Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 816/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 816/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2015 în dosarul nr. 33321/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 395/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR.816/A
Ședința publică de la 19 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: E.-S. R.
Judecător: P. P.
Grefier: M. – A. P.
*******************
Pe rol judecarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr._/04.12.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. (F. F.) M..
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, după care:
Nefiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.223 alin.3) Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a solicitat.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr._, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei M. (F. F.) M., în baza art.138 lit.c) din legea nr.85/2006, cu obligarea acesteia la suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare S.C. ZIA IMPEX S.R.L.
În cauză pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006.
Prin sentința civilă nr._/04.12.2014 tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut că reclamanta nu a făcut dovada susținerilor sale. Astfel, în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta s-a limitat doar la a prezenta intenția legiuitorului la momentul edictării normei de drept invocate, respectiv la enumerarea principiilor care stau la baza unui climat economic sănătos. Însă, prin această expunere reclamanta nu a dovedit faptul că pârâta a dispus continuarea activității societății în interesul său personal.
În raportul întocmit de lichidatorul judiciar asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, acesta a arătat că nu a identificat elemente care să conducă la imputarea stării de insolvență vreunei persoane din conducerea societății.
În această împrejurare, reclamanta era cea care trebuia să dovedească susținerile sale prin administrarea de dovezi, respectiv faptele săvârșite de către pârâtă care atrag răspunderea sa în temeiul art.138 lit.c din legea insolvenței.
Instanța de fond a constatat că din probele administrate în cadrul procedurii de insolvență nu se poate reține că pârâta ar fi dispus continuarea activității în interes personal.
Mai mult, în cazul răspunderii civile delictuale este obligatorie întrunirea cumulativă a celor trei condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauza, iar fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție.
Fapta omisivă privind neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu reprezintă o faptă care să fi cauzat starea de insolvență, ea fiind ulterioară apariției insolvenței.
A mai arătat judecătorul-sindic că nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtei în continuarea activității societății, atât timp cât desfășurarea activității unei societăți este prezumată a fi în interesul societății și nu al administratorului.
În consecință, judecătorul-sindic a respins cererea formulată de reclamantă în temeiul art.138 lit.c din legea nr.85/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea apelului reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii.
Astfel, intimata-pârâtă, prin continuarea unei activități ineficiente, a încălcat dispozițiile art.27 din legea insolvenței, dispoziții ce instituie obligativitatea sa de a se adresa tribunalului cu cerere pentru deschiderea procedurii, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Intimata-pârâtă avea obligația (iar nu opțiunea) formulării unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii insolvenței, conform art.27, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorului pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege, interesul acestuia fiind prezumat datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros.
Fapta administratorului debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării evidențiază, prin ea însăși, că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației patrimoniului debitoarei, iar prin conduita sa a acceptat, chiar dacă nu a urmărit, aducerea societății în stare de faliment și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
A susținut apelanta că răspunderea reglementată de art.138 din legea insolvenței este o răspundere contractuală, administratorul fiind considerat culpabil fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul-sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.
De asemenea, a arătat apelanta că neîndeplinirea obligației prevăzute de art.27 din legea insolvenței creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârâtă în alte scopuri, dovedește culpa acesteia în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
S-a susținut că în speță sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale. Astfel, în ceea ce privește existența faptei ilicite, apelanta a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) din lege, intimata-pârâtă având obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Intimata-pârâtă avea obligația (iar nu opțiunea) formulării unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii insolvenței, conform art.27, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.
Fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în exercitarea unui managementul defectuos în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare în stare de insolvență, iar dovada acesteia rezultă implicit din simpla ajungere a debitoarei în incapacitate de plată.
Referitor la prejudiciu, apelanta a precizat că acesta rezultă din chiar tabelul final de creanțe al debitoarei.
În ceea ce privește culpa intimatei-pârâte, apelanta a susținut că izvorul răspunderii este atât delictual cât și contractual, însă în acest caz primează calitatea de mandatar a reprezentantului societății debitoare.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, apelanta-reclamantă a arătat că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres față de prevederile legale ce guvernează și reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți.
Acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale administratorului ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea si neaplicarea legii) și prejudiciul creat creditorilor prin ..
Față de aceste motive din care rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor de atragere a răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte în baza art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii formulată în baza art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006 și obligarea pârâtei la plata sumei datorate conform tabelului definitiv de creanțe.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.466 și următoarele Cod procedură civilă, art.138 lit.c) din legea nr.85/2006 coroborate cu cele ale legii nr.31/1990, ale legii nr.82/1991 și OG nr.92/2003.
În cauză intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
Intimata-pârâtă a depus la dosar un set de înscrisuri medicale.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulare, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Apelanta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte M. (F. F.) M. întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alineat 1 litera c) din legea nr.85/2006, astfel cum rezultă din cererea formulată de aceasta.
Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art.998–999 Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, apelanta-reclamantă având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 249 Noul Cod de Procedură Civilă.
Prin urmare, Curtea va înlătura argumentele aduse de apelanta-creditoare în legătură cu lipsa necesității de a proba toate elementele ce compun răspunderea întemeiată pe art.138 din legea insolvenței (apreciată de recurentă ca fiind o răspundere contractuală) și cu prezumarea culpei administratorului bazată pe mandatul comercial, aceste argumente fiind străine de caracterul delictual al răspunderii speciale a membrilor organelor de conducere.
În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că aceasta trebuia să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) din lege (dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți), acestea fiind limitele învestirii instanței de fond de către apelantă.
Apelanta nu a dovedit, nici în fond și nici în apel, săvârșirea unor asemenea fapte de către intimata-pârâtă. De altfel, și în apel creditoarea s-a limitat la invocarea unor aspecte generale privind angajarea răspunderii, fără o indicare concretă a faptelor săvârșite de intimată. Calitatea acesteia de administrator al debitoarei nu poate duce la concluzia că a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea patrimonială, în lipsa unor probe certe.
Curtea arată că desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății și nu al organelor de conducere, iar apelanta nu a răsturnat această prezumție, nedovedind interesul personal al intimatei-pârâte în continuarea activității comerciale și nici că această continuare a activității ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Dezinteresul intimatei-pârâte în funcționarea normală a societății și managementul defectuos, aspecte invocate de către apelantă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă prevăzută de lit.c) a art. 138; de altfel, apelanta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art.138 lit.c) atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.
De altfel, în ceea ce privește invocarea de către apelantă a nesocotirii de către intimată a obligației de a solicita aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006, Curtea precizează că alin.1 al art.27 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă. Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.
Concluzionând, Curtea apreciază că nerespectarea dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006 nu se circumscrie faptei prevăzute de articolul 138 litera c) din lege și nici nu respectă cerința impusă de acest text ca fapta (omisiunea) să fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Toate motivele de apel invocate de apelantă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) de către intimata-pârâtă.
În concluzie, Curtea constată că apelanta nu a făcut decât dovada prejudiciului. În lipsa dovedirii săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit.c), a raportului de cauzalitate între aceste fapte și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, angajarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din legea nr.85/2006 nu poate fi antrenată.
Prin urmare, hotărârea apelată este legală și temeinică, fiind în concordanță atât cu probele administrare în cauză, cât și cu dispozițiile legale invocate, criticile formulate fiind fără temei.
Ca urmare, în baza art.480 alin.1 Noul Cod de procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr._/04.12.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. (F. F.) M. (CNP_), domiciliată în G., Bld. Dunărea nr.90, ., județ G..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.05.2015.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, P. P. | |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud. E.S.R.
Tehnored.E.S.R.
4 ex/24.06.2015
.>
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: B. A. S.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1298/2015. Curtea de... → |
|---|
