Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 99/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 99/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 35786/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2925/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 99/2015
Ședința publică de la 02 Februarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9197/03.11.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți V. R. M. și V. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 27 ianuarie 2015, intimații pârâți au depus întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea acordă cuvântul pe apel.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 9197/03.11.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția VII-a Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârâții V. R. M. și V. V., prin care aceasta solicita atragerea răspunderii pârâților, întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. c din Lg.85/2006 modificată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
La data de 11 septembrie 2012 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Comercială sub nr._ 12 cererea debitorului . SRL care a solicitat, în baza Legii 85/2006, deschiderea procedurii simplificate a falimentului.
În motivare debitoarea a arătat că are datorii de 288.770 lei pe care nu le poate plăti, și că nu are posibilități de redresare.
În susținerea cererii, legal timbrate, a depus înscrisurile prevăzute de art. 27-28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și certificat constatator eliberat de Oficiul Registrului Comerțului.
La data de 01.10.2012 s-a pronunțat Încheierea prin care s-a deschis procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei . SRL și a fost numit ca lichidator judiciar ISD Insolvency SPRL.
La data de 1 august 2014 creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca urmare a modificării Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin Legea nr. 167/2010, a înregistrat sub nr._, cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorilor V. R. M. și V. V. întemeiată pe art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în susținerea căreia a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosarul de fond_ 12.
Cererea de chemare în judecată a pârâților V. R. M. și V. V. ce au avut calitatea de administrator al debitoarei este formulată în termeni generali, teoretici, fără a indica în concret ce fapte au fost săvârșite de administratori, cu ce se probează acestea. Reclamantul se rezumă doar la a indica o parte din elementele răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul (reprezentat desigur de creanțele neachitate), vinovăția pârâților, fără însă a arăta ce faptă ilicită a săvârșit pârâții care au produs prejudiciul respectiv, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este demonstrată nu prin relația simplă cauză-efect, ci prin analogii și supoziții. În cerere sunt citate normele legale aplicabile în cauză, prezentându-se doar considerente teoretice pe marginea acestor norme, neindicându-se însă și faptele săvârșite de pârâți prin care aceștia au încălcat normele înscrise în art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pârâții au depus întâmpinare în care au solicitat respingerea cererii .
Cu privire la cererea de atragere a răspunderii instanța a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâții au fost administratorii debitoarei.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acesta le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Instanța constată că cererea creditorului nu indică acele fapte, în concret, săvârșite de către administratorii V. R. M. și V. V. și nu indică prin ce înscrisuri din dosar probează aceste fapte.
Creditorul și-a întemeiat cererea împotriva pârâților pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamantul a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâților de asociați și administratori ai debitorului nu poate duce la concluzia că aceștia au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui, în lipsa unor probe certe. De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În concluzie, a reținut tribunalul, în speță nu este întrunită nici una din ipotezele prevăzute de lit. c) a art. 138 din lege. Pentru aceste considerente cererea creditorului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă.
În motivarea recursului se arată că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.9 Cod Procedura Civila), solicitând instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 304 Cod Procedura Civila, deoarece privesc hotărâri care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel ( art. 304 ind. 1 Cod Procedura Civila).
Art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 prevede că răspunderea intervine și în cazul în care reprezentanții debitoarei au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți.
În speță, se susține, recurenta, în calitate de unic creditor, a formulat o astfel de cerere prin care a solicitat atragerea răspunderii personală patrimonială a administratorului debitoarei, odată cu constatarea exprimată de către lichidatorul judiciar că nu există bunuri în patrimoniul debitoarei din a căror valorificare nu poate fi acoperit pasivul societății debitoare, și de asemenea nu există disponibilități bănești suficiente, pasivul societății debitoare rămânând neacoperit.
Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei și prejudiciul cauzat. Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Reprezentanții societății aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, republicată și nu să dispună în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți.
Din modul în care a fost conceput textul art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 rezultă că simplul fapt că acesta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți este suficient pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale fără a mai fi nevoie de a proba elementele ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Fiind pe tărâmul răspunderii civile contractuale, susține recurenta, culpa este prezumată potrivit art. 1357 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciată în abstracto, cu mai multă rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Astfel, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, "obligațiile și răspunderea administratorului sau cenzorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", mandatarul fiind răspunzător nu numai pentru dol, dar însă și de culpa în executarea mandatului..
În cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate, astfel că, potrivit art. 2010 din Codul Civil, mandatul dat pentru activități de exercitare a unui act profesional este prezumat a fi cu caracter oneros, în speță mandatarii nefăcând dovada contrarie. Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei respective și prejudiciul cauzat.
Recurenta susține că este vorba de o faptă ilicită, culpabilă, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului, constând în nerespectarea și neaplicarea legii și prejudiciul adus creditorilor prin . societății.
În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicată, " răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului".
În cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată potrivit art. 1357 cod civil raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Mai mult, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv ( art. 5 ) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, reprezentanții debitoarei stabilesc un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea.
Natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art. "" 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului ( art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 republicată ).
Deși prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în insolvență, modul de formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu-zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie, alături de altele, la ajungerea societății în insolvență pentru a se angaja răspunderea acestora și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
Recurenta argumentează și să legiuitorul nu a așezat în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006 verbul "a cauza", ci verbul " a contribui" pentru a desemna legătura de cauzalitate între conduita conducătorilor societății și starea de insolvență comercială. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei cauzalități parțiale, cauzalitatea juridică nu coincide cu cauzalitatea fizică.
Faptul că legiuitorul a folosit verbul " a contribui " denotă intenția de a da valoare cauzală și a celor fapte care, deși nu au cauzat direct starea de insolvență, au contribuit la conducerea ei. D. așa se explică de ce răspund reprezentanții debitoarei care prin omisiunea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege au favorizat activitățile păgubitoare care au condus societatea în starea de insolvență.
Prevederile art. 138 din lege nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunse în încetare de plăți. Această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere.
În aceeași interpretare a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere, modul de formulare în textul legii elimină posibilitatea absenței culpei, subliniind deopotrivă, vinovăția acestor membri, intenția și culpa propriu-zisă.
Așadar, spre deosebire de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate consta în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite persoane, în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementate de dispozițiile art. 138 din lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitativ de art. 138 alin. 1 lit. a- g din lege.
Recurenta consideră că aceasta reprezintă o trăsătură esențială a acestui tip special de răspundere delictuală care o particularizează față de răspunderea delictuală din dreptul comun. Oricare altă faptă cu caracter ilicit decât cele prevăzute de art. 138 din lege, nu pot atrage răspunderea civilă delictuală specială, chiar dacă au fost săvârșite de către organele de conducere, mai arată recurenta.
Mai mult, se susține, o altă faptă culpabilă a conducerii societatii, deși necuprinsă în Legea nr.85/2006 modificată și completată și foarte puțin reglementată de Legea nr.241/2005 modificată și completată, este aceea de a reține contribuțiile cu stopaj la sursa din retribuțiile salariaților și de a nu le vărsa, în conturile predestinate, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Această faptă este mai mult una cu caracter social, întrucât prejudiciați sunt salariații care, din cauza lipsei stagiului de cotizare pot fi puși în situația de a nu beneficia de anumite drepturi și măsuri sociale. Cuantumul acestor contribuții arată cu certitudine faptul că societatea de afla în imposibilitate de a achita obligațiile fiscale datorate cu mult înainte de deschiderea procedurii insolvenței.
Raportat la cele ante menționate, societatea, reprezentanții săi, aveau obligația să ceară de îndată deschiderea procedurii, fără a mai crea prejudicii creditorilor prin starea de pasivitate.
Pe considerentele expuse anterior, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită conduitei culpabile a asociaților societatii debitoare, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței comercială recurată, admiterea cererii formulată în temeiul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 și dispunerea V. R. M. si V. V. să suporte în întregime datoriile societății debitoare astfel cum acestea au fost stabilite în tabelul definitiv consolidat al creanțelor.
În drept, își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 299 și urm. Codul de Procedură Civilă, Legea 85/2006, Legea 31/1990, republicată.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea apreciază că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.pr. civ. urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, normele reglementează răspunderea persoanelor din conducerea societății debitoare atunci când acestea: ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență- s.n. „.
Or, Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că pârâții a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, au decis continuarea activității societății.
Dimpotrivă, așa cum rezultă din prezentele considerente, partea introductivă, aspect reținut ca atare în hotărârea judecătorului sindic și menționat de chiar recurenta - creditoare în cererile sale, însăși cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată de reprezentanții societății debitoare, ceea ce contrazice de plano susținerile recurentei în sensul „ continuării activității societății” și al incidenței dispozițiilor art. 138 alin . 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Mai mult, afirmarea de către recurentă a existenței interesului personal al pârâților pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege presupun dovedirea acestui interes.
În acest sens, Curtea reține ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență ( la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, lichidatorul invocând numai lit. c) și d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile pârâților, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestora, care de altfel au și cerut deschiderea procedurii insolvenței.
Mențiunile recurentei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun ( care îl constituie legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale ( potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis .>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de recurs, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 ( ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum recurenta nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâților.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.proc civ., va respinge recursul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9197/03.11.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți V. R. M. și V. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02 Februarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. R. G. G. I. P.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.
Tehnored.I.N.
2 ex./02.03.2015
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: P. N.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Contestaţie. Decizia nr. 226/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
