, instanța de fond a reținut următorul aspect:"reclamanta este denumita garant ipotecar, dar si persoana care răspunde in solidar cu Clientul la rambursarea intregii creanțe nu constituie o contradicție de termeni care sa fie de natura a crea confuzie. Un fideiusor care răspunde solidar cu debitorul poate aduce suplimentar si o garanție imobiliara, care prin publicitatea procedurii, asigura creditorului posibilitatea de a se îndestula total sau parțial prin executarea imobilului, inlaturandu-se . riscul ca debitorul sau fideiusorul sa se sustragă de la urmărire sau sa isi risipească averea."
In ceea ce privește invocarea caracterului abuziv al clauzei privind renunțarea la beneficiul de discutiune si diviziune, se arăta ca aceasta clauza a fost negociata cu debitorul principal si codebitorul, acest fapt rezultând din chiar cuprinsul contractului de credit. Astfel, in contract se prevede ca «Pentru scopurile Legii 193/2000, B. si Clientul declara ca toate clauzele cuprinse in acest contract si in documentele accesorii acestuia au făcut obiectul negocierii directe, fiind intelese ca atare si ca acest contract si documentele accesorii acestuia, in forma si conținutul in care se semnează, reprezintă rezultatul unei astfel de negocieri». Aceasta prevedere contractuala este dovada suficienta ca toate clauzele contractului de credit a fost negociate direct si nu pot fi, din acest punct de vedere, considerate abuzive.
Se mai sustine ca aceasta clauza este valabila si produce efecte juridice in condițiile art. 969 Cod civil. Este specificat in mod expres in contract ca prevederile contractului se completează cu Condițiile generale - anexa la contractul de credit al căror conținut clientul declara ca si 1-a insusit si il accepta.
Clauza menționata ca fiind abuziva nu se incadreaza in ipoteza prevăzuta art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 care instituie o prezumție relativa potrivit căreia este abuziva o clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul daca creează in detrimentul consumatorului si contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. In contractul care reprezintă titlul executoriu, clauza criticata nu creează un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor, ci pur si simplu da posibilitatea băncii creditoare de a-si proteja banii sai prin suspendarea dreptului de utilizare a creditului.
Referitor la caracterul abuziv al clauzelor contractuale mai invederam instanței ca art. 1 al Legii nr. 193/2000 prevede cele doua obligații ce incumba comercianților si implicit recurentei in contractarea cu consumatorii. Aceste doua obligații sunt: (a) obligația pozitiva de transparenta si (b) obligația negativa de a nu stipula clauze abuzive.
In ceea ce privește obligația de a nu include clauze abuzive, se mentioneaza ca textul legal stabilește criteriile generale in conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. In completarea acestora, legea (art. 4-5) cuprinde, dupa modelul ad literam al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, o lista gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar in aprecierea cazului concret pot sa apară si ca nefiind abuzive. ., se impune aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale in funcție de anumite criterii. Doctrina a enumerat o . atare criterii, care ar trebui, de altfel, sa stea la baza analizei pe care instanța insasi urmează sa o faca in aprecierea legalității clauzelor pe care imprumutatul le-a semnalat ca fiind abuzive. Atare criterii au fost denumite totodată si teorii-remediu in cadrul sistemului de drept romanesc, astfel incat prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, sa poată fi identificat si atins un echilibru cu principiul libertății contractuale si al libertății de voința, spre exemplu: criteriul leziunii, criteriul bunei credințe, criteriul echilibrului contractual.
Recurenta invoca faptul ca contractul de credit este „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat" astfel cum menționează actele comunitare in materia protecției consumatorului si cum a fost preluata expresia si de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, fara a lua insa in considerare specificul acestui tip de contracte.
In incercarea clarificării naturii juridice a contractului de adeziune, in literatura s-a impus in unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestuia, cu toate consecințele ce deriva astfel. Totuși, consimțământul ramane criteriul contractului, iar consimțământul a fost valabil exprimat.
Trăsătura . in procedura specifica de formare, in acordul de voințe. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar in lipsa negocierii in sensul de a discuta in particular fiecare dintre clauzele contractului, care oricum nu e de esența contractului. . o forma tipizata prezentata unui număr nelimitat de aderenți, insa manifestările de voința distincte ale acestora dau naștere unor contracte diferite.
Prin urmare, chiar si atunci cand se raporteaza contractul de credit la definiția neparticularizata a contractului de adeziune se ajunge la concluzia conform căreia manifestarea de voința a co-contractantilor si legalitatea acesteia trebuie raportata la dispozițiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimțământ.
De asemenea, art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care au fost implementate dispozițiile Directivei 93/13/CEE, sunt o copie fidela a dispozițiilor art. 3 din Directiva, identificandu-se cu ușurința condițiile pe care o clauza trebuie sa le indeplineasca pentru a putea fi apreciata in concreto de la caz la caz de catre judecător ca fiind abuziva: sa nu fi fost negociata, sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor ca o consecința a abuzului, sa nu se refere la obiectul principal al contractului.
Se mai arăta ca, odată informat, consumatorul nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înțelepte in raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situația financiara proprie prezenta sau viitoare si posibilitățile de respectare a obligațiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate-pret care sa corespunda criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.
Prin urmare, se solicita a se observa ca dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o noua ordine de drept in care contractul sa devină lipsit de forța obligatorie, ci din contra, vine doar sa particularizeze dispozițiile generale aplicabile in rem si in personam.
Tocmai de aceea criteriile in funcție de care sunt analizate condițiile in care poate fi oferita protecție consumatorilor trebuie sa fie comune celor prin raportare la care se evaluează răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Raportarea urmează a fi făcuta prin urmare la consumatorul mediu, care la art. 2 lit. m) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorului este definit ca fiind „consumatorul considerat ca fiind informat, atent si precaut, tinand seama de factorii sociali, culturali si lingvistici". Se considera ca interpretarea de mai sus corespunde adevăratului rol al legii, care trebuie sa fie cel de a „proteja contra fraudei altuia si nu de a dispensa consumatorii de uzul rațiunii."
In ceea ce privește alt motiv de nulitate invocat de catre recurenta, acela al cauzei ilicite, facand o scurta referire la doctrina de specialitate (Gh. B., "D. civil roman" - ediția a V-a revăzuta si adăugită, București 1998) cu circumscriere la situația dedusa judecații, scopul imediat (causa proxima) in cazul contractului de credit consta in prefigurarea mentala de catre reclamanta a contraprestatiei Băncii. Deci reclamanta s-a obligat, in principal, la rambursarea creditului cu toate dobânzile si comisioanele convenite in considerarea obligației corelative a băncii de a-i pune la dispoziția suma de bani imprumutata, care e scopul imediat al contractului, scop, evident, licit si moral.
In ceea ce privește scopul mediat, determinant (causa remota), se observ ca scopul pentru care debitorul/codebitorul incheie un astfel de contract este acela de a primi o suma de bani, fiind perfect conștient de faptul ca are obligația corelativa de a rambursa suma respectiva in termenii si condițiile contractului. Din punctul de vedere al băncii, in calitate de comerciant, scopul acordării creditului il reprezintă, fara indoiala, obținerea unui profit prin incasarea dobânzilor si comisioanelor in condițiile contractului. In niciun caz scopul băncii nu poate fi executarea garanției imobiliare din cel puțin motivul ca banca este obligata de normele Băncii Naționale a României sa respecte anumite rigori, precum si pentru motivele ca o banca nu are niciodată interesul sa vanda un imobil prin executare silita in condițiile in care aceasta procedura durează si nu prezintă certitudinea ca creanța va putea fi recuperata integral, Mai mult, este de notorietate ca situația economica actuala nu este propice vânzărilor de bunuri imobile.
Raportul corelativ obligational se naște de la momentul semnării contractului de credit si, in speța, acest raport juridic a rămas nemodificat de la momentul incheierii actului juridic si pana in prezent.
In acest context, este dincolo de orice indoiala ca prevederea contractuala contestata are cauza licita.
Instanța de fond prin sentința civila nr. 2653/27.03.2012. si mai apoi cea din apel prin decizia nr.99/13.05.2013. in mod temeinic, au reținut faptul ca aceste clauze nu sunt abuzive de vreme ce chiar Codul civil prevede posibilitatea renunțării la beneficii si obligarea in solidar (in condițiile art. 1662 cod civil)
Un alt aspect reținut de instanța de fond, si cea de apel este acela ca «executarea silita angajata împotriva garantei ipotecare nu constituie o vătămare, ci o consecința a neexecutarii obligației principale de către debitorul băncii».
Mai mult decât atat instanța de fond a considera ca «reclamanta se poate adresa instanței, iar apoi executorului judecătoresc pentru recuperarea sumelor achitate in contul acestuia si al altor prejudicii cauzate.»
Astfel, concluzia intemeiat si legala a instanței de fond a fost ca prevederile contractuale nu sunt interpetabile, sunt permise, nu au un caracter ilicit, nu se creează un dezechilibru contractual, iar clauzele sunt clare.
In drept, se invoca dispozițiile art. 115-118, C.p.c. si toate textele de lege menționate in cuprinsul întâmpinării.
Se solicita admiterea probelor cu inscrisuri si orice alte mijloace proba a căror utilitate ar reieși din dezbateri.
In temeiul art.242 alin.2 Cod de procedura civila, se solicita judecarea cauzei si in lipsa.
Curtea nu a administrat probe noi, nefiind depuse inscrisuri noi.
Analizand recursul prin prisma motivelor invocate, instanța reține următoarele:
I Cu privire la primul motiv intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 Cod Pr Civ (1865), in sensul ca instanta a interpretat gresit actul dedus judecatii, schimband natura sau intelesul lamurit si vadit al acestuia, Curtea constata ca recurenta nu a expus in motivarea sa in ce sens a schimbat instanta de apel intelesul sau natura actului juridic.
In mod corect, Tribunalul Bucuresti s-a raportat la contractul de imprumut nr 2916/05.09.2007 si la contractul de ipoteca autentificat sub nr 1406/05.09.2007 ale caror clauze invocate ca fiind abuzive le-a analizat.
Faptul ca instanta de apel nu a imbratisat teza recurentei in sensul ca prevederile contractuale referitoare la raspunderea solidara a garantului cu debitorul si la renuntarea la beneficiul de discutiune si diviziune (art 3 din contractul de credit si art 5 lit f din contractul de ipoteca) ar fi abuzive nu inseamna schimbarea naturii sau a intelesului vadit neindoielnic al actului juridic dedus judecatii.
In ceea ce priveste critica formulata de recurenta, si anume ca instanta de apel nu a retinut caracterul abuziv al clauzelor de mai sus, inrucat banca a impus unilateral continutul contractului, neproband negocierea clauzelor si cu garantul ipotecar, Curtea constata ca partea este in eroare, avand in vedere ca, in cadrul deciziei atacate (pagina 12), Tribunalul a statuat ca actul incheiat intre parti se incadreaza in categoria contractelor preformulate, prevederile acestuia fiind stabilite in mod unilateral de banca.
Asadar, instanta de apel a apreciat ca respectivul contract de credit nu a fost negociat, insa, in acelasi timp, a retinut, in mod corect, ca nu este suficienta intrunirea acestei conditii, pentru a declara clauzele abuzive, fiind necesar a se verifica si celelalte cerinte impuse de art 2 pct 16 din OG nr 21/1992, si anume incalcarea bunei-credinte si crearea in detrimentul consumatorului a unui dezechilibru semnificativ in ce priveste drepturile si obligatiile sale prin raportare la cele ale bancii.
Sustinerea recurentei in sensul ca intimata ar fi fost de rea -credinta la momentul incheierii contractului, intrucat nu i-a explicat continutul contractului si obligatiile pe care si le asuma, ., incalcand astfel obligatia de informare nu poate fi primita.
Astfel cum a retinut si instanta de apel, termenii folositi (raspundere in solidar, renuntare la beneficiul de diviziune si discutiune) reprezinta notiuni juridice, insa nu sunt atat de neinteligibili pentru un consumator mediu, aceasta cu atat mai mult cu cat in cuprinsul contractului sunt inserate prevederi care pot conduce la lamurirea obiectului obligatiilor asumate de recurenta.
In acest sens, Curtea are in vedere ca, la finalul contractului de credit, se mentioneza ca numita C. A. se obliga sa achite orice sume pe care titularul le va avea de platit bancii avandu-si orginea in prezentul act, iar la art 3 se stipuleaza ca garantii se obliga in solidar cu clientul la rambursarea intregii creante (principal, dobanzi, dobanzi penalizatoare, comisioane, orice cheltuieli efectuate in derularea contractului si accesoriile acestuia), renuntand la beneficiul de diviziune si discutiune prevazut de art 1662 Cod Civil.
Este evident din lectura acestor dispozitii ca recurentei îi incumba obligatia de plata a oricarui debit rezultat din contractul de credit alaturi de titularul contractului, intelesul notiunii de solidaritate (in sensul de plata alaturi de sau in locul imprumutatului) putand fi dedusa din modul de redactare a clauzei (art 3 si finalul contractului).
In ipoteza in care recurenta nu intelegea anumiti termeni, aceasta putea solicita explicatii angajatilor bancii, nefacand dovada ca ar fi exercitat acest drept, dar s-a refuzat oferirea de lamuriri. Nu numai banca are obligatii la momentul incheierii contractului de credit, dar si persoana care il semneaza trebuie sa fie diligenta si sa citeasca cu atentie clauzele actului si sa se informeze in legatura cu ceea ce isi asuma.
Asertiunea recurentei in sensul ca banca nu a depus diligente pentru a verifica daca debitorul principal si codebitorul au bunuri care pot fi executate, pornind executarea impotriva sa, nu are relevanta, deoarece aceste aspecte nu tin de valabilitatea contractului (incalcarea normelor ce se sanctioneaza cu nulitatea trebuind a fi verificata la momentul incheierii actului juridic), ci de modul de recuperare al creantei (in faza de executare silita).
II Sub aspectul motivelor in sensul ca instanta de apel a interpretat gresit legea (art 304 pct. 9 Cod Pr Civ.), facand confuzie intre calitatea de garant ipotecar si cea de fidejusor, recurenta neavand calitatea de fidejusor, astfel incat nu ii sunt aplicabile dispozitiile referitoare la beneficiul de diviziune si de discutiune (incidente doar in materia fidejusiunii) si nu poate fi urmarita decat in limita bunului ipotecat, Curtea urmeaza a le inlatura.
In primul rand, aceste aparari nu au relevanta asupra obiectului cu care a fost investita instanta (nulitatea absoluta a clauzelor referitoare la raspunderea solidara si la renuntarea la beneficiul de diviziune si discutiune ca fiind abuzive pentru lipsa negocierii si incalcarea dreptului de informare), netinand de valabilitatea contractului, ci eventual in contestatia la executare, intrucat vizeaza intinderea obligatiei de garantie a recurentei.
Avand in vedere, totusi, faptul ca instanta de apel a analizat acest aspect, Curtea se va pronunta asupra acestuia.
Conform clauzelor contractului de credit (art 3), dar si a celei din contractul de ipoteca (art 5 lit f), recurenta nu are doar calitatea de garant ipotecar, dar si de fidejusor, in sensul de garant personal al debitorului principal (conforma art 1659 Cod Civil 1864), intrucat si-a asumat obligatia de a rambursa intreaga creanta (principal, dobanzi, penalitati, comisioane, alte cheltuieli), fara a se limita la a raspunde doar pana la valoarea imobilului. Cu alte cuvinte, valoarea creantei poate fi mai mare decat cea a bunului, iar garantul va raspunde si pentru diferenta.
In ceea ce priveste reunirea calitatii de fidejusor si de garant ipotecar pe seama aceleasi persoane, Codul civil nu interzice aceasta posibilitate, De asemenea, din clauzele mai sus mentionate, rezulta ca recurenta a renuntat atat la semnarea contractului de credit, cat si celui de ipoteca la beneficiul de diviziune si discutiune, deci atat in calitate de garant ipotecar, cat si de garant personal (fidejusor), aceste clauze nefiind abuzive prin ele insele, nefiind interzise de dispozitiile legale. Dimpotriva, in materia fidejusiunii, se permite renuntarea la beneficiul de diviziune si discutiune (art 1662 Cod Civil 1864), iar, in materia ipotecii, scopul acestei institutii este tocmai garantarea recuperarii creantei din vanzarea bunului imobil indiferent in mainile cui s-ar afla. De altfel, conform art 1794 Cod Civil 1864, doar detentorul (care este persoana careia proprietarul-garant ipotecar ii transmite dreptul de proprietate, ulterior constituirii ipotecii- a se vedea art 1790-1792 Cod Civil) poate invoca beneficiul de diviziune si discutiune, daca nu este si garant personal, ceea ce inseamna, per a contrario, ca garantul ipotecar initial (cel care a incheiat contractul de ipoteca) nu poate sa opuna aceste beneficii.
Totodata, nu se poate retine reaua-credinta a bancii in inserarea acestor clauze, intrucat aceasta a actionat in vederea garantarii recuperarii creantei, in limitele ingaduite de lege.
In ceea ce priveste motivul de recurs in sensul ca consimtamantul recurentei a fost viciat (sub forma erorii), in sensul ca avaut o falsa reprezentare asupra obligatiei asumate de a raspunde cu intreg patrimoniul, iar nu numai cu bunul ipotecat, Curtea constata ca acesta reprezinta un nou temei al actiunii, ce nu a fost invocat la fond si care vizeaza nulitatea relativa a contractului (iar nu cea absoluta cu care a fost investita instanta). Or conform art 316 raportat la art 294 alin 1 Cod Pr Civ, in recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Din aceasta perspectiva, Curtea nu va analiza acest nou motiv.
Pentru aceste considerente, constatand ca in mod corect instanta de apel a apreciat ca nu sunt intrunite conditiile art 4 alin 1 din Legea nr 193/2000, nefiind incalcat principiul bunei-credinte si neexistand vreun dezechilibru concret intre prestatiile partilor (DE VERIFICATA CEST TEXT), va mentine solutia din calea de atac si, in baza art 312 alin 1 Cod Păr Civ, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta C. A. împotriva deciziei civile nr.99 din 13 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. T. S.A. – SUCURSALA BERCENI, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.01.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. L. Z. D. V. D. M.
Grefier,
A.-G. S.
Red.Jud.AMLZ/17.03.2014
Nr.ex.: 2
Apel Tribunalul București Secția a VI-a Civilă
Președinte: P. E.
Judecător: P. C. F.
| ← Retragere asociat. Decizia nr. 17/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 81/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
