Pretenţii. Decizia nr. 1889/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1889/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 10213/299/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2382/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1889/2014
Ședința publică de la 10 Noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S.C. I. S. .. împotriva deciziei civile nr.100/12.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. O. P. S.A.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata pârâtă prin consilier juridic C. I. care depune delegație la dosar, lipsind recurenta reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 14 octombrie 2014, intimata pârâtă a depus întâmpinare iar la data de 7 noiembrie 2014, recurenta reclamantă a depus taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, dispuse prin rezoluție.
Curtea ia act că recurenta reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru dispusă prin rezoluție.
Intimata pârâtă, prin consilier juridic, arată că nu are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimata pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile recurate ca legală și temeinică. Arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2812 alin.1 Cod procedură civilă. Instanța nu a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin decizia civilă nr.100/12.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr._/05.09.2013 și apelul declarat împotriva sentinței civile nr._/22.11.2013 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._, formulate de apelanta reclamanta S.C. I. S. .., în contradictoriu cu intimata pârâta . ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr._/05.09.2013 a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă cererea privind pe reclamanta S.C. I. S. .., și pe pârâta S.C. O. P. S.A., ca nefiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun și s-a dispus restituirea taxei de timbru în cuantum de 4.402 lei, achitată conform chitanței . nr._/05.09.2013.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între reclamanta . S.R.L., in calitate de partener, si parata ..A., in calitate de comitent, s-a încheiat Convenția pentru Operarea Stației de Distribuție a Carburanților, având ca obiect operarea Stației de Distribuție a Carburanților nr.14 din M., în condițiile reglementate prin Legea 509/2002 privind agenții comerciali permanenți.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 144.516 lei reprezentând prejudiciul cauzat in perioada ianuarie-aprilie 2008 ca urmare a neexecutării Convenției pentru Operarea Stației de Distribuție a Carburanților nr.14 din M..
Conform art. X Secțiunea 10.6 din Convenție „in ipoteza în care părțile nu ajung la o soluție amiabilă, dispută, controversă sau pretenția se va soluționa de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București”.
Instanța a constatat că această clauză compromisorie, din care rezultă voința expresă a părților de a înlătura competența instanțelor judecătorești și de a supune arbitrajului litigiile nesoluționate amiabil, întrunește condițiile de validitate de fond si forma reglementate de dispozițiile art.343 si 3431 C.proc.civ. raportate la prevederile art. 948 si urm. C.civ.
Față de aceste considerente instanța a reținut că prin contractul părților s-a stipulat o clauză compromisorie, iar cauza de față se include în categoria litigiilor menționate la art. X din Convenție, astfel încât instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția necompetentei generale a instanțelor judecătorești, invocată în cauză, fiind admisă față de dispozițiile art.3433 alin.1, art.3434 alin.1 si 3 C.proc.civ., instanța declarându-se necompetentă să soluționeze acțiunea de față.
Pentru că procedura arbitrală este o procedură specială, astfel că normele care o reglementează sunt de strictă aplicare și interpretare, nu sunt incidente dispozițiile art.158 C.proc.civ., astfel că instanța nu și-a declinat competenta în favoarea unui tribunal arbitral. De altfel, potrivit art.355 alin.1 C.proc.civ., tribunalul arbitral este sesizat de reclamant, ceea ce înseamnă că nu poate fi sesizat prin declinare de o instanță statală.
IÎn consecință, instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtă, și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun.
De asemenea, văzând solicitarea reclamantei în acest sens și prevederile art. 22 lit. f din Legea nr.146/1997, a dispus restituirea taxei de timbru în cuantum de 4.402 lei, achitată conform chitanței . nr._/05.09.2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea dosarului spre soluționare organului jurisdicțional competent.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea s-a dat cu încălcarea competentei de ordine publica.
Instanța de fond, deși se declara necompetenta, respinge cererea "ca nefiind de competenta instanțelor judecătorești de drept comun". Instanța de fond trebuia sa se pronunțe doar asupra competentei, sa arate care este instanța competenta sau organul cu activitate jurisdicțională competent, fara sa se pronunțe pe fondul cauzei in sensul admiterii sau respingerii cererii de chemare in judecata.
Judecătoria Sector 1 București s-a pronunțat în temeiul art. 158 Cod procedură civilă cu privire la competența generală de soluționare a cauzei fără să arate care este instanța competentă să soluționeze acțiunea dedusă judecații.
Potrivit art. 1582 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța se declara necompetența să soluționeze cauza, aceasta este obligată să stabilească instanța competentă sau organul jurisdicțional competent.
Astfel, prin sentința civilă nr._/2013 instanța se declară necompetentă fără a arăta instanța competență să judece în acest caz, deși, potrivit alin. 3 al. art. 1582 Cod procedură civilă are obligația să trimită cauza instanței competente.
În drept, au fost invocate prevederile art. 3041 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr._/28.11.2013 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta . SRL prin care s-a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr._/2013 în sensul de a se indica instanța competentă să soluționeze acțiunea dedusă judecății.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr._/05.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată prin întâmpinare, fiind respinsă acțiunea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun.
La data de 10.11.2013 reclamanta a formulat cerere de completare a dispozitivului acestei sentințe susținând că instanța s-a pronunțat cu privire la competența generală de soluționare a cauzei fără să arate care este instanța competentă să soluționeze acțiunea dedusă judecății.
Potrivit art.281 ind.2 C.proc.civ. „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu (...) se poate cere completarea acelei hotărâri”.
Raportând aceste prevederi legale la prezenta cerere instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, fiind respinsă, constatând că solicitarea reclamantei, față de situația de fapt expusă, nu se circumscrie sferei de aplicare a dispozițiilor art.281 ind.2 C.proc.civ., nefiind omisă în cauză pronunțarea asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau a unei cereri incidentale.
Mai mult, demersul reclamantei este și lipsit de interes, câtă vreme, la momentul pronunțării soluției, s-a avut în vedere clauza compromisorie prevăzută la art. X Sectiunea 10.6 din contract, conform căreia „în ipoteza în care părțile nu ajung la o soluție amiabilă, disputa, controversa sau pretenția se va soluționa de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București”, tribunalul arbitral fiind așadar ales prin convenția părților.
Pe de altă parte, în cuprinsul sentinței civile nr._/05.09.2013 s-a menționat că “procedura arbitrală este o procedură specială, astfel că normele care o reglementează sunt de strictă aplicare și interpretare, nu sunt incidente dispozițiile art.158 C.proc.civ., astfel că instanța nu și-a declinat competenta în favoarea unui tribunal arbitral. De altfel, potrivit art.355 alin.1 C.proc.civ., tribunalul arbitral este sesizat de reclamant, ceea ce înseamnă că nu poate fi sesizat prin declinare de o instanță statală”.
Ca atare, nu au fost primite susținerile reclamantei cu privire la obligația instanței de a trimite cauza instanței competente, acestea fiind lipsite de suport față de considerentele deja expuse.
Pentru aceste motive, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, recurs ce a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 1 București la 22.01.2014 și prin care s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate si pe fond admiterea cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr._/2013.
În motivarea recursului s-a arătat că Judecătoria Sector 1 București s-a pronunțat în temeiul art. 158 C. cu privire la competența generală de soluționare a cauzei fără să arate care este instanța competenta sa soluționeze acțiunea dedusa judecații.
Potrivit art. 1582 alin. 1 C., in cazul in care instanța se declara necompetenta sa soluționeze cauza, aceasta este obligata sa stabilească instanța competentă.
Astfel, prin sentința civilă nr._/2013 instanța se declara necompetentă fără a arata instanța competentă să judece în acest caz, deși, potrivit alin. 3 al. art. 158 C. are obligația să trimită cauza instanței competente.
Având în vedere faptul că prin dispozitiv nu se indică instanța competentă și faptul că, în cazul în care instanța se declara necompetentă hotărârea nu este supusă unei căi de atac, recurenta a solicitat instanței completarea dispozitivului sentinței civile nr._/2013, cererea fiind respinsă potrivit sentinței_/2013 invocându-se ca temei legal art. 281 ind.2 Cod procedură civilă, fără să motiveze de ce, în cazul în care se pune în discuție competența acesteia, instanța nu mai este obligată să stabilească instanța competentă "sau alt organ cu activitate jurisdicțională competentă".
Potrivit art. 1582 (1) C. instanța are obligația să stabilească instanța competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent. In cazul de față, tribunalul arbitral este acel organ cu activitate jurisdicțională competent care trebuia indicat de instanță și potrivit art. 1582 (3) C. instanța avea obligația să dispună trimiterea dosarului "organului jurisdicțional competent".
Potrivit art.21 alin. (1) si (2) din Constituția României, republicată, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție si folosirea cailor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate sa fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze.
Prin menținerea acestei soluții recurenta susține că îi este îngrădită apărarea dreptului, neputând să mai formuleze o cerere similară la Tribunalul Arbitral fiindcă, la acest moment, dreptul este prescris si se impune trimiterea dosarului la organul jurisdicțional competent.
În drept, au fost invocate prevederile art. 3041 Cod procedură civilă.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare, însă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul din 19.02.2014, instanța a calificat calea de atac exercitată împotriva celor două sentințe drept apel, în raport de dispozițiile art. 282 și 2821 Cod procedură civilă.
Nu au fost administrate probe noi în această etapă procesuală.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește apelul formulat împotriva sentinței civile nr._/05.09.2013, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun, în condițiile în care în contractul încheiat între părți („Convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților”) a fost inserată o clauză compromisorie (art. X din Secțiunea 10.6) conform căreia în ipoteza în care părțile nu ajung la o soluție amiabilă, dispută, controversă sau pretenția se va soluționa de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.
În raport de prevederile art. 3434 alin.1 Cod procedură civilă, în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală pe care una dintre ele o invocă în instanță judecătorească, aceasta își verifică competența. Conform alin.2 al aceluiași articol, instanța va reține spre soluționare procesul dacă: a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală; b) convenția arbitrală este lovită de nulitate și este inoperantă; c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj. Totodată, potrivit alin.3 al art. 343 indice 4 Cod procedură civilă, în celelalte cazuri, instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenție arbitrală.
Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 343 indice 4 alin.3 Cod procedură civilă în mod corect prima instanță a admis excepția de necompetență generală, potrivit art. 343 indice 3 alin.1 Cod procedură civilă încheierea unei convenții arbitrale excluzând, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
Totodată, în opinia tribunalului, soluția de respingere a cererii formulate de reclamantă este corectă, în măsura în care în conformitate cu prevederile art. 355 alin.1 Cod procedură civilă, sesizarea tribunalului arbitral se realizează de către reclamant printr-o cerere scrisă, ceea ce implică o manifestare expresă de voință din partea reclamantului în acest sens. Or, în fața primei instanțe, reclamanta nu a solicitat nici în cadrul cererii de chemare în judecată și nici cu ocazia dezbaterilor asupra excepției de competență generală invocate de pârâtă, sesizarea instanței arbitrale.
În raport de aceste împrejurări, nu sunt incidente prevederile art. 158 Cod procedură civilă, cu privire la declinarea de competență.
În cadrul considerentelor sentinței nr._/05.09.2013, prima instanță a făcut referire la clauza compromisorie inserată în convenția încheiată între părți prin care acestea au stabilit ca litigiile dintre ele să fie deduse soluționării Curții de Arbitraj Comercial Internațional de le lângă Camera de Comerț și Industrie a României, stabilind în mod implicit organul jurisdicțional competent și precizând, în același timp, motivele pentru care nu poate fi pronunțată o hotărâre de declinare a competenței.
Tribunalul a apreciat nefondată și calea de atac formulată de reclamantă împotriva sentinței civile nr._/28.11.2013, în raport de considerentele expuse anterior, dar și prin prisma inexistenței omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 144.516 lei reprezentând despăgubiri, instanța investită pronunțându-se asupra acesteia în sensul respingerii ei ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2812 Cod procedură civilă.
Prin respingerea acțiunii ca nefiind de competența instanțelor judecătorești nu a fost îngrădit liberul acces la justiție, în măsura în care principiul accesului liber la justiție consacrat prin dispozițiile art. 21 din Constituția României nu are un caracter absolut, putând fi restricționat de legiuitor în condițiile în care accesul liber la justiție presupune un acces nediscriminatoriu, însă în acord cu regimul stabilit de legiuitor.
Prin decizia nr.78/2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 117 din 16.02.2007, Curtea Constituțională a statuat că „întrucât accesul liber la justiție, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui sistem de drept”.
Prin decizia nr.203/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 267/24.03.2006, Curtea reține că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită”.
Totodată, prin decizia nr.395/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr.526/19.06.2006, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile legale care reglementează arbitrajul nu contravin prevederilor din Constituție referitoare la instanțele judecătorești, în măsura în care părțile au libertatea de a alege modalitatea de soluționare a litigiului și că litigiul dedus instanței de arbitraj se finalizează printr-o hotărâre arbitrală care, potrivit art. 364 Cod procedură civilă, poate fi desființată numai acțiunea în anulare soluționată de instanțele judecătorești competente”.
În consecință, în raport de prevederile art. 296 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondate apelurile promovate împotriva sentinței nr._/05.09.2013 și nr._/28.11.2013.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă S.C. I. S. .., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivare s-a arătat că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică, deoarece instanța de fond, deși se declară necompetentă, respinge cererea "ca nefiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun. Recurenta susține că instanța de fond trebuia să se pronunțe doar asupra competenței, să arate care este instanța competență sau organul cu activitate jurisdicțională competent, fără să se pronunțe pe fondul cauzei în sensul admiterii sau respingerii cererii de chemare judecată.
Judecătoria Sector 1 București s-a pronunțat în temeiul art.158 Cod procedură civilă cu privire la competența generală de soluționare a cauzei fără să arate care este instanța competentă să soluționeze acțiunea dedusă judecății.
Potrivit art.1582 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța se declară necompetentă să soluționeze cauza, aceasta este obligată să stabilească instanța competentă sau organul jurisdicțional competent.
Astfel, prin sentința civilă nr._/2013 instanța se declară necompetentă fără a arăta instanța competentă să judece în acest caz, deși, potrivit alin. 3 al. art. 1582 Cod procedură civilă are obligația să trimită cauza instanței competente.
Instanța de apel, deși retine că instanța de fond nu este competentă să judece dosarul dedus judecații, argumentează că este corect să se pronunțe în sensul admiterii sau respingerii acțiunii.
Critica adusă de recurentă ambelor hotărâri judecătorești se referă tocmai la faptul că nu te poți pronunța pe fondul cauzei dacă ai stabilit că instanța nu este competentă să judece litigiul.
In acest caz, potrivit art. 158" alin. 1 Cod procedură civilă, când instanța se declară necompetentă să soluționeze cauza, aceasta este obligată să stabilească instanța competentă sau organul jurisdicțional competent și să dispună trimiterea dosarului organului jurisdicțional competent, fără nicio altă mențiune.
Având in vedere motivele invocate recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimeterea dosarului spre soluționare organului jurisdicțional competent.
Analizând decizia recurată, prin care s-au respins apelurile declarate împotriva sentințelor nr._/05.09.2013 și nr._/22.11.2013 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentei privind greșita respingere a apelurilor declarate de aceasta împotriva sentinței prin care s-a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, în condițiile reținerii existenței unei clauze compromisorii în contractul dedus judecății și a cererii completatoare la această sentință prin care se solicita stabilirea instanței competente prin însuși dispozitivul acesteia, este nefondată.
Așa cum corect a reținut tribunalul, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost determinată de admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, apreciindu-se în acest sens că părțile au înțeles să stabilească printr-o clauză compromisorie competența de soluționare a litigiilor în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de le lângă Camera de Comerț și Industrie a Românie, instituție de arbitraj nejurisdicțională din punct de vedere statal.
Așadar, soluția primei instanțe menținută de instanța de apel, nu se referă nicidecum la fondul cauzei, astfel că temerea reclamantei de a se crea autoritate de lucru judecat este profund nejustificată, soluția dată excepției neavând nici un efect asupra fondului unei cereri de arbitrare formulată în condițiile clauzei compromisorii.
Referitor la critica privind necesitatea inserării în dispozitivul sentinței a instanței care ar fi competentă să soluționeze litigiul, de asemenea critica recurentei este nefondată, deoarece în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 158 alin. 3 din vechiul Cod de procedură civilă, neoperând o declinare propriu-zisă de competență.
Din textul de lege evocat rezultă că legiuitorul a dorit să facă o distincție în jurisdicția statală propriu-zisă și arbitraj, acesta din urmă nefiind inclus în categoria actului propriu-zis al justiției care implică autoritatea judecătorească sau cel puțin autoritatea statală stabilită în condițiile legii.
Spre deosebire de jurisdicția statală, exercitată de instanțele judecătorești stabilite de Constituție și de legile speciale, arbitrajul are un caracter privat chiar și atunci când acesta este desfășurat în cadrul unei instituții de arbitraj, nefiind nicidecum o instanță paralelă, a cărei competență să fie stabilită prin dispozitiv și ca efect al declinării competențe, de către instanța care se declară necompetentă general.
Cu atât mai neîntemeiată apare astfel și susținerea recurentei în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică, instanța de fond a cărei hotărâre a fost menținută în apel nejudecând în fond cererea cu încălcarea competenței de ordine publică, ci tocmai că, prin aceasta s-a declarat necompetentă general să judece cererea introductivă.
De aceea, Curtea apreciază că soluția dată de instanța de apel asupra celor două apeluri este legală, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 din C.pr. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă S.C. I. S. .., împotriva deciziei civile nr.100/12.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. O. P. S.A., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. R. G. G. I. P.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R./Tehnored.I.N./2 ex.
Tribunalul București Secția a VI-a Civilă
Judecător fond: V. E. P.
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 618/2014. Curtea de... | Radiere. Decizia nr. 164/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
