Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1004/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1004/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2015 în dosarul nr. 34396/3/2013/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1004 A
Ședința publică de 12 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A. G. S.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1413 din 11 februarie 2015 pronunțate de Tribunalul București-secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea constată că nu sunt probe noi de administrat și, apreciind terminată cercetarea judecătorească, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 1413 din 11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE 0 BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1 în contradictoriu cu pârâta A. C..
In considerente, s-a retinut ca pârâta a fost administratorul debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Fapta descrisa de reclamant privind managementul defectuos aplicat de membrii organelor de conducere care ar fi condus la utilizarea resurselor financiare in interes personal nu este de natura prin ea insasi, in lipsa administrarii unui probatoriu, sa dovedeasca incidenta in speta a dispozitiilor art. 138 lit. c respectiv dispunerea in interes personal a continuarii unei activitati care ducea in mod vadit persoana juridica la incetare de plati..
Sarcina probei potrivit art. 129 C.pr.civ. rap. la 1169 C.civ. incumba reclamantului, iar invocarea art. 138 nu atrage in mod obligatoriu raspunderea pârâtului, deoarece nu s-a instituit o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar numai dupa administrarea de dovezi in acest sens.
Culpa administratorului care raspunde delictual fata de terti nu este prezumata și trebuie dovedita de cel care are interes in cauza.
Raspunderea reglementata prin art. 138 din legea 85/2006, este una speciala a carei natura juridica este civil delictuala in raporturile cu tertii, conditii in care culpa pârâtului nu este prezumata in temeiul art. 1082 C.civ. ca la raspunderea contractuala, ci trebuie dovedita impreuna cu celelalte conditii obligatorii cerute pentru antrenarea raspunderii delictuale.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
La data de 06.03.2015, apelanta D. Generală Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector a formulat apel împotriva Sentinței Civile nr. 1413 din 11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care solicita admiterea apelului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a paratei.
In motivare, se apreciaza că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispuna continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii anterior deschiderii procedurii.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență si va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
In aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările si completările ulterioare, obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, iar, conform art. 374 Cod comercial, ]mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comertului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se invoca faptul ca, din coroborarea art 73 alin 1 cu art 10 alin 1 din Legea nr 82/1991, rezulta ca raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine administratorului societati, iar actelor cerute constituie o premisa pentru atragerea raspunderii personale patrimoniale.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv nu a tinut contabilitatea conform prevederilor legale si continuarea activitatii ce ducea la incetare de plati) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
In drept, se invoca art. 466 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Prezentul apel este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 30 din OUG nr 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
In temeiul art 223 alin. 3 din Codul de procedură civila, se solicita judecarea cauzei în lipsă.
Intimata nu a depus intampinare.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 479 Cod Pr Civ (2010), Curtea apreciază nefondat apelul, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâta-intimata a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la pierderi insemnate si nu a solicitat aplicarea dispozitiilor Legii nr 85/_.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prin prezentul apel, apelanta invoca indirect faptul ca ne-am afla pe taramul raspunderii contractuale (derivate din mandatul incheiat intre administrator si societate) unde culpa se prezuma.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si parata -administrator al societatii debitoare- . SRL- nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat invocat nu este incheiat intre creditoare si parata, ci intre aceasta din urma si societate. Avand in vedere ca apelanta este tert fata de contractul de mandat, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca parata a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Apelanta a susținut că pârâta nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.1413 din 11 februarie 2015 pronunțate de Tribunalul București-secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. A. cu domiciliul in București, ., sector 1, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.06.2015.
Președinte, Judecător,
A. L. Z. D. V.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud.ALZ/27.07.2015
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
