Pretenţii. Decizia nr. 1291/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1291/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2014 în dosarul nr. 44232/3/2012

Dosar nr._ (Număr intern 522/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1291/2014

Ședința publică de la 18 Decembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE E.-S. R.

Judecător M. P.

Grefier E.-R. L.

***********

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de reclamanta M. E. E CONSTRUÇÃO SA Portugalia împotriva sentinței civile nr.6150/17.10.2013 pronunțate de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. A.G. A. și S. A.G. A. - Sucursala București.

Dezbaterile în apel au avut loc în cadrul ședinței publice din 09.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în baza art.260 Cod procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii sau note scrise, a amânat pronunțarea în cauză pentru data de 16.12.2014, iar ulterior pentru data de astăzi, 18.12.2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Asupra cauzei civile de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă sub nr._, reclamanta . CONSTRUCAO SA PORTUGALIA a chemat în judecată pe pârâtele S. AG A. și S. A. - Sucursala București, solicitând obligarea acestora la executarea obligațiilor ce le revin în temeiul Acordului Comercial încheiat între părți la data de 24.03.2011, iar în subsidiar, în cazul imposibilității executării în natură a Acordului Comercial, obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.690.609,90 Euro reprezentând: pierdere efectiv suferită (1.155.941,64 Euro), profit nerealizat (1.333.956,23 Euro), dobândă aferentă profitului nerealizat (80.712,03 Euro) și daune morale (120.000 Euro), cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 12.11.2010, Asocierea în participațiune compusă din: ., S. SRL și S. AG (lider al asocierii) a semnat cu Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, contractul I. 2004/RO/16/P/PT008/07 având ca obiect construcția variantei de ocolire D.-Orăștie, la standard de autostradă.

S. SRL și S. AG sunt societăți care fac parte din același consorțiu, respectiv S. Societas Europaea, consorțiu ce controlează (direct sau indirect) ambele societățile. De altfel, S. SRL este deținută în proporție de 100% de BAU HOLDING BETEILIGUNGS AG, care este controlată de S. AG.

În cursul lunii noiembrie 2010, la inițiativa S., are loc prima întâlnire dintre reprezentanții M. și reprezentanții S. cu privire la negocierea semnării unui Acord comercial de subantrepriză, acord prin care o parte din lucrările de construcții ce făceau obiectul Contractului I. urmau să fie subcontractate către M..

Reclamanta a precizat că S. i-a furnizat o ofertă de cantități și prețuri, solicitând reclamantei să studieze această ofertă și fie să o accepte în termenii și condițiile propuse de S., fie să facă o propunere de modificare a ofertei, în vederea încheierii contractului de subantrepriză. De asemenea, S. i-a furnizat și condițiile generale ale Contractului I..

În cadrul acestei întâlniri, societatea reclamantă a fost reprezentată de Dl. Jose Carlos și Dl. F. E., iar S. de către Dl. M. Prochiner și de Dl. Richard Steinacher, care s-au prezentat ca reprezentanți ai S..

Urmare a ofertei formulate de S., reclamanta a procedat la demararea demersurilor în vederea pregătirii unui răspuns de acceptare a ofertei S. în condițiile stabilite de acesta. În acest sens, M. și-a mobilizat personalul și a început negocieri cu terțe societăți pentru a obține cotații de preț pentru diferitele lucrări indicate în oferta S., a trimis echipe la D. în vederea efectuării de măsurători, teste și analize. De asemenea, în sensul studierii ofertei S., a alocat resursele laboratoarelor sale întocmirii acestei acceptări de ofertă.

La data de 24.03.2011, după mai multe întâlniri între cele două părți, M. - reprezentată de Dl. Jose Carlos și de Dl. F. E. și S. - reprezentată de Dl. L. Virginas și Dl. Jocheii Hahn, care se recomandă sub titulatura de Director de Proiect Tehnic și Director de Proiect Economic, negociază pentru aproximativ 6 ore varianta finală a textului Acordului Comercial, acord ce este finalmente semnat de părți.

Acest acord comercial încheiat între S. AG, în calitate de contractor și M., în calitate de subcontractor, a fost rezultatul negocierilor desfășurate între părți în ultimele 5 luni.

Valoarea totală a lucrărilor ce urmau a fi executate de M., conform Acordului Comercial, era de 19.058.517,61 Euro.

Cele două societăți S. SRL și S. AG - direct, precum și la nivelul sucursalei București a S. AG, au implicat în realizarea proiectului, la nivel de reprezentare, aceleași persoane: M. Prochiner, Richard Steinacher, L. Virginas și Jochen Hahn.

A susținut reclamanta că, în cadrul întâlnirii din 24.03.2011 a solicitat d-nilor V. și Hahn procura pe care o au de la S. AG în vederea semnării contractului, însă cei doi reprezentanți au menționat că nu au astfel de procură asupra lor, însă i-au reasigurat pe aceștia că au puterea de a angaja societatea S. AG, menționând că ei se ocupă personal și direct de proiectul ce face obiectul Contractului I..

In pofida faptului că dl Prochiner indicase în prealabil că nu va fi prezent la întâlnire, reprezentantul M., F. E., în una dintre pauzele negocierilor, l-a întâlnit pe acesta într-unul dintre birourile din organizarea de șantier a societății. Cu această ocazie dl. Prochiner l-a reasigurat pe dl F. E. că S. AG este bine reprezentată de persoanele care știu cel mai bine proiectul.

Reclamanta a susținut că, deși cele patru persoane menționate mai sus au reprezentat toate societățile indicate, s-a precizat reclamantei atât pe parcursul negocierilor, cât și la încheierea Acordului Comercial dintre S. AG A. și M. din 24.03.2011, că ei dețin toate puterile necesare să reprezinte S. AG direct și la nivel de sucursală.

La data de 31.03.2011, în pofida comportamentului contractual de până la acea dată al S. AG și în pofida întâlnirii părților din data de 29.03.2011, M. a primit de la partenerul contractual S. AG, reprezentat de această dată de o altă persoană, respectiv de dl Raimund Desalla, o scrisoare prin care este informată cu privire la faptul că Acordul Comercial este „nul și neavenit fiind semnat de persoane care nu pot angaja în mod legal S. AG A., sucursala București, România".

În pofida acestei pretinse nulități relative, reclamanta a învederat faptul că S. AG nu a introdus nici până la această dată o acțiune în anularea Acordului Comercial.

Totodată, la data de 11.04.2011, la solicitarea S. de a se întâlni, acționând cu bună credință întrucât între părți exista un acord în vigoare care își producea efectele, M. a acceptat să participe la o nouă întâlnire, care a avut loc în aceeași organizare de șantier din D. a proiectului ce face obiectul Contractului I..

În cadrul acelei întâlniri M. a primit un nou proiect de acord comercial, însă cu termeni substanțial modificați în sensul: reducerii cu aproximativ 50% a cantității lucrărilor pe care M. ar fi trebuit să le execute, introducerii unei răspunderi și riscuri mai mari pentru M., reducerii prețurilor pentru o . lucrări. Acest nou proiect de acord indică pentru prima dată S. SRL ca fiind contractant.

M. a refuzat semnarea acestui proiect de acord care contrazicea termenii negocierilor purtate cu S. AG timp de 5 luni și care au fost agreați de ambele părți prin semnarea Acordului Comercial.

A susținut reclamanta că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, că pârâta nu și-a respectat obligațiile care îi reveneau în temeiul contractului comercial și că în cauză operează cel puțin un mandat aparent întrucât cele două persoane care au semnat din partea pârâtei au fost întrebate dacă au mandat pentru S. AG, iar ele au răspuns că pot semna acordul.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.969, art.1073, art.1082 și urm. C.civil, art.5 din OG nr.9/2000, art.54 din Decretul nr.31/1954.

La data de 15.01.2013 reclamanta și-a precizat petitul numărul 1 în sensul că solicită obligarea pârâtei la executarea în natură a Acordului Comercial, respectiv la îndeplinirea obligațiilor sale contractuale care să permită reclamantei realizarea lucrărilor ce fac obiectul Acordului Comercial și, implicit, obținerea de către reclamantă a profitului care i s-ar cuveni ca urmare a realizării Acordului Comercial. Reclamanta a precizat expres și a semnat faptul că nu face obiectul sesizării instanței solicitarea inițială privind obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor implicite, respectiv cele din Contractul Principal.

Totodată, reclamanta și-a precizat și petitul numărul 2 în sensul că

valoarea pierderii efectiv suferită este de 1.151.706,35 Euro, valoarea profetului nerealizat este de 1.333.956,23 Euro, valoarea dobânzii aferente profitului nerealizat este de 83.456,23 Euro și valoarea daunelor morale de 120.000 Euro. Au fost precizate și perioadele de calcul pentru sumele solicitate, precum și modul de calcul al acestora (filele 210-216 vol.I fond).

În cauză pârâtele au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei procedurii prealabile, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei pentru semnatarul acțiunii, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S. AG, Sucursala București și excepția nulității absolute a „Acordului contractual” din data de 24.03.2011. Pe fondul acțiunii, pârâtele au solicitat respingerea acesteia și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (filele267-275 vol.I fond).

În ședința publică din 09.04.2013 pârâtele au învederat instanței faptul că nu înțeleg să mai susțină excepția nulității pentru lipsa procedurii prealabile. Referitor la susținerile încadrate în excepția nulității absolute a „Acordului contractual” din data de 24.03.2011, pârâtele au precizat că toate acele aspecte din întâmpinare nu le invocă ca pe o excepție de procedură propriu-zisă, ci ca pe apărare de fond (fila 148 vol. II fond).

La data de 23.04.2013 tribunalul s-a pronunțat în sensul respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată și a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S. AG – Sucursala București, ca neîntemeiate (filele 150-151 vol. II fond).

Tribunalul a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu, fiind respinse proba testimonială și proba cu expertiză contabilă propuse de reclamantă ca nefiind concludente și utile cauzei. De asemenea, a fost respinsă administrarea probei cu înscrisul reprezentând declarație dată în fața notarului de către d-l M. Prochiner, precum și administrarea probei cu expertiză extrajudiciară.

Prin sentința civilă nr.6150 din 17.10.2013, Tribunalul București - Secția a VI - a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 24.03.2011, între reclamantă, în calitate de subantreprenor, și S. AG, în calitate de antreprenor general, reprezentată de dl. Jochen Hahn – Director de Proiect Economic și dl. L. V. –Director de Proiect Tehnic, s-a încheiat un subcontract (filele 144-150 vol. I fond) față de contractul principal – contractul I. 2004/RO/16/P/PT008/07 având ca obiect construcția variantei de ocolire D.-Orăștie, la standard de autostradă. Acest subcontract viza efectuarea unor lucrări ce au fost menționate în Anexa 3.

Potrivit acestui acord antreprenorul general avea, printre altele, obligația de a plăti contravaloarea lucrărilor executate de subcontractor și aprobate de inginer, în conformitate cu prevederile subcontractului, precum și orice altă sumă datorată în conformitate cu prevederile subcontractului, să includă situația de lucrări a subcontractorului în situația de lucrări a antreprenorului general.

La rândul său, subcontractorul avea obligația de a elabora și de a depune întreaga documentație necesară, solicitată de antreprenorul general, să execute și să finalizeze lucrările în conformitate cu programul de lucru potrivit duratei lucrărilor prevăzută în planificarea inclusă în contractul principal, să execute lucrările în concordanță cu prevederile subcontractului, etc.

Tribunalul a reținut faptul că, odată cu menționarea reprezentanților S. AG, în calitate de Antreprenor General, respectiv a d-lui Jochen Hahn – Director de Proiect Economic și a d-lui L. V. – în calitate de Director de Proiect Tehnic, s-a efectuat precizarea „în temeiul drepturilor și împuternicirilor ce i-au fost conferite”.

A constatat tribunalul că, anterior semnării acestui acord, între părți a existat în mod cert o corespondență bogată și întâlniri între reprezentanți ai societăților în vederea încheierii unui subcontract. Astfel, prin e-mail s-a comunicat reclamantei, la data de 08.03.2011, un draft al contractului de colaborare, cu mențiunea însă că acest draft urma a suferi câteva mici modificări.

La data de 31.03.2011 S. AG A. - Sucursala București România, reprezentată de dl. Raimund Desalla în calitate de împuternicit, a notificat reclamantei, referitor la acordul contractual din 24.03.2011, faptul că acest acord este nul și neavenit, fiind semnat de persoane care nu pot angaja în mod legal S. AG A., Sucursala București, și mai mult decât atât persoanele semnatare (dl. Hahn și dl. L. V.) nu au avut vreodată și nici nu au calitatea de angajați/împuterniciți ai S. AG A. (filele 152-153, vol. I).

S-a mai precizat în cuprinsul aceleiași notificări faptul că S. AG A., Sucursala București nu poate acorda în antrepriză lucrări ce fac parte din contractul I. 2004/RO/16/P/PT008/07 având ca obiect construcția variantei de ocolire D.-Orăștie, la standard de autostradă, contract încheiat între CNADNR SA, în calitate de Beneficiar și Asocierea S. AG – S. SRL – STRACO, în calitate de Antreprenor General. Se punea astfel în vedere reclamantei faptul că nu se impune efectuarea niciunei achiziții de materiale, echipamente, produse, materii primei având ca scop executarea acordului contractual încheiat la D. la 24.03.2001, orice cheltuială fiind efectuată pe riscul și răspunderea reclamantei.

Ulterior acestei notificări, la solicitarea S., reclamanta a acceptat să participe la o nouă întâlnire (prin urmare s-a încercat negocierea unei noi convenții) în cadrul căreia a primit un nou proiect de acord comercial, cu termeni substanțial modificați în opinia sa și pe care a refuzat să îl semneze, date fiind negocierile anterioare și semnarea acordului comercial din martie 2011. Aceste aspecte sunt recunoscute chiar de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Se observă însă faptul că, de data aceasta, propunerea venea chiar din partea ., în calitate de partener al Asocierii declarate câștigătoare la licitație, Antreprenor în contractul principal I. 2004/RO/16/P/PT008/07.

În ceea ce privește acest contract principal I. 2004/RO/16/P/PT008/07, a reținut tribunalul faptul că el a fost încheiat la data de 09.11.2010 de către CNADNR, în calitate de Autoritate Constractantă și Beneficiar, și Asocierea S. AG – . – SC STRACO G. SRL, Asociere în cadrul căreia era menționată în calitate de Asociat Lider de Asociere societatea S. AG, cu sediul în A., Ortenburgerstrasse 27, A-9800, Spittal an der Drau, persoană juridică austriacă.

Relevantă în speță s-a reținut ca fiind procura aflată la fila 44, respectiv fila 48 (vol. II) prin care d-l Herbert Riebel era numit în calitate de administrator și reprezentant legal al societății comerciale S. AG, societate austriacă, pentru România și era împuternicit cu puteri depline în vederea semnării și acționării pentru și în numele S. AG, precum și în vederea reprezentării S. AG în toate operațiunile aferente tuturor activităților desfășurate în România de către societatea austriacă.

Astfel, pentru a concluziona în sensul exprimării/neexprimării unei voințe valabile prin acordul comercial încheiat la data de 24.03.2011, instanța s-a raportat la analizarea calității părților semnatare față de contractul principal, I. 2004/RO/16/P/PT008/07 al CNADNR, a reprezentanților semnatarilor, și a dovezile depuse la dosar cu privire la aceste aspecte.

În primul rând s-a constatat faptul că în calitate de Antreprenor era menționată S. AG, însă ștampila era cea a Sucursalei București, în condițiile în care contractul inițial, încheiat cu CNADNR, poartă chiar ștampila societății austriece, lider al asocierii declarate câștigătoare.

Mai mult decât atât, deși sunt menționați în calitate de reprezentanți dl. Jochen Hahn – Director de Proiect Economic și dl. L. Virginas – în calitate de Director de Proiect Tehnic, și se face precizarea „în temeiul drepturilor și împuternicirilor ce i-au fost conferite”, chiar în cuprinsul acțiunii reclamanta recunoaște faptul că nu a luat cunoștință de conținutul vreunei procuri și, prin urmare, nu au manifestat diligențe în sensul verificării limitelor mandatului acordat celor doi de societatea austriacă. Reclamanta afirmă „cei doi reprezentanți menționează că nu au astfel de procură asupra lor însă, îi reasigură pe aceștia că au puterea de a angaja societatea S. AG menționând că ei se ocupă personal și direct de proiectul ce face obiectul contractului I.”.

Date fiind aspectele reținute mai sus, Tribunalul a apreciat că în speță nu devin incidente prevederile art.55 din Legea nr.31/1990 conform cărora „în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii”.

În cauză, față de acordul contractual încheiat, nu se poate vorbi de „acte ale organelor”, iar prevederile Legii nr.31/1990 arată în mod clar că drept de reprezentare a societății au administratorii sociali sau alte persoane (directori ai societății pe acțiuni) învestite în mod expres cu puteri de reprezentare, iar persoanele care au drept de reprezentare a societății sunt înscrise la Oficiul Registrului Comerțului, aceste mențiuni fiind opozabile terților de la data înregistrării lor în registrul de publicitate. Prin simpla consultare a evidențelor Oficiului Registrul Comerțului, reclamanta ar fi putut identifica persoanele împuternicite să reprezinte S. AG A., Sucursala București și să se asigure că S. AG A., Sucursala București avea mandat, prin cei doi, de reprezentare a partenerului principal, lider al Asocierii S. AG A., pentru a încheia un astfel de acord.

Mai mult decât atât, din cuprinsul extrasului aflat la filele 140-141, vol. II, rezultă care sunt reprezentanții S. AG A., Sucursala București în relațiile cu terții.

În aceste condiții s-a reținut ca întemeiată apărarea pârâtei în sensul că numiții Jochen Hahn și L. Virginas nu au avut niciodată drept de reprezentare a pârâtelor, modalitatea de reprezentare fiind opozabilă societății reclamante în conformitate cu art.5 din Legea nr.26/1990.

S-a reținut recunoașterea pârâtelor a faptul că cei doi au făcut parte din cadrul departamentelor specializate ale societății S. SRL, o altă societate – partener al Asocierii, cu care au avut la momentul respectiv raporturi de munca, fără să aibă însă nici un moment calitatea de reprezentanți legali sau convenționali pentru semnarea de contracte cu terții.

Tribunalul a apreciat că nu subzistă nici teoria mandatului aparent, invocată de către reclamantă, întrucât terțul contractant trebuie să acționeze cu credința scuzabilă și legitimă (deci fără vreo culpă) că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

Or, pârâta S. AG A. nu a înțeles să ratifice, nici tacit și nici expres, un astfel de contract, cum este cel încheiat la 24.03.2011, ci dimpotrivă a notificat reclamanta că S. AG A., Sucursala București nu poate acorda în antrepriză lucrări ce fac parte din contractul I. 2004/RO/16/P/PT008/07, contract încheiat între CNADNR SA, în calitate de Beneficiar și Asocierea S. AG – S. SRL – STRACO, în calitate de Antreprenor General.

În ceea ce privește calitatea de reprezentant a d-lui M. Prochiner, Tribunalul a reținut faptul că acesta nu este menționat cu o astfel de calitate în cuprinsul contractului principal I. 2004/RO/16/P/PT008/07, iar diversele articole – extrase media, cum ar fi cele aflate la filele 161-166, vol. II, nu-i pot conferi o astfel de calitate, în relațiile cu terții pentru semnarea de contracte în numele S. AG A., în lipsa unei împuterniciri speciale.

De asemenea, faptul că pe site-ul S. din România M. Prochiner figurează la capitolul „Contact” și că această persoană a fost indicată și reclamantei în vederea demarării negocierii chiar de către reprezentanții CNADNR, astfel cum s-a susținut cu ocazia concluziilor pe fond de către reclamantă, dar și prin răspunsul la interogatoriu – întrebarea 1 –fila 167 vol. VII, nu prezintă relevanță juridică sub aspectul corectitudinii datelor pe care o societate trebuie să le aibă în vedere la semnarea contractului, la stabilirea persoanei – reprezentant legal al cocontractantului și la verificarea limitelor mandatului, în condițiile în care ar fi putut face toate aceste verificări.

De altfel, este de notoritate că pentru proiectele de amploare ale societăților există personal de specialitate care poartă corespondență și discută elementele preparatorii ale contractului cu terțe persoane, dar care nu creează acestora calitatea de reprezentant legal sau convențional în asumarea de obligații pe numele societății respective.

A susținur reclamanta, inclusiv prin răspunsul la interogatoriu – întrebarea nr. 4 (fila 168 vol. VII) faptul că M. a corespondat și a negociat cu dl. M. Prochiner, care a confirmat calitatea de reprezentanți pentru domnii L. Verginaș și Jochen Hahn în mai multe rânduri, în perioada februarie – martie 2011 și de asemenea în 24 martie 2011, însă în realitate reclamanta nu a depus nicio diligență sub aspectul verificării întinderii mandatului acordat celor doi de societatea austriacă, sau Sucursalei București, cu atât mai mult cu cât reclamanta recunoaște că în subsolul emailurilor trimise era indicată denumirea S. SRL.

În plus, instanța a reținut că, potrivit datelor din dosar și răspunsului la interogatoriu (întrebarea 6 – fila 169 vol. VII), reclamanta a participat la procedura de achiziție publică pentru atribuirea contractului I. 2004/RO/16/P/PT008/07, însă nu a fost declarată câștigătoare și prin urmare, prin toate demersurile ulterioare, a încercat să obțină un subcontract cu unul din membrii Asocierii – Antreprenor. Cu toate acestea, a avut cunoștință de încheierea contractului principal și de existența Asocierii concurente, respectiv de faptul că există un lider al asocierii și numele reprezentantului său legal.

Tribunalul a mai constatat că, în condițiile în care a fost semnat acordul din 24.03.2011 și la câteva zile a fost denunțat de partea adversă, reclamanta a înțeles să participe la o nouă întâlnire de negociere cu reprezentanții S. AG, însă de data aceasta nu s-a mai ajuns la încheierea niciunui contract, iar acțiunea în răspundere contractuală a fost promovată la mai mult de 1 an de la data semnării acelui acord.

În plus, a mai reținut tribunalul că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu răspunsul pârâtei la întrebarea nr.11 fila 298 vol. VII, dl. M. Prochiner a exercitat atribuții de serviciu în departamentul tehnic al S. AG și, în plus, el nu a figurat în calitate de semnatar al acordului comercial încheiat la 24.03.2013. Prin urmare nu au nicio relevanță juridică fișa postului deținut de acesta sau de domnul Richard Steinacher ori eventualele procuri acordate în anii 2010 sau 2011.

În opinia tribunalului nu au prezentat relevanță, sub aspectul teoriei mandatului aparent, nici discuțiile purtate cu dl. M. Prochiner sau cu alți reprezentanți, în condițiile în care reclamanta nu s-a asigurat că semnează un acord cu o societate reprezentantă a Asocierii declarate câștigătoare și că sunt clare limitele mandatului reprezentanților societății cocontractante.

Prin urmare, date fiind cele de mai sus expuse, reținând culpa reclamantei, Tribunalul a apreciat că nu se poate solicita angajarea răspunderii contractuale a societății S. AG A., care nu a semnat acordul din 24.03.2011, și nici a S. AG A., Sucursala București, nefiind probată acordarea de către liderul asocierii a vreunui mandat în acest sens sucursalei și nici limitele împuternicirilor pentru numiții Jochen Hahn și L. Virginas.

Date fiind considerentele expuse mai sus, ținând cont și de conduita culpabilă a societății reclamante, care a încercat pe orice cale să fie cooptată în proiectul de ansamblu construcția variantei de ocolire D.-Orăștie, la standard de autostradă, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta M. E. E CONSTRUCAO SA PORTUGALIA S.A., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .

În motivarea apelului, legal timbrat, reclamanta a arătat că o primă critică are în vedere modul eronat în care instanța de fond a înțeles să cenzureze admisibilitatea probelor propuse spre administrare de către societatea reclamantă.

A susținut apelanta-reclamantă că tribunalul a refuzat admisibilitatea unor probe în condițiile în care fundamentul probatoriu al instituției juridice invocate de către reclamantă - aparența în drept și mandatul aparent, presupune mai ales cercetarea împrejurărilor și circumstanțelor factuale care au premers și însoțit semnarea Acordului Contractual din data de 24.03.2011, ceea ce nu se poate face decât cu administrarea efectivă a unor probe pe care doar pârâta le avea (înscrisuri în posesia exclusivă a pârâtelor) a unor înscrisuri ale reclamantei cuprinzând mărturii notariale ale unor persoane implicate în negocieri (actualmente, cu serviciul în străinătate) sau a probei testimoniale.

Apelanta-reclamantă a făcut trimitere la încheierile de ședință din data de 21.05.2013 și din data de 01.10.2013 și a invocat ”ignorarea argumentelor întemeiate ale reclamantei”, fără însă a argumenta această afirmație.

Prin cea de-a doua critică invocată apelanta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat Teoria Aparenței în D. și Mandatul Aparent într-un mod limitat, superficial, prin raportare la situația factuală și juridică ce caracterizează raporturile dintre părți. Motivarea instanței de fond are în vedere doar una din ipotezele mandatului aparent și anume depășirea limitelor puterilor atribuite de mandant, prin raportare la art.55 din Legea nr.31/1990.

Or, apelanta-reclamantă a invocat în mod exhaustiv cea de-a doua ipoteză a mandatului aparent, respectiv cea a mandatarului aparent care, prin comportamentul său determină terțe persoane să creadă, în mod rezonabil, că încheie acte pe seama unei alte persoane iar prezumatul mandant, cunoscând această situație, nu face nimic pentru a-l opri.

Această ipoteză este superficial tratată de către instanța de fond, fiind ignorate nu doar împrejurările facturale relevante ale speței ci și condițiile, domeniul de aplicare și efectele mandatului aparent.

O a treia critică vizează lipsa de rigoare cu care instanța de fond a reținut și utilizat argumentativ, de o manieră inexactă și/sau inechitabilă, aspecte de facto sau de jure care ar fi putut fi identificate și utilizate în mod corect, dacă s-ar fi valorificat în mod optim informațiile cuprinse în cererea de chemare în judecată și înscrisurile aferente acesteia.

Sub acest aspect apelanta a invocat pe de o parte ca fiind complet nefondată și tendențioasă imputația instanței de fond potrivit căreia reclamanta ar fi avut o conduită culpabilă, încercând ”pe orice cale să fie cooptată în proiectul de ansamblu”, iar pe de altă parte nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra culpei evidente a pârâtelor care, printr-un coordonat comportament au indus și menținut în eroare reclamanta, cu intenție și/sau culpabil, pretinzând că reprezentanții pârâtelor din timpul negocierilor și din momentul semnării Acordului Contractual din 24.03.2011 au întreaga putere de reprezentare a S. AG A., atât pentru negocieri cât și pentru semnarea acelui acord.

A fost criticată și afirmația instanței de fond potrivit căreia acordul contractual din 24.03.2011 ar fi fost denunțat de pârâta S. AG A. - Sucursala București, în realitate această pârâtă considerându-l nul și neavenit (implicațiile juridice ale celor două instituții de drept fiind diferite).

Dezvoltând criticile enunțate mai sus, apelanta a arăta că procura lui Herbert RIEBEL a fost reținută de tribunal pentru a arăta că acesta este singura persoană împuternicită de către S. AG pentru operațiunile angajante juridic din România, iar oricine altcineva ar semna un contract, în România, pentru S. AG, nu are calitate de reprezentant legal al S. AG.

Însă, relevanța acestei procuri, făcută publică după sesizarea instanței de judecată, era mai mult decât evidentă într-un alt mod ce a fost ignorat de tribunal.

Astfel, tribunalul trebuia să valorifice corespunzător realitățile evidente și anume: faptul că această procură nu i-a fost niciodată prezentată în timpul negocierilor și în timpul semnării Acordului Contractual din data de 24.03.2011; faptul că dl. Herbert RIEBEL nu a fost niciodată prezent la negocieri și la semnarea Acordului Contractual din data de 24.03.2011, deși negocierile au avut loc pe o perioadă de aproximativ 6 luni de zile și au fost purtate în sediul S. AG (Hotel Marriott), nefiind menționat nici măcar în corespondența părților la destinatarii „Cc"; faptul că niciunul dintre reprezentanții S. AG care au participat la negocieri și semnarea acordului contractual din data de 24.03.2011 nu a informat vreodată reclamanta despre faptul că ei nu ar avea puteri de reprezentare pentru S. AG sau că altcineva, în speță Herbert RIEBEL, ar avea putere de reprezentare exclusivă pentru S. AG.

A susținut apelanta că, față de temeiurile legale ale acțiunii introductive - teoria aparenței în drept și mandatul aparent - precum și circumstanțele expuse mai sus în care a avut loc negocierea și semnarea acordului din data de 24.03.2011, este limpede că deși domnul Herbert RIEBEL era reprezentant și administrator al S. AG, conform procurii din data de 10.11.2010, acesta a stat în pasivitate în exercitarea atribuțiilor sale de reprezentant legal al S. AG (în condițiile în care obiectul negocierilor cu M. consta în subcontractarea unor lucrări în valoare de 23.680.081,84 euro), iar nimeni din cadrul S. AG nu a considerat că este normal și legal să informeze reclamanta despre această realitate.

S-a criticat și faptul că tribunalul nu a analizat calitatea părților semnatare și a reprezentanților semnatarilor față de Acordul Contractual I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat între S. AG și C.N.A.D.N.R..

Sub acest aspect apelanta a susținut că acordului contractual I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 a fost semnat de liderul asocierii, respectiv S. AG, cu C.N.A.D.N.R.. Potrivit acestui contract, reprezentant cu putere legală al S. AG la data semnării lui era dl. Herbert RIEBEL, acesta fiind menționat în mod expres pe prima pagină a Acordului Contractual. Însă semnarea efectivă a contractului cu C.N.A.D.N.R. s-a realizat de către domnul M. PROCHINER.

Din această situație rezultă că în relația cu terții din România, domnul M. PROCHINER apare, public și în mod frecvent, ca reprezentant al S. AG, adică ca un mandatar aparent ce exercită în mod public și constant o putere aparentă de reprezentare a S. AG.

Dacă dl M. PROCHINER avea o procură specială care îi permitea să reprezinte S. AG în relația cu terții din România sau dacă exista o practică obișnuită în cadrul S. AG ca actele negociate și semnate de dl M. PROCHINER să fie ulterior ratificate de către dl. Herbert RIEBEL, nu are relevanță față de terții care, față de comportamentul omisiv al mandantului și față de comportamentul public ce vădea aparență de reprezentare pentru mandatarul aparent, au avut credința legitimă că au negociat și semnat cu persoane cu putere de reprezentare.

Or, în speță, pe de o parte domnii M. PROCHINER și Richard STEINACHER sunt chiar persoanele care au participat, în mod direct și personal, la negocierile purtate cu reclamanta între noiembrie 2010 și martie_ iar, pe de altă parte, dl M. PROCHINER a asigurat reprezentanții M., verbal și personal, atât anterior semnării cât și în chiar ziua semnării acordului contractual din 24.03.2011(acesta invocând o indisponibilitate exact în ziua în care trebuia semnat acordul contractual !), că semnatarii au putere de reprezentare a S. AG.

Referitor la susținerile instanței de fond potrivit cărora reclamanta nu ar fi manifestat diligențe în sensul verificării limitelor mandatului acordat semnatarilor acordului contractual din 24.03.2011, apelanta a arătat că aceste susțineri nu sunt conforme cu realitatea împrejurărilor în care acordul contractual din 24.03.2011 a fost negociat și semnat, iar pe de altă parte ele ignoră fundamentele teoriei aparenței în drept și a mandatului aparent.

Astfel, împrejurarea că acordul contractual din 24.03.2011 are aplicată ștampila S. AG A. - Sucursala București nu exonerează S. AG, societatea mamă, în niciun fel de responsabilitatea pe care o are față de terții de bună credință care contractează cu reprezentanții săi aparenți, mandatari aparenți, cărora le-a încredințat dreptul de a purta negocieri în incinta sediului S. AG și de a încheia contracte utilizând ștampila și formularul cu antetul firmei S..

A susținut apelanta că S. AG A. - Sucursala București nu are personalitate juridică, deci nu este altceva decât o extensie pe plan local a personalității juridice a companiei mamă, S. AG, adică a Liderului Asocierii S. AG - .. - .. S. AG A. - Sucursala București se află într-o relație de subordonare totală față de compania mamă, S. AG, orice raport contractual încheiat de către o sucursală a unei companii mamă din străinătate neputând să-i atribuie sucursalei nici calitatea de creditor și nici calitatea de debitor, ci fiind un act juridic al companiei mamă.

Prin urmare, acordul contractual din 24.03.2011 semnat și ștampilat de către mandatari aparenți ce pretindeau calitatea de reprezentanți ai S. AG, în relația contractuală cu M., este încheiat în considerarea și pe seama companiei mamă, S. AG, fiind imposibil ca S. AG A. - Sucursala București să contracteze pe cont propriu.

În ceea ce privește ignorarea de către instanța de fond a fundamentelor teoriei aparenței în drept și a mandatului aparent, apelanta-reclamantă a arătat că trimiterile repetate ale tribunalului la evidențele O.N.R.C. reflectă o viziune incompletă asupra realităților comerciale contemporane, caracterizate printr-o mare mobilitate a reprezentanților societăților comerciale; au fost invocate și uzanțele comerciale contemporane (societățile fiind reprezentate, în mod frecvent, de către alte persoane decât cele menționate la ONRC).

Apelanta a precizat că esența mandatului aparent este aceea că mandatarul aparent încheie acte juridice cu depășirea limitelor încredințate sau chiar în lipsa oricăror împuterniciri.

În speță, mandantul prezumat (S. AG, prin reprezentantul său cu putere legală, Herbert RIEBEL) a contribuit în mod definitoriu la crearea stării de aparență, adoptând o atitudine pasivă, prin care a permis unor persoane (M. Prochiner; L. V.; J. Hahn) să se prezinte în relațiile cu M. ca și cum ar fi mandatarii săi.

Există, așadar, o intenție/culpă a mandantului prezumat (S. AG, prin reprezentantul său cu putere legală, Herbert RIEBEL) care, prin anumite acțiuni și inacțiuni, a permis ca anumite persoane să se prezinte ca mandatari aparenți ai săi, conjugată cu un comportament deceptiv al mandatarilor aparenți (M. Prochiner; L. V.; J. Hahn) care au pretins față de M. că dețin puteri reale de reprezentare, acești factori contribuind la crearea unei aparențe de realitate, în condițiile unei bune credințe totale a reprezentanților M..

Apelanta a invocat doctrina și jurisprudența cu privire la teoria aparenței și a mandatului aparent și a arătat că mandantul poate fi angajat pe fundamentul unui mandat aparent nu numai în cazul în care a creat în mod culpabil starea de aparență, dar și deopotrivă în absența unei culpe susceptibile de a-i fi reproșată, dacă credința terților cu privire la întinderea puterilor mandatarului este legitimă.

Pentru a invoca mandatul aparent, terțul trebuie să fie de bună credință, iar buna credință trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic și să fie personală și scuzabilă.

Apelanta a susținut că și-a dovedit buna credință pe toată durata negocierilor și pe durata executării relațiilor contractuale. Astfel, reclamanta a fost reprezentată la semnarea acordului contractual de persoane care aveau intenția de a contracta și de a încheia cele 6 luni de negociere cu un acord care să producă efecte, aspecte ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar drept anexa nr.25, nr.26 și nr.28.

Relativ la caracterul scuzabil al bunei credințe, în doctrină se consideră că acesta este scuzabilă când o persoană cu o prudență și o diligență medie a efectuat cercetări pentru a afla situația juridică reală.

În speță, reclamanta a interogat bazele de date publice la care avea acces însă faptul că domnii M. Prochiner, Richard Steinacher, L. V. și Jochen Hahn nu figurau la Registrul Comerțului, ca administratori, nu era de natură să excludă de plano capacitatea lor de a angaja societatea, putând fi împuterniciți prin procuri sau hotărâri ale adunării generale a asociaților, întocmai cum era și situația reprezentanților M. (domnii Jose Carlos și F. E. nefigurând la Registrul Comerțului, ci având procuri).

De altfel, circumstanțele negocierilor au fost de natură a crea în mintea reprezentanților reclamantei credința legitimă că aceste persoane pot angaja S. AG.

Mai mult, forma acordului contractual în care reclamanta a introdus la punctul 1 - Părți Contractante, societatea S. AG, a circulat pe e-mail cu câteva zile înainte de data semnării fără ca domnul M. Prochiner sau domnul L. V. să ridice vreo obiecțiune cu privire la acest aspect.

Prin urmare, M., care era de bună credință, nu a putut anticipa faptul că aceștia acționează cu scopul de a o induce în eroare și de a frauda semnarea acordului contractual.

În speță, M. se află într-o ipoteză a teoriei aparenței și a mandatului aparent în care uzanțele comerciale nu obligă terțul la verificarea limitelor mandatarului aparent deoarece reprezentantul cu putere aparentă al mandantului prezumat are notorietate în domeniul infrastructurii și a mai încheiat și altă date acte juridice similare, în numele și pe seama mandantului.

A susținut apelanta că s-a aflat într-o eroare scuzabilă în ceea ce privește dreptul de reprezentare legală al semnatarilor acordului contractual din data de 24.03.2011, datorită împrejurărilor concrete care au premers și însoțit semnarea respectivului acord. Această eroare scuzabilă este datorată credinței legitime a reclamantei că puterile de reprezentare ale pretinșilor mandatari erau reale, credință legitimă ce o autoriza să nu verifice puterile mandatarului.

A subliniat apelanta faptul că teoria aparenței și mandatul aparent apare ca o excepție atât de la principiile prevăzute în art.34 din Decretul nr.31/1990 (specialitatea capacității de folosință) și în art.1546 C. civ., care nu au caracter absolut, cât și de la efectele juridice ale art.5 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului.

Referitor la efectele juridice produse de mandatul aparent între mandantul prezumat (S. AG) și M., s-a arătat că, date fiind circumstanțele cauzei, este exclus ca mandantul prezumat (S. AG) să nu fi cunoscut demersurile persoanelor care fac parte din structura S. SE, mai ales având în vedere valoarea ridicată și importanța acordului contractual din 24.03.2011.

Efectul esențial al mandatului aparent constă în aceea că actul juridic încheiat de mandatarul aparent cu un terț de bună credință este valabil și opozabil prezumatului mandante, producând efecte în numele și pe seama acestuia din urmă.

Apelanta-reclamantă a prezentat împrejurările care au format convingerea reprezentanților săi că semnează cu reprezentanți ai S. AG, fiind invocate modul de inițiere și derulare a negocierilor, puterea aparentă de reprezentant al S. AG pentru M. Prochiner (putere susținută de numeroase informații publice, de comportamentul public al acestuia în cadrul firmei, necontestat de către vreun reprezentant cu putere legală), împrejurarea că echipa cu care s-a negociat s-a recomandat ca reprezentând S. AG.

Referitor la dl. M. Prochiner, acesta este o persoană notorie la scară națională și internațională, o persoană bine cunoscută pe piața de profil (infrastructură rutieră) din România și Bulgaria, ca reprezentant al S. AG, este o persoană semnatară atât a contractului I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat cu C.N.A.D.N.R., cât și al Contractului de reabilitare și modernizare a drumului județean DJ 792 A L.-T.-Ucuriș-B. din data de 20.12.2010.

Această persoană a fost implicată nu doar în negocierile directe, ci a fost la curent cu toată corespondența părților, asigurând reprezentanții reclamantei, în două rânduri, inclusiv în ziua semnării, că dl. V. și dl. Hahn au putere legală de reprezentare a S. AG la semnarea acordului contractual ce urma a fi încheiat cu M..

Împrejurarea că dl. V. și dl. Hahn nu sunt în evidențele publice ale S. AG ca reprezentanți legali ai acesteia nu înseamnă că ei nu puteau reprezenta S. AG în baza unor procuri speciale sau că reprezentantul cu putere legală al S. AG nu le putea ratifica semnătura, dacă asta era o practică acceptată și publică a S. AG de a încheia contracte.

În fundamentarea credinței legitime și justificarea erorii scuzabile în care a fost semnat acordul contractual din data de 24.03.2011 s-a invocat și redactarea corespondenței de către M. Prochiner pentru și în numele S. AG, răspunsurile la întrebările 9 și 10 din interogatoriu, împrejurarea că întâlnirile și negocierile între părți au avut loc în sediul S. AG A. Sucursala București, iar semnarea acordului din 24.03.2011 a avut loc în Organizarea de Șantier a Asocierii în Participație al cărui Lider este S. AG, purtarea pe e-mail-urile de serviciu a celor implicați a corespondenței de negociere, deținerea ștampilei sucursalei din București a S. AG de către persoanele ce au semnat acordul, împrejurarea că aceste persoane semnatare (reprezentanți cu putere aparentă ai S. AG) sunt aceleași cu cei ai .., ai cărei angajați se pretinde că erau cei doi (așa că probabilitatea ca S. AG să nu fi avut cunoștință de ceea ce fac aceștia în timpul serviciului este infimă).

Apelanta a invocat practica uzuală, în cadrul raporturilor dintre societățile ce fac parte din Grupul S. SE, ca acestea să fie reprezentate de către persoane din afara societăților reprezentate (reprezentări încrucișate).

Sub acest aspect s-a arătat că societățile S. AG și .. fac parte din grupul de societăți S. SE (conform informațiilor de pe site-ul S. SE și răspunsului la întrebarea nr.1 din interogatoriul adresat pârâtei S. AG), iar adresele de e-mail ale angajaților și reprezentanților acestora au aceeași terminație, respectiv @strabag.. ceea ce privește reprezentarea societăților din același grup, aceasta se face pe baza de procuri, fiind posibil ca aceleași persoane să fie împuternicite să reprezinte ambele societăți sau, mai mult, chiar în lipsa unui mandat, să se efectueze actele în numele unei societăți din grup care, ulterior, să fie ratificate de către societatea reprezentată.

De altfel, în cazul unor reprezentări încrucișate, cum sunt cele din grup, societatea reprezentată nu poate pretinde că nu avea cunoștință de faptul că se acționează pentru și în numele ei.

Acesta este situația în cazul dedus judecății: în organizarea de șantier a S. AG se semnează acordul contractual folosindu-se ștampila Sucursalei București a S. AG și documente cu antetul firmei S., iar S. AG și .. au fost reprezentate de aceleași persoane, fiind pe deplin informate cu privire la acest aspect dar, din motive pe care nu le-au făcut cunoscute, după semnarea acordului din data de 24.03.201, au încercat prin orice mijloc să evite executarea acestuia.

Apelanta a mai invocat Minuta Ședinței de Progres din data de 29.03.2011 potrivit căreia S. AG și . au fost reprezentate în cadrul întâlnirii de către aceleași persoane, respectiv: I. Ș.; Richard Steinacher (cu care reclamanta a negociat timp de aproximativ 6 luni), L. V. și Jochen Hahn (semnatarii acordului contractual din 24.03.2011), susținând contradicția dintre răspunsurile pârâtei S. AG la întrebările nr.35, 19, 26 și 38 din interogatoriu.

Prin urmare, faptul că S. AG are declarații contradictorii și încearcă să evite răspunsul cu privire la participarea în Ședințele de Progres nu este decât o confirmare a faptului că aceleași persoane au reprezentat atât S. AG cât și . pe toată durata execuției acordului contractual I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/l2.11.2010 (reprezentare încrucișată).

Atunci când, însă, S. AG are interes să nu ratifice, expres sau tacit, o reprezentare încrucișată, cum a fost în speță, a profitat de informalitatea acestei reprezentări încrucișate pentru a încerca să evite execuția unui contract, prin invocarea lipsei de mandat, ceea ce denotă o conduită speculativă și incorectă contractual, exploatându-se buna credință a cocontractanților.

A precizat apelanta că cele două societăți S. au fost reprezentate de aceleași persoane participante la întâlnirea de progres din 29.03.2011 pe toată durata execuției contractului ISPA2004/R0/16/P/PT/008/07/12.11.2010, adică aproximativ 2 ani de zile, aspect ce rezultă din declarația domnului P. P..

Prin urmare, semnatarii Acordului Contractual din 24.03.2011 (Jochen HAHN; L. V.) au reprezentat atât S. AG, cât și . perioada executării contractului I. 2004/R0/16/P/PT/008/07/12.11.2010, încheiat cu C.N.A.D.N.R.

S-a arătat că potrivit răspunsului pârâtei S. AG la întrebarea nr.42 din interogatoriu, la data semnării Acordului Contractual atât S. AG - Sucursala București, cât și ., erau reprezentate de același Raimund DESALLA care, pe de o parte, a contactat M. susținând că Acordul Contractual din 24.03.2011 este nul și, pe de altă parte, a propus încheierea unui nou contract în numele .., dar pentru o valoare de aproximativ 3 ori mai mică decât cea din contractul inițial semnat.

S-a invocat și faptul că toți reprezentanții S. AG A. Sucursala București sunt și reprezentanți ai ., conform extraselor din registrul comerțului.

Față de cele expuse mai sus, nu se poate admite că perioada de o săptămână de la data semnării Acordului Contractual din 24.03.2011 și până la trimiterea notificării nr.457/31.03.2011, prin care S. AG A. - Sucursala București a susținut că acel acord este nul, a fost cauzată de o întârziere în a afla că acest Acord Contractual a fost semnat. Consideră apelanta că acea perioadă a fost intervalul de timp în care reprezentanții comuni ai celor două societăți au evaluat posibilitățile pe care le au și modalitatea în care ar putea evita executarea Acordului Contractual din 24.03.2011, a cărui executare nu o mai doreau.

Apelanta a invocat faptul că, în intervalul respectiv reprezentanții intimatelor s-au comportat public întocmai ca și cum Acordul Contractual din 24.03.2011 ar fi fost în vigoare (indiferent dacă este vorba despre o validitate în sine a Acordului Contractual sau de o ratificare implicită a acestuia de către S. AG), căci reclamanta a participat la întâlnirile de Progres, a fost lăsată să comande materiale și utilaje, timp de o săptămână reprezentanții S. AG nu au reclamat în niciun fel pretinsa nulitate a Acordului Contractual din 24.03.2011, iar ulterior notificării nr.457/31.03.2011 reprezentanții S. AG nu au întreprins niciun demers în sensul anulării efective, pe cale judiciară, a acordului contractual din 24.03.2011, pretins a fi nul și neavenit.

În susținerea reprezentării încrucișate în cadrul grupului S. SE au fost invocate contracte de închiriere ale . care au produs efecte juridice, fiind depuse la registrul comerțului (anexa 31), în care . este reprezentată de dl M. Prochiner, iar pentru acesta semnează domnul Jochen Hahn, similar cu modul în care s-a procedat și în cazul acordului contractual în litigiu.

Or, cu privire la caracterul repetat al reprezentării prin anumite persoane doctrina reține că există situații în care uzanțele prezumă caracterul scuzabil al bunei credințe.

S-a criticat și reținerea de către instanța de fond a faptului că dl. M. Prochiner nu ar fi avut calitatea de reprezentant în contractul I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat între Liderul Asocierii - S. AG și C.N.A.D.N.R..

Sub acest aspect apelanta a arătat că, deși pe prima pagină a contractului este menționat dl Herbert RIEBEL ca reprezentant al S. AG, Liderul Asocierii S. AG - . - SC Straco G. SRL, acel contract a fost semnat de dl. M. Prochiner, ceea ce confirmă puterea aparentă de reprezentare pe care acesta o îndeplinește în cadrul S. AG, în pofida faptului că puterea reală de reprezentare aparținea domnului Herbert RIEBEL, conform procurii speciale din 10.11.2010, depuse de către S. AG la dosarul instanței de fond.

Această putere aparentă de reprezentare a dl. M. Prochiner explică foarte clar de ce reprezentanții M. (la rândul lor legitimându-se cu procuri speciale, nu prin evidențe publice de la Registrul Comerțului) l-au creditat pe domnul M. Prochiner ca fiind o persoană cu puteri reale de reprezentare a S. AG.

Notorietatea dl. M. Prochiner și prestigiul unei companii precum S. AG, cu o vastă activitate în domeniul infrastructurii, atât pe plan național cât și internațional, împreună cu celelalte împrejurări ce au premers și însoțit semnarea Acordului Contractual din data de 24.03.2011, au făcut ca M. să se încreadă în asigurările repetate ale domnului M. Prochiner precum că L. Verginaș și Jochen Hahn au mandat pentru semnarea și ștampilarea acelui acord, mai ales că și aceștia au confirmat verbal dreptul lor de a semna acordul, invocând o simplă omisiune de a poseda procurile la ei în momentul semnării.

În acest context, afirmația instanței de fond că M. n-ar fi depus nicio diligentă în vederea verificării întinderii mandatului dl L. Verginaș și Jochen Hahn apare ca nefondată și în contrasens juridic cu temeiurile invocate de către M. - teoria aparenței și mandatul aparent, care tocmai acest tip de situații tratează - împrejurări, circumstanțe ce autorizează terții să nu verifice limitele exacte ale puterilor aparente de reprezentare afirmate de către mandatarii aparenți și tolerate, intenționat, culpabil sau nu, de către mandantul prezumat.

Apelanta a criticat și reținerea de către instanța de fond a denunțării acordului din 24.03.2011 de către intimata-pârâtă S. AG, arătând că ceea ce a invocat pârâta prin notificare a fost nulitatea acordului iar nu denunțarea lui, instituție juridică diferită, cu premise și efecte juridice diferite.

În ceea ce privește observația instanței de fond că acțiunea în răspundere contractuală a fost promovată la mai mult de un an de la data semnării acordului contractual, apelanta a arătat că aceasta nu are relevanță juridică atâta timp cât acțiunea a fost promovată în termen legal.

Apelanta a mai arătat că procurile și contractele de muncă ale domnilor M. PROCHINER și R. STEINACHER ori asigurările verbale date de către M. PROCHINER privind calitatea de reprezentanți a domnilor L. V. și J. HAHN prezintă relevanță juridică din perspectiva teoriei mandatului aparent, contrar susținerilor tribunalului.

Astfel, dl. M. Prochiner a semnat acordul contractual I. 2004/R0/16/P/PT/008/07/12.11.2010, încheiat de către S. AG cu C.N.A.D.N.R., iar ceea ce se poate face în cauză este doar a specula, fără a avea certitudini din care să rezulte existența sau nu a unei procuri speciale pentru M. Prochiner care să-l autorizeze să semneze respectivul acord.

Situația este asemănătoare și în cazul existenței sau inexistenței unei procuri speciale pentru negocierea și semnarea acordului contractual din data de 24.03.2011, iar asigurările verbale ale lui M. PROCHINER nu erau asigurările unei persoane cu funcții limitate, pur tehnice, ci erau cele ale unui reprezentant al S. AG.

A susținut apelanta că instanța de fond a soluționat greșit cauza, ignorând, complet nejustificat, orice culpă a pârâtelor în ceea ce privește negocierea, semnarea și ștampilarea acordului contractual din data de 24.03.2011.

Deși culpa mandantului prezumat nu este o condiție pentru aplicabilitatea mandatului aparent, doctrina și jurisprudența rețin că, dacă totuși acesta a fost în culpă, cu atât mai mult este îndreptățit cocontractantul să pretindă mandantului prezumat asumarea obligațiilor din contractul semnat de către mandatarul aparent.

În speță, mandantul prezumat (S. AG, prin reprezentantul său cu putere legală, Herbert RIEBEL) a contribuit în mod definitoriu la crearea stării de aparență, adoptând o atitudine pasivă, prin care a permis unor persoane să se prezinte în relațiile cu M. ca și cum ar fi mandatarii săi.

Culpa pârâtelor constă în aceea că au permis, timp de aproape 6 tuni de zile, unor persoane angajate în cadrul societăților S., ce au exhibat puteri aparente de reprezentare a S. AG și cărora mult ulterior le-au contestat puterile reale de reprezentare, să desfășoare activități specifice privind negocierea și încheierea unui contract legal cu reprezentanții M..

Din toate probele administrate de reclamantă reieșea modul incorect și prejudiciator în care s-a comportat S. AG, atât prin acțiuni, cât mai ales prin inacțiuni culpabile ale reprezentanților săi, atât cei cu putere reală, cât și cei cu putere aparentă.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut o conduită culpabilă a societății reclamante, susținând că aceasta a încercat pe orice cale să fie cooptată în proiectul de ansamblu (construcția variantei de ocolire D. - Orăștie, la standard de autostradă). Or, nu se poate reține o culpă a reclamantei atâta timp cât ea a încercat, cu bună credință și prin reprezentanții săi legali cu putere reală de reprezentare, în mod legal și nu pe orice cale, să negocieze și să încheie un acord contractual cu S. AG, mai ales că, din probele administrate, rezultă că negocierile au fost reale, costisitoare, îndelungate și finalizate cu acordul contractual din 24.03.2011.

Apelanta a criticat și modul de soluționare a capătului de cerere referitor la prejudicii, susținând că tribunalul a ignorat probele din care rezultau prejudiciile suportate de reclamantă ca urmare a conduitei culpabile a pârâtelor și a „expediat rapid” chestiunea prejudiciilor solicitate de reclamantă, după o sumară investigație.

A precizat apelanta că sume solicitate cu titlu de prejudiciu au fost detaliate prin cererea de chemare în judecată și prin completarea cererii din 15.01.2013, inclusiv prin notele scrise din 08.10.2010, note scrise prin care s-a arătat că petitul acțiunii îl reprezintă doar obligarea pârâtelor la plata prejudiciilor solicitate, urmare a imposibilității executării în natură a acordului comercial din data de 24.03.2011.

În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită se raportează la existența unui contract între părți, care să conțină obligațiile acestora, obligații care să fi fost neexecutate, executate cu întârziere sau în mod necorespunzător de către partea în culpă.

După cum s-a demonstrat mai sus, acordul contractual din 24.03.2011 este în mod valabil încheiat între părți, astfel că nerespectarea obligațiilor asumate prin acesta atrage răspunderea civilă contractuală a S. AG.

Obligațiile asumate de S. AG sunt cele prevăzute pe pagina 4 și pagina 6 a acordului comercial, iar acestea nu au fost îndeplinite (fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul la interogatoriu – întrebarea nr.32), pârâta începând și finalizând executarea lucrărilor cu o altă societate.

Prin urmare, existența unei fapte ilicite este dovedită.

În ceea ce privește prejudiciul, apelanta a precizat modul de calcul al acestuia și a arătat că prejudiciul solicitat este cert. Acest caracter rezultă din prețul acordului comercial din 24.03.2011 așa cum a fost acesta negociat și agreat de părți, iar împrejurarea că exista posibilitatea „în condițiile din contractul Principal" ca o parte din lucrări să nu fie executate nu afectează caracterul cert al creanței, în contextul în care S. AG nu a informat în niciun moment reclamanta cu privire la faptul că urma să fie executate doar o parte din lucrările contractate.

Or, în lipsa oricărui acord al părților cu privire la modificarea obiectului acordului contractual din 24.03.2011, caracterul cert al creanței se raportează la prețul acordul contractual din 24.03.2011 în baza căruia apelanta-reclamantă a calculat marja sa de profit nerealizat, cât și costurile cu structura.

Având în vedere principiul reparației integrale a prejudiciului consacrat de Codul civil, intimatele sunt obligate la acoperirea tuturor prejudiciilor cauzate apelantei prin neexecutarea contractului.

Înscrisurile depuse la dosar, respectiv corespondența din anexa 29 și documentele contabile depuse la data de 03.09.2013, dovedesc faptul că apelanta a angajat mai multe costuri pentru a-și respecta obligațiile contractuale și a angajat cheltuieli, distribuite pe diverse categorii.

Apelanta a indicat, ca și în cererea de chemare în judecată, modalitatea de calcul a pierderii efectiv suferite, a profitului nerealizat și a dobânzii aferente profitului nerealizat.

În ceea ce privește daunele morale și prejudiciul de imagine, apelanta a arătat că acestea i se cuvin ca urmare a atingerii aduse de către intimate drepturilor sale nepatrimoniale, conform Codului civil și art.54 din Decretul nr.31/1954 (în vigoare la data acordului contractual din 24.03.2011).

Astfel, acordul contractual din 24.03.2011 ar fi permis apelantei să-și poată folosi experiența dobândită în cadrul acestuia drept experiență relevantă pentru alte potențiale proiecte, îmbunătățind-i și curricula profesională, ceea ce i-ar fi permis să încheie alte contracte similare, fiind notoriu faptul că în cazul licitațiilor publice, de regulă, unul dintre criteriile de admisibilitate este existența experienței în proiecte similare.

De asemenea, ca urmare a conduitei contractuale prejudiciatoare a S. AG, în cadrul M. au fost create tensiuni atât la nivelul conducerii societății mamă, cât și la nivelul Sucursalei, inclusiv personalul fiind afectat.

Prin urmare, refuzul S. AG de a continua relațiile contractuale cu M. a avut efect atât asupra activității apelantei, cât și asupra imaginii pe care aceasta o avea pe piața din România.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, apelanta-reclamantă a arătat că sumele pretinse au fost antrenate pentru semnarea acordului contractual din data de 24.03.2011 și pentru obligațiile asumate prin acel contract (de a presta servicii și implicit de a achiziționa materiale; de a angaja personal care să fie disponibil pentru proiect; de a face teste pentru sol și alte materiale; de a menține o structură disponibilă pentru executarea acordului), astfel că legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită este dovedită.

Față de motivele invocate, reclamanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost completată și precizată la termenul din data de 15.01.2013 și precizată final prin notele scrise din 08.10.2013, și obligarea intimatelor la plata sumei de 2.689.118,98 de Euro, reprezentând: pierdere efectiv suferită (1.151.706,35 Euro), profit nerealizat (1.333.956,23 Euro), dobândă aferentă profitului nerealizat (83.456,23 Euro) și daune morale (120.000 Euro), cu cheltuieli de judecată.

În cauză intimatele-pârâte S. AG A. și S. AG A.- SUCURSALA BUCUREȘTI au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de reclamantă ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la criticile apelantei cu privire la pretinsul mandat aparent, intimatele au arătat că cele două persoane ce au semnat acordul din 24.03.2011, respectiv domnii Jochen Hahn - Director de Proiect Economic și L. V. - Director de Proiect Tehnic, nu au avut niciodată calitatea de a reprezenta societatea S. AG A. sau S. AG - Sucursala București, nefiind reprezentanți legali sau convenționali ai intimatelor și neavând niciun fel de raporturi contractuale (nici măcar raporturi de muncă) cu aceste societăți.

Persoanele menționate au avut calitatea de simpli salariați ai unei alte persoane juridice, respectiv S. SRL, persoană juridică distinctă de S. AG și care nu este deținută de S. AG A..

Au precizat intimatele că fiecare dintre societățile care au format consorțiul căruia i-a fost atribuit contractul încheiat cu CNADNR nr.I. 2004/RO/16/PT/008/07 au pus la dispoziție resurse financiare și umane la locul execuției lucrării. Domnii Hahn si V. au fost desemnați de către societatea S. SRL ca, în temeiul atribuțiilor lor de serviciu (fiind angajați cu contract de muncă la S. SRL) să desfășoare activitate la organizarea de șantier. În această calitate persoanele au participat la discuțiile de proiect și au purtat negocieri cu eventuali furnizori necesari executării lucrărilor.

În mod uzual, în cadrul proiectelor complexe de infrastructură adjudecate de către consorții/asocieri de societăți, organizarea de proiect este comună societăților membre ale asocierii (în speță S. AG, S. SRL și Straco SRL), fapt care explică prezența comună la organizarea de șantier din D. a personalului tuturor membrilor asocierii mai sus indicată.

În mod uzual și necesar, în raport cu complexitatea activității unui astfel de proiect, discuțiile preparatorii în vederea negocierii și semnării de contracte cu terțe persoane nu se poartă la nivel de administratori, ci se desfășoară la nivel de departamente specializate tehnic, financiar și juridic, care pregătesc, prin discuții cu terții, elementele specifice contractului care se negociază.

Domnii Jochen Hahn și L. V. au făcut parte din cadrul departamentelor specializate ale societății S. SRL, societate cu care au avut la momentul respectiv raporturi de muncă, fără să aibă niciun moment calitatea de reprezentanți legali sau convenționali pentru semnarea de contracte cu terții.

Lipsa oricărui drept de a angaja contractual societatea S. AG prin semnătura celor două persoane apare cu atât mai evident cu cât nu există niciun mandat scris care să conducă, fie și tangențial, la o asemenea concluzie și convingere a apelantei.

Mai mult, apelanta, în calitate de profesionist în domeniul antreprizei de lucrări de construcții, cunoaște prevederile Legii nr.31/1990 ce reglementează obligația ca în registrul comerțului să fie menționate toate persoanele care sunt împuternicite să reprezinte și să angajeze societatea în raporturile cu terții. Cum în evidențele ORC cele două persoane semnatare nu au figurat niciodată ca fiind reprezentanți sau împuterniciți să angajeze intimatele prin semnătura lor, rezultă că apelanta ori nu a consultat evidențele ORC, ori le-a ignorat, sens în care nu se poate reține că s-ar fi aflat într-o eroare scuzabilă și legitimă în sensul că cele două persoane ar fi avut dreptul, capacitatea de a reprezenta și angaja intimatele în raporturi contractuale cu terții.

Cu privire la criticile invocate de apelantă referitoare la așa-zisa „pasivitate" a domnului Herbert Riebel, în exercitarea atribuțiilor sale de reprezentant legal al S. AG, intimatele au învederat faptul că acesta nu a participat la negocierile cu reprezentanții apelantei, nu a purtat corespondență cu apelanta, nu a participat la semnarea acordului contractual din data de 24.03.2011 și, mai ales, nu a semnat acel acord contractual, astfel încât nu avea nici o obligație de a prezenta apelantei împuternicirea sa privind dreptul de a reprezenta societatea S. AG.

Prin urmare, nu se poate reține în cauză niciun comportament „omisiv" sau „de pasivitate" a domnului Herbert RIEBEL în prezentarea mandatului său de reprezentant al societății S. AG.

În ceea ce-l privește pe domnul M. Prochiner, de a cărei pretinsă calitate de reprezentant se prevalează apelanta, intimatele au subliniat faptul că acesta nu a semnat acordul contractual din data de 24.03.2011, nu a participat la semnarea acestui acord și, mai ales, nu avea calitatea de a reprezenta societatea S. AG.

Referirile apelantei la pretinse susțineri și confirmări emise de domnul Prochiner sunt irelevante întrucât domnul Prochiner nu avea el însuși, conform evidențelor ORC, drept de reprezentare al S. AG (inclusiv Sucursala București) și deci nu putea „să transmită" mai departe altor persoane un drept de reprezentare pe care el însuși nu-l avea.

Intimatele au arătat că societatea apelantă a fost, atât la data semnării contractului, cât și la data promovării acțiunii, conștientă de faptul că persoanele menționate în acordul contractual nu au nicio calitate de a reprezenta S. AG în raporturile contractuale cu terții. Totuși, în cuprinsul acțiunii și în cererea de apel, apelanta a încercat să argumenteze validitatea acordului contractual pe două teze: teza mandatului aparent și teza depășirii mandatului (prevăzută de art.55 din Legea nr.31/1990).

Însă, apelanta nu poate fi considerată a fi fost într-o „aparență a dreptului" cu privire la identitatea persoanelor care angajează în mod legal societatea S. AG față de terți, de vreme ce evidențele Oficiului Registrului Comerțului indicau cu totul alte persoane decât semnatarii acordului contractual, iar cele două persoane nu au prezentat nicio împuternicire care să le dea dreptul să angajeze societatea S. AG față de terți. Ignorarea de către apelantă a prevederilor exprese ale Legii nr.31/1990 cu privire la puterea de reprezentare a unei societăți comerciale, precum și ignorarea neprezentării oricărei împuterniciri de către persoanele semnatare ale acordului contractual, sunt imputabile apelantei, care nu a făcut verificările de rigoare pentru a asigura încheierea valabilă a acordului contractual.

Cu privire la teza aplicabilității în speță a articolului 55 din Legea nr.31/1990, intimatele au arătat că acest text de lege nu este incident în cauză deoarece cele două persoane care, fără niciun mandat, au semnat acordul contractual în numele S. AG, nu au calitatea de organ al societății S. AG.

S-a susținut că nici teza mandatului aparent nu subzistă în cauză, instanța de fond reținând în mod corect că reclamanta nu a manifestat diligențe în sensul verificării limitelor mandatului acordat celor doi semnatari de către societatea austriacă, astfel că terțul contractant nu a acționat cu credința scuzabilă și legitimă (deci fără vreo culpă) că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

Lipsa consimțământului valabil exprimat al societății S. AG face ca una din condițiile de validitate a contractului prevăzute la articolul 949 cod civil să lipsească, cu consecința nulității și lipsirii acestuia de orice efecte.

În ceea ce privește criticile apelantei referitoare la prejudiciu, intimatele au arătat că, în lipsa unei convenții legal făcute, pârâtele nu am avut nicio obligație de executat față de apelantă, sens în care orice cerere de despăgubire bazată pe respectiva convenție apare ca fiind nefondată.

Chiar în cazul în care convenția ar fi fost legal încheiată, aceasta nu a produs și nu putea produce efecte între părți întrucât raportul juridic care face obiectul acordului contractual din 24.03.2011 era supus aprobării prealabile de către beneficiar (CNADNR ) și inginerului FIDIC desemnat prin contractul principal - Contractul I. 2004/RO/16P/PT/008/07 (conform clauzei 4.4, punctul b. și clauzei 3.1. punctul a.).

Ca urmare a acestor clauze suspensive, cu efect obligatoriu între părți conform art.969 Cod Civil, raportul juridic format nu produce efecte între părțile contractante. Obligațiile nu produc efecte între părți, iar părțile nu datorează efectiv executarea prestațiilor până la îndeplinirea condiției suspensive.

Neexistând aprobarea inginerul FIDIC, nicio parte nu poate cere executarea prestației de la cealaltă parte contractantă întrucât contractul nu a început să producă efecte între părți.

În ceea ce privește sumele solicitate de apelantă în baza art.1082 Cod Civil, cu titlu de pretins prejudiciu, intimatele au arătat pe de o parte că nu există fapta ilicită pretinsă, iar pe de altă parte sumele nu îndeplinesc condițiile "prejudiciului" patrimonial în cadrul ipotezei angajării răspunderii contractuale.

Astfel, din modul de calcul al prejudiciului prezentat de apelantă rezultă că pierderea efectiv suferită a fost stabilită printr-un simplu calcul, bazat pe un algoritm teoretic, fără să aibă acoperire în costuri reale efectuate de apelantă în legătură cu procurarea de materiale și executarea acordului contractual din data de 24.03.2011. Apelanta nu indică și nu face dovada niciunei cheltuieli efectiv plătite în pregătirea executării sau în executarea lucrărilor în baza acordului contractual invocat.

Suma solicitată de apelantă cu titlul de profit nerealizat este și ea o sumă care nu are un caracter cert, raportat la prevederile contractuale. Aplicarea unei marje de profit în cotă de 7% la valoarea contractului este eronată întrucât valoarea acordului contractual din data de 24.03.2011, la semnare, a avut un caracter estimativ, urmând să fie executate doar lucrările ordonate de Antreprenorul General, care avea drept să decidă „Lucrările prevăzute în Lista de Cantități care vor fi efectiv executate" (pagina 6 a acordului), apelanta consimțind și declarând că „a luat la cunoștință despre posibilitatea ca numai o parte din cantitățile prevăzute în Lista de Cantități estimative, vor fi efectiv executate de Subcontractor". Raportat la aceste prevederi, utilizarea „valorii contractului" - o valoare estimativă, fără caracter cert - ca bază de calcul pentru un pretins profit nerealizat, apare ca fără niciun fundament.

Față de lipsa caracterului cert al pretinsului prejudiciu solicitat cu titlul de profit nerealizat, nu sunt fondate nici pretențiile solicitate cu titlu de dobândă la profitul nerealizat.

Inexistența pretinsei fapte ilicite, rezultată din existența condiției suspensive nerealizate și a celorlalte motive indicate mai sus, conduc la netemeinicia și a pretențiilor solicitate cu titlul de daune morale, fiind în aceeași măsură și nedovedite.

În cauză apelanta a solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă, a probei testimoniale și a cererii întemeiată pe dispozițiile art.172 C., Curtea încuviințând proba cu înscrisuri și, în cadrul acesteia, obligarea intimatei-pârâte, în condițiile art.172 C., să depună, în copie, următoarele acte: contractul de muncă al dl. Prochiner încheiat cu S. AG în anii 2010-2011, contractul de muncă al dl. Steinacher încheiat cu S. AG sau S. AG-Sucursala București în anii 2010-2011, procura acordată de S. AG, în anii 2010-2011, dl.Prochiner, procura acordată de S. AG sau S. AG – Sucursala București, în anii 2010-2011, dl.Steinacher, documentația ce ar dovedi încetarea contractelor de muncă ale dl.Hahn și dl.V..

A fost respins restul probatoriului ca inutil soluționării cauzei.

Au fost depuse înscrisuri la dosar de către intimatatele-pârâte, conform art.172 C. (filele 121-151).

În ședința publică din 11.11.2014 a fost respinsă solicitarea apelantei de suplimentare a probatoriului cu proba testimonială cu martorul M. Prochiner, fiind apreciată ca inutilă soluționării cauzei.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

O primă categorie de critici invocate de apelantă vizează modul în care instanța de fond a cenzurat administrarea probelor propuse în cauză.

Fără a relua probele enumerate de apelantă în dezvoltarea acestei critici, Curtea arată că rolul instanței de judecată este de a cenzura probele propuse de părți, judecătorul fiind cel care apreciază asupra utilității și necesității unei probe conform art.167 Cod procedură civilă.

În virtutea acestui rol și respectând dispozițiile legale menționate mai sus în ceea ce privește încuviințarea probelor, instanța de fond a respins motivat administrarea probei testimoniale și a probei cu înscrisuri reprezentând declarația notarială a dl. M. Prochiner (încheierea de ședință din 21.05.2013), precum și cererea formulată de reclamantă în baza art.172 Cod procedură civilă de obligare a pârâtelor să depună la dosar contractul de muncă, procura generală, împuternicirile acordate dl. Prochiner și toate celelalte înscrisuri solicitate prin cererea aflată la filele 14-19 vol. VIII fond (încheierea de ședință din 01.10.2013).

Și proba cu expertiză contabilă și expertiză extrajudiciară solicitate de reclamantă au fost respinse motivat la același termen de judecată din 01.10.2013.

Din încheierile de ședință de la cele două termene menționate mai sus Curtea reține că instanța de fond a apreciat asupra concludenței și utilității acelor probe ținând cont de susținerile părților, de teza probatorie invocată, precum și de obiectul dedus judecății și natura litigiului, ceea ce implică analizarea probatoriului solicitat inclusiv prin prisma fundamentului juridic invocat de reclamantă, respectiv aparența în drept și mandatul aparent.

De altfel, în fața instanței de apel apelanta-reclamantă a reiterat cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă și a probei testimoniale, acestea fiind respinse ca nefiind utile cauzei, conform considerentelor din încheierea de ședință din 11.06.2014.

Totodată, apelanta a reiterat și cererea formulată în baza art.172 Cod procedură civilă de obligare a intimaților-pârâți să depusă la dosar contractul de muncă al dl. M. Prochiner încheiat cu S. în 2010 și 2011, procura generală acordată de S. AG aceluiași domn Prochiner în perioada 2010-2011, împuternicirea acordată de S. AG sau de Sucursala București domnului Richard Steinacher și contractul de muncă al acestuia din 2010-2011, cele 4 minute ale ședințelor de progres ulterioarei datei de 29.03.2011, acordul de asociere între S. AG și Straco Group și documentația privitoare la încetarea contractelor de muncă ale domnilor J. Hahn și L. Virginas.

Prin încheierea de ședință din 11.06.2014 Curtea a încuviințat în parte cererea apelantei întemeiată pe dispozițiile art.172 Cod procedură civilă și a obligat intimata-pârâtă să depună la dosar, în copie, actele solicitate menționate mai sus, cu excepția celor 4 minute ale ședințelor de progres și acordului de asociere, acestea fiind apreciate ca neutile soluționării cauzei.

Urmare a încuviințării acestei probe în baza art.172 Cod procedură civilă, intimata pârâtă a depus la dosar înscrisurile respective.

Împrejurarea că instanța de apel a apreciat că o parte din înscrisurile solicitate în baza art.172 Cod procedură civilă sunt utile cauzei și a suplimentat probatoriul cu acestea nu face ca susținerea apelantei referitoare la respingerea de către instanța de fond a cererii de a administra aceste probe să fie întemeiată. Aceasta deoarece respingerea, motivată pertinent, de încuviințare a unor probe de către instanța de fond nu poate fi calificată ca un refuz al acesteia în administrarea probelor, față de rolul judecătorului în analiza caracterului util, pertinent și concludent al oricărei probe admisibile într-o cauză.

Prin analizarea de către instanța de apel a caracterului util, pertinent și concludent al probelor față de care apelanta a formulat prezentele critici, acestea au primit un răspuns din partea Curții pe parcursul soluționării căii de atac, probatoriul astfel cum a fost suplimentat urmând a fi avut în vedere la analizarea celorlalte motive de apel, apte a conduce la o eventuală schimbare a sentinței atacate.

Criticile enumerate la a doua și a treia categorie de la litera A a motivelor de apel vizează analizarea și interpretarea probatoriului administrat în cauză prin prisma aplicării celei de-a doua ipoteze a mandatului aparent invocat de reclamantă, respectiv ipoteza în care mandatarul aparent, prin comportamentul său, determină terțe persoane să creadă, în mod rezonabil, că încheie acte pe seama unei alte persoane, iar prezumatul mandant, cunoscând această situație, nu face nimic pentru a-l opri.

Aceste critici au fost dezvoltate de apelantă în cadrul literei B punctele I-VII ale motivelor de apel, iar Curtea, analizându-le prin prisma ipotezei teorie mandatului aparent invocată de apelantă și prin analizarea coroborată a probelor administrate în cauză (inclusiv răspunsurile pârâtelor la interogatoriu), constată că ele sunt nefondate și nu pot fi primite pentru admiterea apelului.

Astfel, teoria mandatului aparent invocată de apelanta-reclamantă are în vedere situația în care, deși lipsește voința mandantului de a fi reprezentat – fie pentru că mandatarul a depășit împuternicirea primită sau mandatul a încetat anterior, fie pentru că mandatul nici nu a existat în realitate, terții contractează cu credința scuzabilă și legitimă, fără vreo culpă, că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

În teoria mandatului aparent, bună-credință a terțului se prezumă potrivit regulilor generale.

Apelanta-reclamantă a invocat în mod expres că în cauză își găsește aplicarea cea de-a doua ipoteză a teoriei mandatului aparent, ipoteză pe care o precizează ca fiind „cea a mandatarului aparent care, prin comportamentul său determină terțe persoane să creadă, în mod rezonabil, că încheie acte pe seama unei alte persoane iar prezumatul mandant, cunoscând această situație, nu face nimic pentru a-l opri”.

Pornind de la această ipoteză invocată, apelanta critică relevanța dată de tribunal procurii acordară de S. AG domnului Herbert Riebel (procură aflată la fila 44, 48 vol.II dosar fond) și susține lipsa analizării calității părților semnatare și a reprezentanților semnatarilor față de contractul I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat cu CNADNR.

Aceste critici sunt însă nefondate.

Tribunalul nu a făcut altceva decât să rețină calitatea de reprezentant legal cu puteri depline a dl. Herbert Riebel pentru S. AG în ceea ce privește operațiunile pe teritoriul României și, pornind de la această reprezentare legală a S. AG pe teritoriul României, să analizeze ipoteza a doua a teoriei mandatului aparent invocată de reclamantă. Aspectul reținut de instanța de fond în legătură cu reprezentarea legală a S. AG este corect și legal, dl. Herbert Riebel fiind reprezentantul legal al intimatei-pârâte S. AG în toate operațiunile aferente tuturor activităților desfășurate în România de către S. AG, conform procurii aflate la fila 48 vol.II dosar fond.

Împrejurarea susținută de apelantă potrivit căreia această procură a fost făcută publică după sesizarea instanței de judecată nu poate fi primită atâta timp cât, anterior datei de 24.03.2011 (data semnării acordului în litigiu), dl. H. Riebel a figurat ca reprezentant legal al S. AG în contractul I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat cu CNADNR, precum și în evidențele publice ale registrului din A. (filele 93 și urm. vol. VIII dosar fond).

Faptul că acest reprezentant legal nu i-a fost prezentat reclamantei pe parcursul negocierilor și nu a participat niciodată la aceste negocieri nu prezintă relevanță sub aspectul reținerii calității sale de reprezentant legal al societății S. AG.

Indiferent de locul unde s-au purtat negocierile sau de împrejurarea că dl. M. Prochiner sau ceilalți participanți la negociere nu l-au menționat niciodată în corespondență pe dl. H. Riebel, calitatea acestuia de reprezentant legal al S. AG pe teritoriul României nu este afectată.

Dimpotrivă, toate acele împrejurări invocate mai sus conduc la prezumția simplă că acest reprezentant legal al S. AG nu a cunoscut situația mandatarului aparent.

„Realitățile evidente” invocate de apelantă (filele 6-7 ale cererii de apel) au fost valorificate în mod corespunzător de instanța de fond, chiar dacă acest mod nu-i este favorabil apelantei. Din toate aspectele de fapt arătate mai sus nu se poate reține „pasivitatea” reprezentantului legal atâta timp cât nu se poate reține o minimă cunoaștere din partea lui a activității mandatarului aparent, cunoaștere în raport de care să-i poată fi reținută pasivitatea/culpa invocată de apelanta-reclamantă.

Toate criticile și susținerile apelantei-reclamante pornesc de la calitatea atribuită domnului M. Prochiner de mandatar aparent al S. AG, calitate în care a asigurat-o că semnatarii acordului din 24.03.2011 (domnii J.Hahn și L.V.) au puterea de a reprezenta legal societatea S. AG.

Este evident că acordul contractual din 24.03.2011 nu a fost semnat de dl. M. Prochiner, iar acesta nu apare nici măcar menționat în act ca fiind reprezentantul S. AG. Cei care sunt menționați ca și reprezentanți ai S. AG și semnează și acordul sunt domnii J.Hahn și L.V..

Apelanta-reclamantă încearcă așadar să dovedească calitatea semnatarilor de mandatari aparenți ai S. AG prin „interpunerea” dl. M. Prochiner tot în calitate de mandatar aparent al S. AG.

Instanța de fond corect a reținut însă că nu se poate aplica în speță teoria mandatului aparent deoarece terțul (reclamanta) nu a contractat cu credința scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

Nu se poate reține credința scuzabilă și legitimă a apelantei că dl. Prochiner era mandatarul aparent al S. AG și nici credința scuzabilă și legitimă că d-nii J.Hahn și L.V. (semnatarii acordului din 24.03.2011) erau mandatarii aparenți ai S. AG.

Din contractul cadru I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat între CNADNR și Asocierea S. AG - . – SC Straco G. SRL, rezultă că liderul asocierii, respectiv S. AG, a semnat contractul cu CNADNR. Potrivit acestui contract, S. AG a fost reprezentată legal de dl. H.Riebel, conform mențiunilor din partea introductivă a contractului, unde sunt identificate părțile (filele 288-290 vol.I dosar fond).

Dl. M.Prochiner nu figurează în acest contract ca și reprezentant legal, ci el apare doar la sfârșitul actului, ca și semnatar din partea S. AG.

Această situație nu creează aparența unui mandat general dat de S. AG domnului Prochiner ci, dimpotrivă, conduce la ideea existenței unei împuterniciri speciale pentru semnarea acelui act.

Dacă dl. Prochiner ar fi avut un mandat general de reprezentare pentru S. AG, nimic nu ar fi împiedicat ca el să figureze chiar ca reprezentant (convențional) în partea introductivă a contractului încheiat cu CNADNR.

Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat nu poate conduce la concluzia că dl. Prochiner ar fi avut, totuși, un mandat de reprezentare pentru S. AG, căci ar însemna să i se acorde semnatarului actului puteri mai mari decât cele ce rezultă în mod expres din acestea (or dl. Prochiner nu este menționat ca reprezentant, convențional, al S. AG).

Contractul I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat cu CNADNR a fost cunoscut de apelanta-reclamantă încă de la începutul negocierii (aspect susținut și recunoscut chiar de reclamantă) ceea ce înseamnă că apelanta-reclamantă a cunoscut calitatea de reprezentant legal al S. AG în persoana dl. Riebel și calitatea doar de semnatar al contractului în persoana dl. Prochiner.

Împrejurarea că apelanta-reclamantă i-a ”conferit” dl. Prochiner puteri de reprezentare față de S. AG, fără ca acestea să rezulte din contractul I., nu poate duce la reținerea caracterului scuzabil și legitim a credinței apelantei că dl. Prochiner era mandatar aparent al S. AG.

Lipsa de diligență a apelantei-reclamante în verificarea existenței mandatului și a limitelor sale pentru operațiunea juridică ce se negocia și urma a se încheia nu îndreptățește apelanta să i se aplice teoria mandatului aparent, această lipsă de diligență neputând fi calificată ca o credință scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are putere de reprezentare.

Această lipsă de diligență nu poate fi scuzabilă în cazul unei societăți comerciale de nivelul societății apelante, care cunoaște foarte bine modul de reprezentare (legală sau convențională) a unei societăți comerciale, modul de negociere al unor contracte de valoare și natura celui în litigiu (faptul că negocierile sunt purtate de persoane de specialitate, ceea ce nu înseamnă în mod automat că acele persoane au și puteri de reprezentare pentru încheierea contractului negociat), modul de dovedire a calității de reprezentat pentru semnarea unui acord contractual.

Apelanta-reclamantă nu putea interpreta, într-un mod scuzabil, calitatea semnatarului contractului I. de mandatar aparent al S. AG, pentru acordul din 24.03.2011, atâta timp cât acest mandat aparent de reprezentare nu rezultă sub nici un aspect din contract, neputându-se face confuzie între semnatar și reprezentantul legal.

Lipsa de diligență a apelantei-reclamante nu este nici legitimă, din nicio probă administrată în cauză nerezultând legitimitatea conduitei apelantei (ce anume ar conferi legitimitate) de a nu verifica existența și limitele mandatului dl. Prochiner și, mai departe, a mandatului semnatarilor acordului din 24.03.2011.

Apelanta-reclamantă susține că în relația cu terții din România, domnul Prochiner apare, public și în mod frecvent, ca reprezentant al S. AG, adică ca un mandatar aparent, însă din probele administrate în cauză nu rezultă această frecvență și publicitate invocate de apelantă în susținerea mandatului aparent.

Semnarea contractului cu CNADNR de către dl Prochiner nu reprezintă decât o situație punctuală, ceea ce nu poate conduce la reținerea unui mandat aparent al dl. Prochiner pentru S. AG.

Faptul că această persoană, care a semnat contractul cu CNADNR și al cărui nume i-a fost dat drept contract apelantei de către conducerea CNADNR (conform răspunsului reclamantei la întrebarea nr.1 din interogatoriu și susținerilor consultantului E. F. din declarația aflată la fila 188 vol.VII dosar fond, consultant ce a participat la negocieri din partea reclamantei, potrivit susținerilor acesteia chiar din cererea de chemare în judecată), figurează ca și persoană de contact pe site-ul strabag.. la negocierile purtate cu M., nu-i conferă calitatea de mandatar aparent al S. AG. Aceste împrejurări, din punct de vedere al Curții, nu pot în nicio situație să transforme un semnatar al unui anumit contract și o persoană de contract pentru o societate comercială într-un mandatar general aparent al societății respective.

Apelanta-reclamantă trebuia și putea să observe, din cuprinsul contractului I. încheiat de CNADNR (contract invocat în speță) și din informațiile publice de la registrul comerțului că dl. Prochiner nu este reprezentantul legal al S. AG, astfel că trebuia și putea să-i solicite acestuia mandatul pentru o eventuală semnare a acordului din 24.03.2011.

Referitor la semnarea contractului I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 de către dl. Prochiner și la existența sau nu a unei procuri speciale pentru acesta care să-l autorizeze să semneze respectivul contract, Curtea arată că aceste aspecte nu prezintă relevanță în cauză, fiind elemente ce țin de valabilitatea contractului I. menționat anterior, contract ce nu face obiectul prezentei cauze. Semnarea acelui contract de dl. Prochiner, cu sau fără o procură specială în acest sens, nu schimbă cele reținute în prezenta cauză și anume că pentru dl. Prochiner nu rezulta, din contractul I., faptul că era reprezentant legal al S. AG, iar o eventuală procură pentru semnarea contractului nu putea fi apreciată ca un mandat de reprezentare pentru alte acte juridice ale S. AG.

Din chiar susținerile apelantei-reclamante Curtea reține că dl. Prochiner a invocat o imposibilitate de prezentare chiar la semnarea actului din 24.03.2011, deși se afla în organizarea de șantier de la D.. Această situație, adăugată mențiunilor din contractul I. încheiat de CNADNR (contract principal față de acordul din 24.03.2011) și informațiilor publice din registrul comerțului potrivit cărora nu dl. Prochiner era reprezentantul legal de S. AG, trebuia, cel târziu în acest moment, să-i ridice suspiciuni apelantei asupra eventualei calități a dl. Prochiner de mandatar al S. AG.

Credința invocată de apelantă că dl. Prochiner era mandatar aparent al S. AG nu poate fi nici scuzabilă, nici legitimă, ea nefiind formată în condiții minime de diligență.

Mai mult, în aceeași zi, la momentul semnării acordului, apelanta a prezentat procurile pentru persoanele desemnate să semneze actul din partea sa, însă d-nii J.Hahn și L.V. au invocat lipsa procurilor lor (afirmând că acestea se află la biroul din București) și au susținut doar verbal calitatea lor de reprezentanți convenționali.

Apelanta își justifică credința scuzabilă și legitimă a convingerii sale că semnează actul cu mandatarii aparenți ai S. AG, cu puteri de reprezentare, prin invocarea faptului că dl. Prochiner i-a asigurat că „S. AG este bine reprezentată de persoanele care știu cel mai bine proiectul” (motivare acțiune, fila 10 dosar fond) și a faptului că acordul din 24.03.2011 cuprinde mențiunea „în temeiul drepturilor și împuternicirilor ce i-au fost conferite” (pentru justificarea calității de reprezentanți ai S. AG pentru semnatarii actului). Or, Curtea nu poate reține aceste argumente ca întemeiate pentru a se putea aplica teoria mandatului aparent, în condițiile în care credința scuzabilă și legitimă nu a putut fi reținută nici în privința mandatului aparent al dl. Prochiner, iar simpla inserare a mențiunii referitoare la drepturi și împuterniciri conferite semnatarilor, fără nicio dovadă minimă în acest sens, nu acoperă lipsa de diligență a terțului în verificarea existenței și a limitelor mandatului semnatarilor actului juridic.

Lipsa totală de diligență din partea apelantei nu poate fi acoperită prin invocarea și reținerea de către instanța de judecată a credinței scuzabile și legitime. A nu întreprinde nici un demers pentru a te asigura că un acord contractual este semnat, din partea cocontractantului, de o persoană cu puteri de reprezentare, nu echivalează cu o lipsă a propriei culpe (omisiunea de a întreprinde minime diligențe în acest sens) și nu poate conduce la reținerea semnării acordului din 24.03.2011, din partea apelantei, cu credința scuzabilă și legitimă că semnatarii au puteri de reprezentare din partea S. AG.

Apelanta invocă comportamentul public al dl. Prochiner ce vădea aparența de reprezentare pentru mandatarul aparent, însă nu numai că nu dovedește, dar nici măcar nu indică în concret în ce anume a constat acest comportament public și cum a fost el apt să conducă la o asemenea concluzie. Întâlnirile dintre apelantă și dl. Prochiner, cu ocazia negocierilor în discuție, nu pot fi încadrate în categoria unui comportament public care vădea aparența de reprezentare. Pentru a se putea reține aparența de reprezentare a mandatarului și caracterul scuzabil și legitim a credinței terțului, elementele trebuie să fie extrinseci relației dintre aceștia (deci comportamentul public trebuie dovedit prin raportare la comportamentul mandatarului aparent în relațiile cu alte persoane).

Instanța de fond corect a reținut că reclamanta nu a manifestat diligențe pentru verificarea limitelor mandatului acordat semnatarilor acordului din 24.03.2011. Deși apelanta critică acest aspect reținut de tribunal, nu arată concret care au fost diligențele sale în acest sens, pentru a se putea prezuma buna-credință a terțului din teoria mandatului aparent, ci se limitează la invocarea împrejurărilor în care acordul contractual a fost negociat și semnat, împrejurări în raport de care Curtea, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate reține o credință scuzabilă și legitimă a apelantei.

Este posibil ca apelanta să fi avut credința că contractează cu un mandatar aparent cu puteri de reprezentare, însă această credință nu este scuzabilă și legitimă pentru a se putea aplica teoria mandatului aparent, ci ea are la bază o lipsă de minime diligențe din partea apelantei în verificarea mandatului persoanelor semnatare a acordului (acest lucru prezentând importanță și nu calitatea persoanelor cu care s-au purtat negocierile care, prin ele însele, fără semnarea unui contract, nu puteau produce efecte juridice între părți), ceea ce înseamnă o culpă a terțului (prin omisiune), cu consecința inaplicabilității teoriei mandatului aparent.

Aspectele referitoare la aplicarea ștampilei Sucursalei București a S. AG pe acordul contractual din 24.03.2011 sau utilizarea unui formulat cu antetul S. AG nu reprezintă argumente apte a angaja răspunderea contractuală a S. AG, în lipsa puterilor de reprezentare pentru semnatarii acordului.

Susținerile apelantei potrivit cărora Sucursala București a S. AG nu are personalitate juridică și nu reprezintă decât o extensie pe plan local a personalității juridice a companiei mamă, iar orice raport contractual încheiat de sucursală este un act juridic al companiei mamă, cu care se află într-o relație de subordonare totală, nu pot fi primite pentru admiterea aplicării în cauză a teoriei mandatului aparent. Aceasta deoarece sucursala, deși nu are personalitate juridică, are organe anume desemnate să o reprezinte, or semnatarii acordului nu făceau parte din reprezentanții sucursalei (conform mențiunilor de la registrul comerțului – filele 140 și urm. vol.II dosar fond), iar din probele administrate în cauză nu rezultă mandatul aparent al domnilor J.Hahn și L.V. față de Sucursala București a S. AG.

Prin urmare, aspectele juridice ale lipsei personalității juridice a sucursalei sau ale raporturilor de subordonare față de societatea mamă nu prezintă relevanță în situația lipsei calității de reprezentant al sucursalei pentru semnatarul actului.

Sunt nefondate și nu pot fi primite nici susținerile apelantei referitoare la realitățile comerciale contemporane care ar permite reprezentarea societăților și de alte persoane decât cele menționate la ONRC.

Este adevărat că realitățile comerciale contemporane sunt caracterizate printr-o mare mobilitate a reprezentanților societăților comerciale, însă această mobilitate nu are loc în afara dispozițiilor legale și nu poate fi interpretată ca o permisiune a încălcării/nesocotirii/ignorării normelor legale referitoare la reprezentarea unei societăți comerciale.

Indiferent de gradul de mobilitate a reprezentanților unei societăți comerciale sau de evoluția relațiilor comerciale contemporane, societatea este reprezentată legal de persoane anume desemnate și menționate în registrul comerțului, pentru asigurarea opozabilității față de terți, sau convențional de mandatari cu anumite puteri de reprezentare a societății, însă cu respectarea regulilor de la mandat.

Excepția mandatului aparent nu se poate transforma într-o regulă de reprezentare, iar aplicarea acestei teorii se face cu interpretarea strictă a condițiilor aplicării ei, indiferent de evoluția realităților comerciale contemporane.

Teoria mandatului aparent a apărut din necesitatea asigurării stabilității circuitului civil acolo unde terțul contractează cu credința scuzabilă și legitimă, deci fără vreo culpă, că mandatarul aparent are puteri de reprezentare.

Apelanta consideră credință scuzabilă și legitimă lipsa de diligență a terțului (în speță a ei) în verificarea existenței mandatului și a limitelor acestuia. A încerca să se justifice această lipsă de diligență prin invocarea mobilității reprezentanților societăților comerciale în relațiile comerciale contemporane înseamnă a aduce atingere principiului securității circuitului civil, principiu a cărui aplicare trebuie urmărit cu bună credință (prin formarea raporturilor juridice în condițiile respectării normelor de drept, inclusiv cele referitoare la reprezentare și mandat), pentru asigurarea securității relațiilor contractuale, iar nu doar prin invocarea efectelor sale.

În ceea ce privește invocarea uzanțelor comerciale contemporane, Curtea nu poate reține acest argument pentru aplicarea în speță a teoriei mandatului aparent. O uzanță comercială, pentru a produce efecte juridice, trebuie să fie dovedită ca obicei constant între părțile respective, ceea ce nu este cazul în speță, iar reprezentarea societăților comerciale de alte persoane decât cele menționate în registrul comerțului nu reprezintă o uzanță comercială, ci un mod de reprezentare convențional prevăzut de lege și supus normelor juridice specifice mandatului.

Apelanta-reclamantă a invocat faptul că nu era obligată să verifice limitele mandatului aparent deoarece, conform uzanțelor comerciale, reprezentantul cu putere aparentă al mandantului prezumat are notorietate în domeniul infrastructurii și a mai încheiat și altă dată acte juridice similare, în numele și pe seama mandantului.

Aceste susțineri sunt nefondate. Aceasta deoarece, pe de o parte, uzanțele comerciale despre care vorbește apelanta nu au fost indicate și dovedite în cauză, Curtea neputând reține un „obicei” între părți în sensul încheierii de acte juridice de către aceiași mandatari aparenți (Prochiner, Hahn și V.) în numele și pe seama mandantului prezumat. Pe de altă parte, notorietatea în domeniul infrastructurii a mandatarului aparent invocată de apelantă (deși nu indică expres numele persoanei, Curtea a concluzionat din modul de prezentare că este vorba despre M. Prochiner) nu poate fi reținută deoarece nu s-a dovedit incontestabilitatea faptului considerat notoriu și cunoașterea sa de un număr mare de persoane (situația conexă care susține prezumția).

Așa cum am arătat anterior, Curtea nu a putut reține, din probele administrate în cauză, nici măcar o culpă a mandantului prezumat (S. AG prin reprezentantul său legal H. Riebel) în crearea stării de aparență de reprezentare pentru semnatarii acordului contractual din 24.03.2011 sau pentru dl. M. Prochiner.

Apelanta-reclamantă, deși invocă faptul că mandantul prezumat a permis „prin anumite acțiuni și inacțiuni” ca anumite persoane să se prezinte ca mandatari aparenți ai săi, nu a indicat despre ce acțiuni sau inacțiuni este vorba, iar instanța de apel nu a identificat astfel de situații.

Așa cum a susținut și apelanta, în lipsa unei culpe susceptibile de a-i fi reproșată mandantului prezumat, el poate fi angajat în baza unui mandat aparent dacă credința terților cu privire la întinderea puterilor mandatarului este legitimă.

Or, în speță, nu s-a putut reține această credință legitimă a terțului (apelanta-reclamantă) cu privire la mandatarul aparent, argumentele fiind cele deja expuse în prezentele considerente.

Buna-credință a apelantei-reclamante nu se raportează la intenția ei reală de a contracta, aspect ce nu prezintă relevanță în aplicarea teoriei mandatului aparent, contrar susținerilor apelantei.

Pentru a se aplica teoria mandatului aparent terțul trebuie să contracteze cu credința scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are putere de reprezentare. Buna – credință a terțului se analizează prin raportare la modul în care s-a format credința sa că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. Formarea credinței scuzabile și legitime, cu bună-credință, se analizează prin raportare la o persoană diligentă și cu o prudență medie în efectuarea cercetărilor pentru a afla situația juridică reală.

În speță nu se poate reține această diligență și prudență medie a apelantei-reclamante. Împrejurarea că a consultat baza de date publice la care avea acces și a constatat faptul că nici M. Prochiner, nici semnatarii acordului Hahn și V., nu figurau la registrul comerțului ca reprezentanți legali, însă a presupus că ar avea procuri speciale, fără o verificare a existenței și limitelor lor, nu echivalează cu efectuarea de cercetări (pentru a afla situația juridică reală) în mod prudent și diligent.

Neefectuarea unor verificări minime a existenței și întinderii eventualelor mandate acordate domnilor M. Prochiner, J.Hahn și L.V., în condițiile în care cunoștea/trebuia să cunoască că aceștia nu sunt reprezentanții legali ai S. AG, echivalează cu lipsa prudenței și a diligenței medii în formarea convingerii de a contracta cu un mandatar aparent. Această lipsă de prudență și diligență nu conduce la formarea credinței scuzabile și legitime a terțului și, implicit, nu poate duce la aplicarea teoriei mandatului aparent.

Apelanta-reclamantă exclude posibilitatea ca mandantul prezumat (S. AG prin reprezentant legal dl. Riebel) să nu fi cunoscut demersurile unor persoane care fac parte din grupul de societăți S. SE, raportându-se în special la valoarea ridicată și importanța acordului contractual din 24.03.2011. Totuși, apelanta nu face nici o probă a faptului pozitiv (cunoașterea demersurilor de către S. AG), deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 Cod civil 1864, iar pe de altă parte invocă valoarea ridicată și importanța acordului din 24.03.2011 pentru a culpabiliza reprezentantul legal al S. AG de o eventuală pasivitate, însă aceeași valoare ridicată și importanță a acordului nu a reprezentat un argument suficient pentru societatea reclamantă în efectuarea unor diligențe minime pentru verificarea existenței mandatului și a limitelor lui în persoana semnatarilor acordului.

Împrejurarea susținută de apelantă potrivit căreia dl. M. Prochiner ar fi semnat, pe lângă contractul principal I. în cauză, încă un contract la 20.12.2010 de reabilitare și modernizare a drumului județean DJ 792 A,în numele S. AG, nu-l face notoriu și nu scutea apelanta-reclamantă de depunerea unor diligențe minime pentru verificarea limitelor puterilor sale de reprezentare.

Este adevărată susținerea apelantei că domnii J.Hahn și L.V., deși nu erau în evidențele publice ale S. AG ca reprezentanți legali, puteau totuși reprezenta S. AG în baza unor procuri speciale sau semnăturilor acestora puteau fi ratificate de reprezentantul legal al S. AG, dacă era o practică acceptată și publică a S. AG.

Însă această susținere este una pur teoretică și nu este aptă să ducă la aplicarea, în speță, a teoriei mandatului aparent deoarece d-nii Hahn și V. nu au prezentat procuri speciale (situație care, dacă s-ar fi întâmplat, nici nu se mai punea în discuție această teorie), iar semnăturile lor nu au fost ratificate (ipoteză ce excede, de asemenea, teoriei mandatului aparent, ratificarea transformând mandatul aparent într-un mandat de reprezentare de drept comun, cu efect retroactiv). De asemenea, practica acceptată și publică a S. AG de a ratifica semnăturile d-lor Hahn și V. nu a fost în nici un fel dovedită.

Practica reprezentării încrucișate de către persoane din afara societății reprezentate, ce face parte din grupul de societăți S. SE, practica invocată de apelanta-reclamantă, nu conferă caracter scuzabil și legitim credinței terțului cu privire la puterile de reprezentare ale mandatarului aparent.

Așa cum a arătat și apelanta, reprezentarea societății din același grup se face pe bază de procuri; existența posibilității reprezentării în lipsa unui mandat nu este exclusă, însă această posibilitate nu scutește terțul de a efectua minime diligențe pentru verificarea existenței și limitelor mandatului. Lipsa efectuării acestor minime diligențe înlătură bună-credință a terțului din momentul contractării, credința lui că mandatarul aparent are puteri de reprezentare nefiind scuzabilă și legitimă, ci bazată pe hazard și neacoperită de teoria mandatului aparent.

Nici minuta ședinței de progres din data de 29.03.2011 nu este, în opinia Curții, aptă a face dovada mandatului aparent în cauză. Trecând peste aspectul că acest înscris este redactat ulterior semnării acordului din 24.03.2011, din el nu rezultă că semnatarii acordul din 24.03.2011 ar fi avut puteri de reprezentare a S. AG.

Minuta ședinței din progres din 29.03.2011 (filele 156-158 vol. I fond) îi menționează pe domnii L.V., J.Hahn și R. Steinacher ca și participanți din partea S. (S. AG și S. SRL, membri ai asocierii în contractul I. încheiat cu CNADNR), ceea ce nu creează nici o aparență a unei puteri de reprezentare a S. AG pentru aceștia.

Participarea acestor persoane, cu funcții de execuție, tehnice, în cadrul S. SRL, la ședințele de progres (întâlniri de șantier) desfășurate cu ocazia execuției acordului contractual I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010, nu duce la concluzia că aceste persoane ar fi avut vreodată putere de reprezentare, din punct de vedere juridic, pentru semnarea acordului contractual din 24.03.2011, iar acele minute ulterioare acordului nu puteau sta, oricum, la baza formării credinței scuzabile și legitime a apelantei-reclamante că mandatarii aparenți au avut puteri de reprezentare din partea S. AG (credință ce trebuie să existe anterior și concomitent încheierii actului juridic).

Împrejurarea că reprezentanții S. AG - Sucursala București ar fi și reprezentanți ai S. SRL, conform extraselor din registrul comerțului, nu prezintă relevanță în cauză, societatea S. SRL fiind o entitate juridică distinctă, cu personalitate juridică proprie, ce nu se confundă cu S. AG sau S. AG- Sucursala București pentru faptul că ar avea aceleași persoane desemnate în calitate de reprezentanți legali. În plus, semnatarii acordului din 24.03.2011 nu sunt reprezentanții legali ai S. AG - Sucursala București și nici reprezentanți convenționali ai S. AG, iar condițiile aplicării teoriei mandatului aparent nu sunt îndeplinite în privința lor, neputându-se reține ca probată credința scuzabilă și legitimă a apelantei-reclamante că mandatarii aparenți ar fi avut putere de reprezentare a mandantului prezumat.

În ceea ce privește intervalul de timp de o săptămână de la semnarea acordului contractual din 24.03.2011 și până la comunicarea către apelanta-reclamantă a faptului că acesta este considerat nul de către S. AG, el nu este, în opinia Curții, un interval nepotrivit de mare, ci reprezintă un timp rezonabil pentru aducerea actului semnat într-o organizare de șantier, de către persoane cu funcții de execuție, tehnice, la cunoștința organelor decizionale și reprezentative ale părții în numele căreia s-a contractat. Existența asocierii invocată de apelanta-reclamantă nu schimbă acest caracter rezonabil al termenului de o săptămână menționat mai sus. Dimpotrivă, în opinia Curții existența unei asocieri de trei societăți comerciale (cazul în speță) poate crea prelungiri în timp a intervalului arătat anterior.

Afirmația apelantei-reclamante cum că acest interval de timp a fost folosit de reprezentanții comuni ai celor două societăți intimate-pârâte pentru a evalua posibilitățile pe care le au și modalitatea în care ar putea evita executarea acordului contractual din 24.03.2011, reprezintă simple supoziții ale părții, fără nici un fundament probatoriu și fără nici o relevanță în soluționarea apelului.

Nu a putut fi reținută nici susținerea potrivit căreia reprezentanții intimatei-pârâte s-au comportat public, ulterior încheierii acordului, ca și cum acesta ar fi în vigoare, căci participarea apelantei-reclamante la ședința de progres din 29.03.2011 nu a avut loc împreună cu reprezentanți ai intimaților-pârâți, ci apelanta-reclamantă a participat la ședința de progres împreună cu alte persoane participante față de care nu a fost recunoscută în vreun fel vreo putere de reprezentare, aspect deja detaliat anterior.

Nici neîntreprinderea vreunui demers pentru anularea acordului, pe cale juridică, nu conduce la concluzia exprimată mai sus de apelantă, căci prin notificarea nr.457din data de 31.03.2011 intimatele au comunicat expres apelantei poziția față de acordul contractual din 24.03.2011, comportându-se ulterior ca și cum el nu ar fi existat, deci fără vreo executare a lui. Această poziție a intimatei nu poate fi considerată ca fiind „publică” în sensul că „acordul ar fi în vigoare” doar pentru că un demers juridic pentru anularea lui nu a fost inițiat.

Referitor la contractul de închiriere din anexa 31 invocat de apelanta-reclamantă (filele 292-294 vol.VII fond), acesta nu prezintă relevanță în cauză deoarece el se referă la o altă societate comercială, respectiv S. SRL, societate distinctă de intimatele pârâte și care, chiar dacă face parte din asocierea câștigătoare a contractului I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 încheiat cu CNADNR și face parte și din grupul de societăți S. SE, nu se confundă cu intimatele-pârâte. În plus, acest contract din 31.08.2011 și actul adițional din 04.11.2011 (acte ulterioare acordului contractual din 24.03.2011, în care dl.Prochiner apare menționat ca și împuternicit) nu pot justifica, față de intimatele-pârâte, mandatul aparent invocat de apelanta-reclamantă în cauză.

Apelanta-reclamantă în mod neîntemeiat susține că lipsa sa de diligență, reținută de instanța de fond, în vederea verificării întinderii mandatului domnilor L. V. și J. Hahn, este în contrasens juridic cu temeiul acțiunii, respectiv teoria aparenței și mandatul aparent. Aceasta deoarece teoria mandatului aparent autorizează terții să nu verifice limitele exacte ale puterilor de reprezentare afirmate de mandatarul aparent numai în situația credinței scuzabile și legitime a terțului că mandatarul aparent are puteri de reprezentare, credință scuzabilă și legitimă formată printr-o diligență și prudență medie de verificare a situației reale juridice, iar nicidecum prin lipsa oricărei diligențe în acest sens.

În ceea ce privește folosirea de către instanța de fond a terminologiei „denunțarea acordului” din 24.03.2011 în condițiile în care intimata-pârâtă S. AG a invocat, prin notificarea din 31.03.2011, faptul că acesta este nul și neavenit, Curtea arată că acest aspect nu a prezentat relevanță în soluționarea cauzei pe fond și nu prezintă relevanță nici în apel, ceea ce s-a analizat fiind aplicarea sau nu a teoriei mandatului aparent, prin raportare la fapte și evenimente anterioare și concomitente semnării acordului. Folosirea la un moment dat, în cuprinsul considerentelor sentinței atacate, a termenului juridic de „denunțare” pentru acordul contractual din 24.03.2011, nu a reprezentat un argument determinant în soluționarea cauzei, iar apelanta nu indică, în concret, cum ar fi schimbat soluția pronunțată folosirea terminologiei „nulitatea acordului” în locul „denunțarea acordului” (chiar dacă, din punct de vedere teoretic, sunt instituții diferite, în speță este vorba doar de terminologie pentru exprimarea lipsei de efecte juridice a acordului, iar nu de efectele juridice ale instituțiilor nulității și denunțării unui act juridic).

Promovarea acțiunii în răspundere contractuală la mai mult de 1 an de la data semnării acordului nu are relevanță juridică în aplicarea teoriei mandatului aparent, iar instanța de fond nu a acordat valoarea acestui aspect, chiar dacă l-a menționat în considerentele hotărârii pronunțate.

În ceea ce-l privește pe dl. Richard Steinacher, persoană ce a participat doar la negocieri (potrivit susținerilor apelantei-reclamante), Curtea arată că nici față de acesta nu se poate reține aplicarea teoriei mandatului aparent, teorie ce privește semnatarii unui act juridic iar nu eventualele persoane ce au participat la negocierea lui.

În esență, reținând că:

- negocierile au fost inițiate de apelanta-reclamantă, contrar susținerilor acesteia, prin contactarea dl. Prochiner de către consultantul E. F. și reprezentantul reclamantei dl.Jose Carlos, urmare a discuțiilor purtate de consultant cu conducerea CNADNR, discuții în urma cărora i s-a furnizat numărul de telefon al dl.Prochiner (potrivit declarației notariale a consultantului E. F. depusă de reclamantă la fila 188 vol.VII dosar fond);

- din contractul I. 2004/RO/16/P/PT/008/07/12.11.2010 nu rezultă calitatea de reprezentant legal al S. AG pentru dl. Prochiner, ci doar calitatea lui de semnatar al actului;

- din relațiile din registrul comerțului nu rezultă că domnii M. Prochiner, J. Hahn și L. V. erau reprezentanți legali pentru S. AG sau S. AG - Sucursala București;

- calitatea dl. Prochiner de persoană de contact indicată pe site-ul strabag.. existența puterilor de reprezentare în persoana acestuia pentru S. AG ;

- dl. Prochiner nu a semnat acordul contractual, ci doar domnii J. Hahn și L. V. pentru care aparențele de reprezentare invocate de apelanta-reclamantă au fost bazate strict pe susținerile verbal ale dl. Prochiner;

- dl. Prochiner a susținut imposibilitatea sa de prezentare la momentul semnării actului (24.03.2011), însă a fost întâlnit în șantierul de la D., la acea dată, de reprezentantul convențional al apelantei;

- domnii J.Hahn – Director de Proiect Economic și L.V. – Director de Proiect Tehnic nu au putut prezenta procurile la momentul semnării acordului,

Curtea a apreciat că toate criticile apelantei referitoare la aplicarea, în speță, a teoriei aparenței în drept și a mandatului aparent sunt nefondate, neputându-se reține credința sa scuzabilă și legitimă (formată în urma unei diligențe și prudențe medii în aflarea situației juridice reale) că mandatarii aparenți au puteri de reprezentare.

Având în vedere că instanța de fond a reținut neaplicarea în cauză a teoriei mandatului aparent și, implicit, a lipsei unui raport contractual între reclamantă și pârâte în baza căruia să poată fi angajată răspunderea contractuală, analizarea temeiniciei pretențiilor referitoare la prejudiciul invocat de reclamantă era de prisos.

Prin urmare, criticile apelantei referitoare la analiza sumară a tribunalului sub acest aspect sunt irelevante.

Curtea arată totuși că, și dacă teoria mandatului aparent și-ar fi găsit aplicabilitatea în speță, iar acordul contractual din 24.03.2011 ar fi născut drepturile și obligațiile în sarcina reclamantei și a pârâtei S. AG, acțiunea introductivă formulată de reclamantă nu putea fi primită. Astfel, capătul principal având ca obiect obligarea pârâtelor la executarea obligațiilor conform acordului comercial nu putea fi primit în condițiile în care construcția variantei de ocolire D.-Orăștie, la standard de autostradă, a fost finalizată în vara anului 2013 (fapt de notorietate).

De altfel, imposibilitatea executării în natură a acordului contractual din 24.03.2011 a fost susținută și de reclamantă, însă prin notele scrise din 08.10.2013, ulterior închiderii dezbaterilor.

În ceea ce privește prejudiciul invocat și solicitat de reclamantă prin cererea subsidiară, Curtea arată că profitul nerealizat de 7% din valoarea acordului contractual nu are caracter cert având în vedere că acest procent nu rezultă din niciun înscris însușit de ambele părți, el fiind evidențiat în această valoare pentru prima dată la data de 29.03.2011, într-un proces verbal al ședinței Consiliului de Administrație al reclamantei (filele 227-229 vol.VII dosar fond). În plus, acordul contractual din 24.03.2011 prevedea posibilitatea ca numai o parte din cantitățile prevăzute în lista de cantități estimative să fie efectiv executate de subcontractor.

Neputându-se reține caracterul cert al prejudiciului constând în profit nerealizat, nu se poate reține acest caracter nici pentru obligația accesorie de plată a dobânzii aferente profitului nerealizat.

În ceea ce privește pierderea efectiv suferită, față de modul de calcul prezentat de reclamantă Curtea arată că toate costurile din perioada negocierilor purtate în vederea încheierii unui act juridic sunt costuri asumate și suportate de parte, în exercitarea activității sale comerciale, ele neputând intra în noțiunea de prejudiciu cauzat printr-o eventuală neexecutare a contractului încheiat în urma negocierilor, decât dacă părțile au prevăzut expres acest lucru, fapt ce nu s-a întâmplat în cauză. Costurile aferente perioadei de negociere sunt costuri în afara relațiilor contractuale, ele nefiind cauzate de o neexecutare a contractului.

Referitor la costurile de structură ale reclamantei pe perioada în care acordul contractual ar fi trebuit să fie executat, respectiv aprilie 2011-septembrie 2012, Curtea arată că suma indicată cu acest titlu nu are un caracter cert deoarece pe de o parte S. AG a comunicat reclamantei încă din data de 31.03.2011 faptul că acordul din 24.03.2011 este nul și neavenit, solicitând expres a nu fi efectuate cheltuieli în legătură cu acesta, iar pe de altă parte aplicarea unui procent la valoarea totală a costurilor de structură, proporțional cu valoarea a trei proiecte invocate de apelanta-reclamantă ca fiind în derulare, nu poate fi primită pentru reținerea caracterului cert al acestui prejudiciu, în condițiile în care din chiar răspunsul apelantei la întrebarea nr.13 din interogatoriu rezultă că aceasta a aplicat în perioada nov.2010-apr.2012 la 24 de proceduri de achiziție publică în România.

În ceea ce privește daunele morale, Curtea arată că experiența relevantă pe care apelanta ar fi putut-o dobândi în cadrul acordului contractual din 24.03.2011 și ar fi putut-o invoca pentru alte potențiale proiecte nu reprezintă o atingere adusă drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei. Eventuala experiență pe care apelanta ar fi putut, eventual, să o dobândească în cadrul proiectului și, eventual, să o folosească în viitor, nu reprezintă un drept nepatrimonial ce aparține reclamantei și căruia să i se fi adus atingere prin neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

Referitor la tensiunile create în cadrul societății reclamante ca urmare a neexecutării acordului din 24.03.2011 de către S. AG și la efectul acestei neexecutări asupra imaginii pe care reclamanta o avea pe piața din România, Curtea reține că în speță nu s-a făcut dovada acestor susțineri, nefiind probate nici tensiunile și efectele lor din cadrul societății reclamante (eventuala simplă existență a unor tensiuni, fără nici o consecință negativă, nefiind suficientă pentru acordarea de daune morale), nici afectarea imaginii societății reclamante pe piața din România.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că toate criticile formulare de reclamantă sunt nefondate, motiv pentru care în baza art. 296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de reclamanta M. E. E CONSTRUÇÃO SA Portugalia, cu sediul ales în România la SCA "C.,B. și Asociații": București, Calea Ș. V. nr.133, Central Business Park - Corp B, ., împotriva sentinței civile nr.6150/17.10.2013 pronunțate de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect obligația de a face, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. A.G. A., cu sediul ales la SCA "Baier & G.": Sibiu, Piața A. V. nr.10, . și S. A.G. A. - Sucursala București, cu sediul în sector 5, București, Calea 13 Septembrie nr.90, ..14, J_, CUI_, Cod poștal_, ca nefondat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.12.2014.

Președinte, E.-S. R.		Judecător, M. P.
	Grefier, E.-R. L.

Red. Jud. ESR/18.02.2015

Tehnoredactat: AA/20.02.2015

5 ex./24.02.2015

Comunicat 3 ex./.25.02.2015.

Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă

Jud. fond: D. M.

← Radiere. Decizia nr. 1222/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 158/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 975/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 1096/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Dizolvare societate. Decizia nr. 847/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 1222/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 158/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 217/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Radiere. Decizia nr. 4/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligatia de a face. Hotărâre din 21-03-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI