Obligatia de a face. Decizia nr. 1813/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1813/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 4803/301/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DOSAR NR._ (Număr în format vechi 1630/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1813
Ședința publică de la 23 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. G. F.
JUDECĂTOR - I. C. N.
JUDECĂTOR - S. R. A. V.
GREFIER - L. M.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant M. M. PFA împotriva deciziei civile nr. 103/12.03.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–pârâtă B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 17.10.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 23.10.2014, când în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 9677/ 21.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 4803/ 301/ 2013, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M. M. PFA în contradictoriu cu pârâta B. C. R. S.A. reținându-se următoarele:
„ordinul de plata nr. 2 emis la data de 26.07.2007 de catre C. I., pentru suma de 352.665 lei, a fost introdus la plata la data de 02.04.2012 de catre beneficiarul acestuia PFA M. M.. Astfel cum sustine insusi reclamantul, la data depunerii ordinului de plata mentionat, debitorul C. I. avea disponibilitati in contul curent in suma de 115 lei si un cont de depozit in valoare de 120.000 euro. Informatia privitoare la existenta contului de depozit este confirmata si prin adresa din 03.06.2013 emisa de BCR S.A. Ordinul de plata a fost primit in vederea procesarii, plata nefiind efectuata. Prin intampinarea depusa la dosar, parata motiveaza refuzul de plata din cauza lipsei de disponibil in contul platitorului. De altfel, reclamantul recunoaște ca disponibilitatile existente in contul curent la data de 02.04.2012 erau in cuantum de 115 lei. Prin cererea dedusă judecății, reclamantul solicita obligarea paratei la decontarea (efectuarea platii) ordinului de plata nr. 2/ 27.07.2007 in valoare de 352.645 lei, sustinand, in esenta ca in temeiul art. 6 din TCGA (Termeni si Conditiile Generale de Afaceri) banca trebuia sa procedeze la stingerea obligatiei de plata prin compensare, respectiv la plata acestei sume din sumele provenite din orice tranzactii bancare sau din orice alta conventie, indiferent de momentul in care acestea erau scadente, deci si din depozitul in valoare de 120.000 euro (scadent la 09.03.2013 dar lichidat la 10.12.2012)…prevederile art. 6 din TCGA se aplica exclusiv relatiei contractuale dintre banca si clientul sau (in speta C. I.) constituind o prevedere ce sanctioneaza neindeplinirea corespunzatoare a obligatiilor contractuale ale clientului fata de banca (compensarea referindu-se strict la creantele bancii impotriva clientului sau rezultate din tranzactii bancare intre banca si client sau din executarea conventiilor incheiate de acestia). Reclamantul este tert fata de acest raport contractual, astfel ca obligatia de compensare invocata de acesta (plata ordinului de plata emis in favoarea reclamantului, din contul de depozit deschis de catre C. I. ) nu poate fi retinuta in sarcina paratei…nu exista niciun temei pentru obligarea paratei la efectuarea platii sumei de 352.645 lei, intrucat la data depunerii ordinului de plata mentionat, clientul ordonator nu asigurase in contul curent fondurile necesare platii, ci doar suma de 115 lei. Potrivit art. 144 din O.U.G. nr. 113/ 2009 „in cazurile în care sunt îndeplinite toate condițiile stabilite în contractul-cadru încheiat cu plătitorul, prestatorul de servicii de plată al plătitorului nu poate refuza executarea unui ordin de plată autorizat, indiferent dacă ordinul de plată a fost inițiat de un plătitor sau de un beneficiar al plății ori prin intermediul acestuia din urmă, dacă acest lucru nu este interzis prin alte prevederi legislative relevante”. Or, in speta, nu era indeplinita conditia asigurarii fondurilor necesare executarii ordinului de plata. Împrejurarea, ca personalul băncii l-a asigurat, in mod eronat, pe beneficiarul-reclamant (prin primirea ordinului de plata) ca suma operatiunii de plata va fi creditata, cu toate ca in contul curent al emitentului nu existau disponibilitatile de plata necesare, poate reprezenta cauza unei actiuni in raspundere civila delictuala in masura in care beneficiarul OP a incercat un prejudiciu prin informarea inexacta in legatura cu executarea platii, actiune cu o cauza juridica distincta de prezenta si cu un obiect cuantificabil diferit; neindeplinirea de catre un functionar al bancii a propriilor atributii nu tranforma banca in debitorul obligatiei initiale, consemnate in cuprinsul ordinului de plata.”
Prin decizia nr.103/12.03.2014 Tribunalul București a respins ca neîntemeiat apelul reclamantului reținând următoarele:
„O primă critică adusă sentinței civile pronunțate de prima instanță privește ignorarea prevederilor O.U.G. nr. 113/ 2009 privind serviciilor de plată. Tribunalul apreciază această critică drept nefondată, pentru următoarele considerente: În primul rând, verificând sentința civilă apelată, tribunalul constată că prima instanța a făcut aplicarea prevederilor O.U.G. nr.113/ 2009, arătând textele legale pe care le consideră aplicabile speței deduse judecății. În al doilea rând, deși apelantul-reclamant susține că prima instanță trebuia să constate că intimata-pârâtă a încălcat prevederile art. 144, 146, 154 alin. 1 din O.U.G. nr. 113/ 2009, întrucât nu a decontat suma de 115 lei aflată în contul curent al debitorului C. I., tribunalul apreciază că aceasta nu putea duce la admiterea cererii de chemare în judecată, atâta timp cât a solicitat obligarea intimatei la decontarea (efectuarea plății) ordinului de plată nr. 2/ 26.07.2007 emis pentru suma de 352.645 de lei. Cum apelantul a solicitat obligarea intimatei la plata întregii sume pentru care a emis ordinul de plată, este nerelevant în prezenta cauză dacă prima instanță constata că intimata nu a decontat suma de 115 lei. O a doua critică adusă sentinței civile pronunțate de prima instanță privește neîncuviințarea și neadministrarea anumitor probe solicitate de către apelantul-reclamant. Tribunalul apreciază și această critică drept nefondată, pentru următoarele considerente: Cu prioritate, tribunalul reține că apelantul-reclamant a solicitat aceleași probe și în faza apelului. La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2014 tribunalul a respins proba cu expertiză contabilă ca nefiind utilă soluționării cauzei. Ca atare, față de cele dispune de instanța de apel, tribunalul apreciază că și prima instanță a procedat în mod corect atunci când nu a încuviințat proba cu expertiză contabilă. Mai mult, tribunalul constată că intimata-pârâtă nu a contestat susținerile apelantului-reclamant cu privire la sumele pe care C. I. le deținea în conturi (cel curent și cel de depozit) la momentul la care s-a depus ordinul de plată la bancă. Astfel, s-a arătat că, la respectivul moment, C. I. avea deschise la banca intimată un cont curent, în care se afla suma de 115 lei, și un cont de depozit, în care se afla suma de 120.000 de lei. O a treia critică adusă sentinței civile pronunțate de prima instanță privește încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 alin. 4 și 5 C. proc. civ. din anul 1865. Tribunalul apreciază și această critică drept nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 129 alin. 4 și 5 C. proc. civ. din anul 1865, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele; de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. În privința incidenței prevederilor art. 129 alin. 4, tribunalul constată că instanța de fond a lămurit atât obiectul, cât și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în virtutea rolului activ ce îi este conferit de prevederile art. 129 alin. 5 C. proc. civ. din anul 1865. Cu privire la administrarea unor probe chiar dacă părțile se împotrivesc, apelantul nu mai poate invoca în apel omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus în condițiile legii, având în vedere prevederile art. 129 alin. 51 C. proc. civ. din anul 1865, potrivit căruia părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Mai mult, apelantul-reclamant nu a arătat care sunt probele pe care prima instanță trebuia să le încuviințeze și administreze. În consecință, tribunalul apreciază că nu au fost încălcate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. din anul 1865, potrivit căruia hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, tribunalul reține că prima instanță a arătat în considerentele sentinței apelate motivele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției adoptate. La fel, pe parcursul judecății, a arătat motivele pentru care a respins încuviințarea anumitor mijloace de probă. O a patra critică adusă sentinței civile pronunțate de prima instanță privește neaplicarea în mod corect în speță a „Termenilor și condițiilor generale de afaceri pentru persoane fizice”. Tribunalul apreciază această critică drept nefondată, pentru următoarele considerente: Prin cererea de apel, apelantul-reclamant arată că prin încheierea din data de 29.04.2013, instanța a respins în mod temeinic susținerea pârâtei că prevederile „Termenilor și condițiilor generale de afaceri pentru persoane fizice” se aplică exclusiv relației contractuale dintre bancă și clientul său, însă la judecata pe fond, instanța a apreciat, dimpotrivă, că prevederile din „Termenilor și condițiilor generale de afaceri pentru persoane fizice” se aplică exclusiv relației contractuale dintre bancă și clientul său. Deși apelantul-reclamant susține că instanța s-a pronunțat asupra aceleiași probleme contradictoriu, tribunalul, verificând încheierea din data de 29.04.2013 și considerentele sentinței civile pronunțate de prima instanță, constată că judecătorul nu s-a pronunțat în mod contradictoriu asupra aplicabilității în speță a „Termenilor și condițiilor generale de afaceri pentru persoane fizice”. Astfel, în încheierea de ședință (fila 15 din dosarul primei instanțe) s-a reținut numai faptul că acțiunea apelantului-reclamant nu are ca bază răspunderea civilă contractuală. Pe de altă parte, în considerentele sentinței apelate prima instanță a reținut – implicit – că „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice” nu se aplică în cauza dedusă judecății. În acord cu cele reținute de prima instanță, „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice” au o natură contractuală, fiind obligatorii numai în relația dintre C. I. și bancă, potrivit art. 969 alin. 1 C. civ. din anul 1864 (asemănător art. 1.270 alin. 1 C. civ. din anul 2009). În același context, tribunalul are în vedere și principiul relativității efectelor contractului, consacrat de art. 973 C. civ. din anul 1864 (asemănător art. 1.280 alin. 1 C. civ. din anul 2009), potrivit căruia convențiile n-au efect decât părțile contractante. Potrivit acestui principiu, un contract valabil încheiat produce efecte numai între părțile contractante, în sensul că el nu poate da naștere la obligații și la drepturi în sarcina și, respectiv, în favoare altor persoane (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Având în vedere acest principiu, tribunalul reține că „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice” nu pot crea niciun drept apelantului-reclamant. Apelantul-reclamant a mai arătat că prima instanță trebuia să analizeze înainte de „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice” respectarea de către intimata-pârâtă a prevederilor O.U.G. nr. 113/ 2009. De asemenea, a mai arătat apelantul-reclamant că prima instanță trebuia să respecte și să aplice reglementările europene în temeiul cărora s-a adoptat O.U.G. nr. 113/ 2009. Tribunalul reține că apelantul-reclamant nu a arătat în ce mod nu a respectat și nu a aplicat prima instanță reglementările europene în temeiul cărora s-a adoptat O.U.G. nr. 113/ 2009. În privința aplicării prevederilor O.U.G. nr. 113/ 2009, tribunalul reține următoarele: Potrivit art. 5 pct. 23 din acest act normativ, prin ordin de plată se înțelege orice instrucțiune dată de plătitor sau de beneficiarul plății către prestatorul său de servicii de plată prin care se solicită executarea unei operațiuni de plată. De asemenea, art. 2 pct. 1 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 2/ 2005 privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer-credit, prin ordin de plată se înțelege o instrucțiune necondiționată, dată în orice formă de emitent instituției receptoare, în mod direct sau prin intermediul unui sistem de plăți, în scopul punerii la dispoziția unui beneficiar a sumei de plată indicate în ordinul de plată, prin creditarea unui cont al acestuia deschis la instituția destinatară sau, după caz, prin eliberarea sumei respective în numerar, în condițiile în care: a) instituția receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei de bani prevăzute în ordinul de plată fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea în numerar a sumei respective de la emitent; b) instrucțiunea nu prevede că plata trebuie să fie efectuată la cererea beneficiarului. Art. 3 alin. 1 și 3 din același act normativ prevede următoarele: fără a restricționa instituția inițiatoare și plătitorul să convină și includerea altor mențiuni sau utilizarea unui anumit format, ordinul de plată trebuie să includă următoarele elemente obligatorii: a) identificarea ca ordin de plată; b) identificarea plătitorului, prin nume/ denumire și cont (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituția inițiatoare, codul IBAN atribuit centralei ori unității teritoriale a instituției inițiatoare sau, după caz, codul B.) ori doar prin nume/ denumire, în cazul în care plătitorul nu are cont deschis la instituția inițiatoare; c) identificarea beneficiarului, prin nume/ denumire și cont (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituția destinatară, codul IBAN atribuit centralei ori unității teritoriale a instituției destinatare sau, după caz, codul B.) ori prin nume/ denumire și adresă, în cazul în care beneficiarul nu are cont deschis la instituția destinatară; d) identificarea instituției inițiatoare, prin denumirea centralei sau, după caz, a unității teritoriale și/ sau codul B., în cazul în care plătitorul diferă de instituția inițiatoare; e) identificarea instituției receptoare, prin denumirea centralei sau, după caz, a unității teritoriale și/ sau codul B., în cazul în care beneficiarul diferă de instituția receptoare; f) suma și denominarea sumei; g) data emiterii ordinului de plată, care trebuie să fie unică, posibilă și certă; h) elementul sau elementele care să permită verificarea autenticității ordinului de plată de către instituția inițiatoare. În plus față de mențiunile prevăzute la alin. (1) și (2), instituția inițiatoare va putea conveni cu plătitorul ca acesta să furnizeze, după caz, și elemente suplimentare, cum ar fi, spre exemplu: a) exprimarea în litere a sumei prevăzute în ordinul de plată; b) data plății, care reprezintă ziua bancară în care plătitorul dorește ca fondurile să fie puse la dispoziția beneficiarului de către instituția destinatară, în cazul în care această dată este prevăzută de plătitor; c) referințe privind conținutul economic al operațiunii care a generat ordinul de plată, în cazul plăților interbancare; d) ordinul expres al plătitorului ca instituția inițiatoare să execute ordinul de plată printr-un anumit sistem de plăți sau printr-o anumită instituție intermediară; e) codul de identificare fiscală al plătitorului, în cazul plăților interbancare. Art. 154 alin. 1 din O.U.G. nr. 113/ 2009 prevede că prestatorul de servicii de plată al plătitorului asigură că, după momentul primirii ordinului de plată, în conformitate cu art. 141 și 142, suma operațiunii de plată este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății, cel mai târziu până la sfârșitul următoarei zile lucrătoare. Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că emitentul ordinului de plată trebuie să asigure (să crediteze) sumele de bani suficiente în contul din care dispune plata acestuia. În speța dedusă judecății, tribunalul reține că plata ordinului de plată nr. 2/ 26.07.2007 se putea efectua numai din sumele aflate în contul indicat în acesta, iar nu din oricare cont al plătitorului deschis la intimata-pârâtă, așa cum – în mod eronat – susține apelantul-reclamant. Nu poate fi reținută susținerea apelantului-reclamant că plata sumei trebuia să se facă, dacă nu exista suficient disponibil în contul curent, din contul de 120.000 de euro, în conformitate cu prevederile art. 6.1 din „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice”, pentru următoarele considerente: Potrivit acestui articol (fila 25 în dosarul primei instanțe), în cazul în care clientul (în speță C. I.) nu-și îndeplinește în mod corespunzător și la timp una din obligațiile sale față de bancă (în speță intimata-pârâtă), aceasta poate oricând să compenseze orice pretenție bănească scadentă împotriva clientului cu orice sume pe care clientul trebuie să le primească din partea băncii din orice tranzacții bancare sau din orice altă convenție sau acord executat între client și bancă (incluzând orice pretenții în instanță), indiferent de momentul în care acestea sunt scadente și de baza legală în care sunt datorate. Din acest text contractual rezultă că acesta se aplică numai compensărilor dintre bancă și C. I., iar nu unei compensării invocate de către apelant, care nu este clientul de care face vorbire „Termenii și condițiile generale de afaceri pentru persoane fizice”. În final, tribunalul reține că la data de 13.11.2013 apelantul-reclamant a invocat mai multe excepții, care – față de motive expuse – au natura juridică a unor noi motive de apel, depuse după expirarea termenului de apel. Ca atare, față de dispozițiile art. 284 alin. 1 coroborat cu art. 103 alin. 1 C. proc. civ. din anul 1865, tribunalul constată că apelantul nu mai avea posibilitatea de a invoca alte motive de apel în afara celor expuse în cererea din data de 23.09.2013. Pe de altă parte, chiar dacă instanța ar analiza cele invocate (excepția lipsei capacității de exercițiu, lipsa capacității de reprezentare a intimatei), nu ar putea constata – așa cum solicită apelantul – nulitatea absolută a sentinței apelate. Astfel, aspectele invocate ar fi putut determina numai anularea întâmpinării și a celorlalte acte procesuale efectuate de către reprezentanții intimatei, iar nu și a sentinței civile apelate, în condițiile art. 105 alin. 2 coroborat cu art. 108 alin. 3 C. proc. civ. din anul 1865, respectiv numai dacă apelantul invoca aceste aspecte cel mai târziu prin cererea de apel depusă în data de 23.09.2013. În consecință, tribunalul apreciază că – în mod corect – prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.”
Împotriva acestei decizii la data de 22.04.2014 a declarat recurs reclamantul, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 01.07.2014.
În motivarea recursului s-au susținut în esență următoarele: instanța de fond a constatat încălcarea legii de către bancă, dar a refuzat cu rea-credință să aplice prevederile OUG nr.113/2009, nu a putut verifica în cauză continuitatea completului de apel deoarece Tribunalul București nu i-a comunicat numele judecătorilor desemnați, încheierea din 11.12.2013 este un fals, pârâta nu a fost legal reprezentată, instanța de apel nu a analizat și nu a motivat soluția pe această excepție, trebuia aplicată OUG nr.113/2009, suspendarea cauzei a fost respinsă cu rea credință deși exista pe rolul Inspecției judiciare sesizare pentru abateri disciplinare ale judecătorilor, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii incidentale de returnare de către bancă a originalului ordinului de plată, a luat în considerare înscrisuri false. Consideră aplicabile prevederile art. 304 pct. 1 și 5 C..
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, completul de judecată a fost legal constituit, suspendarea judecății a fost corect respinsă, la fel și excepția lipsei calității de reprezentant, cererea subsidiară vizând restituirea originalului OP este inadmisibilă fiind o cerere nouă în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de recurs reține următoarele:
Recursul fundamentat pe art. 304 C. (cum este cazul recursului din cauza de față) este o cale de atac cu motive strict prevăzute de lege. Orice neregularități care nu se subscriu motivelor arătate de art. 304 C. nu pot fi valorificate pe această cale de atac chiar dacă ar fi întemeiate.
Recurentul invocă o . aspecte pe care el însuși le subsumează prevederilor art. 304 pct. 1 și 5 C..
În ceea ce privește art. 304 pct. 1 C. se observă că recurentul fundamentează acest motiv de recurs pe aspectul constând în încălcarea continuității completului de judecată. Trebuie afirmat că sub imperiul C. (spre deosebire de NCPC), aplicabil în cauză dat fiind data acțiunii, continuitatea completului de judecată era imperativ prevăzută de lege doar între momentul dezbaterilor fondului și momentul pronunțării hotărârii. Continuitatea pe parcursul procesului era un aspect regulamentar. Distincția este importantă pentru că sub imperiul C. încălcarea continuității legale era un motiv aparte de recurs, anume art. 304 pct. 2 C., neexistând un motiv de recurs vizând nerespectarea normelor de regulament privitoare la continuitatea completului de judecată pe parcursul judecății. În atare condiții și ținând seama că instanța de recurs nu poate stabili dacă judecătorii din apel au săvârșit infracțiuni de fals (sub acest aspect doar instanțele penale învestite potrivit legii penale se pot pronunța) rezultă că motivul invocat de recurent prevăzut de art. 304 pct. 1 C. nu poate fi reținut.
În ceea ce privește art. 304 pct. 5 C. se observă că recurentul fundamentează acest motiv de recurs pe aspecte constând în: greșita respingerii a unor cereri de suspendare (pentru că instanța ar fi trebuit să dispună suspendarea cauzei), greșita soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant pentru persoana care a semnat actele în numele pârâtei, nesoluționarea unui capăt de cerere, neaplicarea OUG nr.113/2009.
Nici art. 244, nici art. 183 C. nu impun suspendarea cauzei, ci lasă o apreciere de oportunitate instanței. Așadar nu se poate susține că instanța era obligată să dispună suspendarea cauzei (și nici că s-a bazat pe un înscris fals atât timp cât nu s-a obținut în penal declararea falsului).
Raportat la lipsa calității de reprezentant a persoanei care a semnat actele procesuale pentru pârâtă, instanța observă că problema aptitudinii de a reprezenta pârâta a apărut doar în apel și, într-adevăr, așa cum corect a reținut și instanța de apel, după expirarea termenului de motivare a apelului (adică după prima zi de înfățișare în apel). Oricum, având în vedere art. 68 alin. 4 C., trebuie afirmat că aptitudinea de a reprezenta o persoană juridică într-un proces poate reveni consilierului juridic al acelei persoane juridice. În cauza de față însă aceste susțineri ale recurentului pe aspectul privitor la atribuțiile persoanei care a dat dispoziție ca un anumit consilier juridic să reprezinte pârâta în proces nici nu au de ce să fie analizate pentru că ele sunt lipsite de interes. Lipsa de interes în susținerea unor astfel de aspecte ca motive de recurs decurge din faptul că încălcarea regulilor de reprezentare a unei părți este de natură a o prejudicia pe acea parte. Cu alte cuvinte doar acea parte se poate plânge în calea de atac că a pierdut procesul în care nu a fost legal reprezentată, iar nu și partea adversă. Recurentul nu poate în mod logic pretinde că a pierdut procesul în fața instanțelor de fond (care au analizat temeinicia pretenției) pentru că pârâta nu a fost legal reprezentată. Vătămarea la care se referă art. 105 alin. 2 C., text la care trimite art. 304 pct. 5 C., trebuie să fie proprie recurentului, iar nu părții adverse pentru că în cadrul procesului civil fiecare parte se apără pe sine, iar nu pe adversar!
Nesoluționarea unui capăt de cerere nu poate fi un motiv de recurs față de prevederile art. 2812a C., text care se referă expres la calea procesuală de urmat într-o astfel de ipoteză (care nu este cea a recursului).
Greșita aplicare a OUG nr.113/2009 nu poate însemna nerespectarea unor norme procesual civile și nu poate atrage, adevărată de ar fi, aplicarea art. 105 alin.2 C.. Rezultă că nici sub acest aspect nu poate fi aplicabil art. 304 pct. 5 C..
Dacă s-ar considera pentru acest din urmă aspect doar o încadrare greșită în art. 304 pct. 5, în loc de art. 304 pct. 9 C., atunci trebuie subliniat că deși motivele de recurs se întind pe mai multe pagini niciunde nu se face o demonstrație logico-juridică a faptului că motivele pentru care instanțele de fond au ecartat de la aplicare OUG nr.113/2009 sunt eronate. Se reiau doar susținerile că OUG nr.113/2009 este edictată în vederea transpunerii unei directive comunicare, dar niciunde nu se arată de ce textele invocate ar viza situația juridică a recurentului cu trimitere la aprecierile instanțelor de fond, de ce ar trebuie nesocotit principiul relativității la care s-au referit instanțele de fond. Cu alte cuvinte dezvoltarea acestei susțineri nu permite încadrarea în art. 304 pct. 9 C. pentru că nu există o veritabilă critică a celor reținute de instanțele de fond, în sensul demonstrării unei alte sfere de aplicare a OUG nr.113/2009.
În concluzie niciunul din motivele de recurs nu poate fi primit, deci recursul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant M. M. PFA împotriva deciziei civile nr. 103/12.03.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–pârâtă B. C. R. SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. I. S.
G. F. C. N. R. A. V.
GREFIER
L. M.
Red. I.G. 2 ex./15.12.2014
Tribunalul București, Secția a VI-a civilă – judecători: A. M. A., C. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1506/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Dizolvare societate. Decizia nr. 791/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
