Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 6905/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6905/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 949/33/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 6905
Ședința publică din data de 22 Septembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. S.
JUDECĂTOR: L. D. S.
JUDECĂTOR: S. AL H.
GREFIER: M. N.
Componența prezentului complet de judecată a fost
modificată prin Hotărârea nr. 19/27.03.2014
a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Cluj
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul M. D., împotriva deciziei civile nr. 5773 pronunțate in data de 27.06.2014, în dosarul nr._ al Curții de Apel Cluj, în contradictoriu cu intimații . LIVEZILE P. LICHIDATOR JUDICIAR CII C. S., D. N. Z., având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, pentru care procedura de citare este legal îndeplinită. Contestația in anulare este timbrată cu taxă de timbru de 100 lei. S-a solicitat judecarea cauzei și in lipsa părților.
Curtea, în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591 alin. 4 C.pr.civ., coroborat cu dispozițiile art. 3 pct. 3 și art. 319 C.pr.civ. și 8 din Legea nr. 85/2006, constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentei cauze.
După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară deschise dezbaterile, iar față de absența părților pentru a pune concluzii, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, închide dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând reține că,
P. contestația în anulare formulată la data de 16 iulie 2014, contestatorul M. D. a solicitat instanței anularea deciziei instanței de recurs respectiv decizia nr.5773 din data de 27.06.2014, admiterea recursului cu consecința modificării sentinței civile nr. 3370/05.12.2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr._ în sensul respingerii cererii formulate de lichidatorul judiciar de antrenare a răspunderii în temeiul art. 138, lit. a și d din Legea nr.85/2006.
În motivare se arată că în fapt, la data de 27.06.2014, instanța de recurs a respins ca nefondat recursul reclamantului formulat împotriva Sentinței Tribunalului Specializat Cluj prin care s-a dispus obligarea acestuia, în solidar cu pârâta D. N. Z. la plata pasivului debitoarei . în cuantum de 1.849.513,28 lei.
Apreciază că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, precum și că instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate în cuprinsul cererii de recurs, fiind, în consecință, incidente dispozițiile art. 318 alin.(l) Cod pr. civ.
Arată că apărarea reclamantului a cuprins, în principal, două categorii de argumente: lipsa vreuneia din faptele de la art. 138 litera a și d și lipsa raportului de cauzalitate. In motivare, instanța de recurs a respins ambele categorii de apărări, după cum urmează: în ce privește lipsa raportului de cauzalitate.
Instanța de recurs motivează și reține faptul că în sarcina reclamantului pot fi reținute faptele prevăzute de art. 138 litera a și d și chiar dacă se acceptă că aceste fapte nu au avut menirea de a cauza instalarea insolvenței, în mod cert au contribuit la menținerea și accentuarea ei, prin urmare nu se poate invoca lipsa raportului de cauzalitate.
Reclamantul nu este de acord cu această interpretare și apreciază că este rezultatul unei erori materiale, întrucât nu ține cont de prevederile exprese ale art. 138 care impun, ca și condiție imperativă, ca persoana obligată la plata pasivului, printr-una din faptele prevăzute de textul de lege, să fi cauzat starea de insolventa a debitorului, nicăieri în cuprinsul textului de lege nefăcându-se referire la menținerea și agravarea stării de insolvență.
P. urmare, chiar daca s-ar retine existenta uneia din faptele de la art. 138, trebuie în mod obligatoriu ca aceste fapte să fi cauzat starea de insolventa a debitorului, pentru a se atrage răspunderea unei persoane pentru plata pasivului.
Atât doctrina cat si in practica judiciară au statuat în sensul că, pentru ca administratorul statutar al unei societăți sa poată fi obligat la plata unei părți a pasivului societății, este necesar să se probeze că acesta, prin săvârșirea uneia din faptele prevăzute expres si limitativ de art. 138, (îndeplinind în același timp si condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, culpa si desigur a raportului de cauzalitate) a cauzat starea de insolventa a debitorului. In concluzie, este necesara dovedirea legăturii de cauzalitate dintre fapta prejudiciabila, care este una dintre acțiunile prevăzute in art. 138, si starea de insolventa a debitorului. In cauza de fata rezulta fara îndoiala ca aceste condiții nu sunt îndeplinite, starea de insolventa fiind instalată cu mult înainte ca recurentul să dobândească calitatea de administrator.
Instanța reține că reclamantul a interpretat scoțând din context concluziile raportului de expertiză.
Nu este de acord cu această interpretare, întrucât concluzia expertului este clar exprimată. Astfel, răspunzând la obiectivul stabilit de către instanță, expertul ajunge la concluzia că „starea de insolvență a firmei M. a fost instalată încă de la data de 31.12.2007".
În aceste condiții, în mod greșit s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 138 care dispune că judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Consideră că expertiza efectuată în cauză confirmă apărările, în sensul lipsei legăturii de cauzalitate intre faptele care sunt reținute in sarcina reclamantului si ajungerea debitoarei in starea de insolvență. Reclamantul a susținut că starea de insolvență era prezentă înainte de a dobândi calitatea de administrator, întrucât, conform raportului de inspecție fiscala, in anul 2005, societatea debitoare a avut o cifra de afaceri de 2.800 de lei si un rezultat net al exercițiului financiar de -506 lei. La nivelul anului 2006, cifra de afaceri a fost de 1.794 lei si rezultatul net al exercițiului financiar a fost de -1.248 lei, iar la nivelul anului 2007 situația societății s-a înrăutățit in mod dramatic, cifra de afaceri fiind de 100 de lei si rezultatul net al exercițiului financiar fiind de -1.975.337.
Așadar, dificultatea economica a societății, care in final a generat starea de insolventa a acesteia, era prezenta cu mult înainte ca reclamantul sa dobândească calitatea de administrator al societății. In aceste condiții, și față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, nu se poate retine un raport de cauzalitate intre faptele imputate reclamantului si ajungerea societății in stare de insolventa.
În ce privește fapta de la art. 138 alin. 1 litera a se reține că a reproșat primei instanțe că nu a manifestat rol activ în clarificarea stării de fapt a celor două autoturisme, respingând cererile în probațiune formulate de acesta în legătură cu această chestiune și chiar dacă s-ar accepta susținerile cu privire la cele două autoturisme, aceste argumente nu sunt de natură să ducă la o altă concluzie decât cea a tribunalului.
Reclamantul nu este de acord cu această interpretare și apreciază că este rezultatul unei erori materiale, precum și faptul că instanța a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate de către acesta în cuprinsul cererii de recurs. Astfel, este adevărat că reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe în sensul că s-a respins cererea în probațiune formulată de acesta constând în efectuarea unei adrese către Politia sectorului 1 București, Serviciul de investigare a fraudelor, in scopul lămuririi situației celor doua autoturisme indicate de către lichidator, însă, în același timp, a arătat că în urma unei astfel de cereri efectuate, prin Adresa nr._/27.03.2012 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, s-a arătat faptul că: „Cu privire la autoturismul marca Jeep model Wrangler Rubicon cu . șasiu 1J8GAE4908L526052, vă comunicăm faptul că și acest autoturism face obiectul dosarului penal cu nr. de mai sus, însă din documentele existente la dosar nu există nici un act doveditor în referire la recuperarea acestui autoturism".
Crede că sintagma „nu există nici un act doveditor în referire la recuperarea acestui autoturism" este edificatoare în sensul că nu s-a reușit recuperarea acestui autoturism și că fost acesta nu a fost niciodată predat de către furnizor societății debitoare.
Arată că susținerile reclamantului sunt confirmate de Adresa nr._/27.03.2012 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în care se arată că acest autoturism a fost recuperat și a fost predat pe baza procesului verbal nr. 555/20.01.2010 de către M. SRL reprezentată de contestator către ACTIVE RECOVERY SRL
Poziția reclamantului este confirmată inclusiv de lichidatorul judiciar prin înscrisul intitulat Completarea răspuns la întâmpinare, depus pentru termenul din 19.04.2012, în care lichidatorul arată în mod expres că acest bun a fost valorificat de către creditoare, depunând în copie și actele care dovedesc valorificarea bunului.
Lichidatorul judiciar a arătat că în urma raportului de inspecție fiscal arătat mai sus, s-au stabilit diferențe de TVA de 254.376 lei plus majorări de întârziere aferente perioadei în care reclamantul era administrator statutar, precum și că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, aspecte însușite de prima instanță.
Referitor la inspecția fiscala desfășurata, prima instanță consideră ca trebuie antrenata răspunderea reclamantului deoarece avea calitatea administrator pentru o parte din perioada supusa controlului, iar instanța de recurs a fost de acord cu această interpretare.
Reclamantul nu este de acord și apreciază că este rezultatul unei erori materiale, precum și faptul că instanța a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate de către acesta în cuprinsul cererii de recurs, întrucât, deși raportul a fost întocmit la data de 30.10.2008, perioada supusa controlului a fost in realitate cuprinsa intre 01.01.2003 si 30.09.2008. Reclamantul a dobândit calitatea de asociat si administrator prin Hotărârea nr. 1 din 13.03.2008, modificările fiind înscrise in Registrul Comerțului la data de 02.06.2008, de-abia de la aceasta din urma data exercitând funcția de administrator.
Faptul că reclamantul a exercitat calitatea de administrator doar ulterior datei de 02.06.2008 rezultă inclusiv din actele depuse de lichidator la precizarea din 13.12.2011. Astfel, actele ulterioare datei de 02.06.2008 au fost semnate de acesta, ca de exemplu Convenția de credit nr. 87/06.06.2008 împreună cu cele 8 acte adiționale intitulate Addendum, Contractul de garanție reală mobiliară nr. 101/ 06.06.2008, pe când actele anterioare acestei date și ulterior Hotărârii nr. 1/13.03.2008 au fost semnate de pârâta D., ca de exemplu, Convenția de credit nr. 58/04.04.2008, Contractul de garanție reală mobiliară nr. 61/04.04.2008.
Crede că o dovadă elocventă a faptului că a exercitat calitatea de administrator doar ulterior datei de 02.06.2008 rezultă și din următoarea împrejurare: Convenția de credit nr. 58/04.04.2008 a fost semnată de vechiul administrator, pârâta D., deși, dacă s-a urma interpretarea instanței, aceasta, fiind semnată după data de 13.03.2008, ar fi trebuit să fie semnată de subsemnatul. Actul adițional nr. 1 la aceasta convenție, intitulat Addendum nr. 1 a fost încheiat la data de 18.04.2008, deci ulterior Hotărârii nr. 1/13.03.2008 și cu toate acestea a fost semnat de pârâta D..
În ce privește restul actelor adiționale, nr. 2 din 04.07.2008, nr. 3 din 31.08.2008, nr. 4 din 15.10.2008, nr. 5 din 30.11.2008, nr. 6 din 23.01.2009, acestea au fost semnate de subsemnatul, fiind ulterioare datei de 02.06.2008, când reclamantul a început să exercit calitatea de administrator al debitoarei.
P. urmare, dacă ar fi corectă interpretarea instanței, ar însemna ca, ulterior datei de 13.03.2008, când prima instanță reține că a dobândit calitatea de administrator, toate actele societății să fie semnate de reclamant. Or, nu a fost deloc așa, iar exemplul de mai sus este elocvent, în sensul că acte adiționale la aceeași convenție de credit au semnat diferențiat în raport de data de 02.06.2008, respectiv actele anterioare acestei date au fost semnate de pârâta D., iar actele ulterioare acestei date au fost semnate de acesta.
În ce privește raportul de inspecție fiscală, după cum este evidențiat in cuprinsul său, s-a stabilit un impozit pe profit suplimentar in cuantum de 406.625 lei si o diferența de TVA in cuantum de 389.300 lei, sume la care s-au calculat dobânzi si penalități de întârziere. La un studiu detaliat al raportului de inspecție fiscala, se poate insa constata faptul ca o mare parte din sumele reținute cu titlu de obligații de plata in sarcina . sunt aferente anului 2007 si respectiv perioadei in care reclamantul nu avea calitatea de asociat sau administrator al societății.
Astfel, referitor la impozitul pe profit, la nivelul anului 2007 s-a stabilit cu ocazia inspecției fiscale o diferența de impozit pe profit de 406.625 lei, respectiv suma integrala reținuta cu acest titlu potrivit raportului de inspecție fiscala. Având in vedere ca aceasta obligație de plata a fost calculata pentru operațiuni desfășurate in cursul anului 2007, rezulta fara niciun dubiu faptul ca nu poate fi analizata răspunderea sa patrimoniala legat de acest aspect, având in vedere ca la acea data nu avea niciun fel de funcție in cadrul societății debitoare.
Referitor la suma cu titlu de diferența de TVA, raportându-ne strict la încadrarea în timp a actelor care au generat obligațiile suplimentare de plata, se poate observa ca la nivelul anului 2008, acestea sunt în cuantum de 254.376 lei debit principal și 34.767 lei majorări de întârziere, fapt confirmat și prin expertiza contabilă efectuată în cauză.
Din toate cele expuse mai sus, rezulta ca din suma totala de 953.821 lei stabilita in urma inspecției fiscale, doar suma de 254.376 lei este aferenta anului 2008, respectiv perioadei in care reclamantul conform susținerilor primei instanțe, avea calitatea de administrator al debitoarei. Referitor la aceasta suma, reprezentând diferența de TVA, fapta care rezulta din raportul de inspecție fiscala este ca pentru sumele cu titlu de avans menționate in cuprinsul raportului nu au fost emise facturi fiscale si nu a fost colectat TVA.
Însă după cum a arătat mai sus, acesta a exercitat funcția de administrator doar ulterior datei de 02.06.2008. In dovedirea acestui aspect, a arătat că la data de 13.03.2008, prin Hotărârea nr. 1, foștii asociați Kinal C. A. si N. Z. au hotărât retragerea lor din societate si preluarea acesteia de către contestator. Tot prin acest act, s-a procedat la numirea sain calitate de administrator si in consecința la modificarea statutului societății. Cu toate acestea, aceste formalități au produs efecte juridice doar începând cu data de 02.06.2008. La aceasta data, prin încheierea nr. 8876 din dosar_/18.03.2008, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Cluj a admis cererea privind înscrierea de mențiuni privitoare la aceste aspecte in registrul comerțului, cu retragerea foștilor administrator si numirea mea in aceasta calitate. De asemenea, s-a admis depunerea la Registrul Comerțului a actului constitutiv actualizat, cuprinzând toate aceste schimbări. De-abia ulterior datei Încheierii nr. 8876 din 02.06.2008, a început sa exercite funcția de administrator a acestei societăți. P. la acea data, toate funcțiile de administrare au fost exercitate de către fosta administrație a societății.
Faptul că doar ulterior acestei date a început să exercite funcția de administrator rezultă din faptul că toate actele încheiate înainte de 02.06.2008 - când s-au operat modificările la ORC sunt semnate de fosta conducere, de exemplu, contract de garanție reală mobiliară din 04.04.2008, convenție de credit.
De asemenea, faptul că reclamantul s-a ocupat de administrarea societății doar după data de 02.06.2008 rezultă și din actele depuse la Precizarea din 15.12.2011, respectiv Convenția de credit nr. 87/06.06.2008 și cele 6 acte adiționale fiind semnate de acesta, însă Convenția de credit nr. 58/04.04.2008, deci ulterior Hotărârii nr. 1/13.03.2008 când reclamantul a dobândit calitatea de administrator, a fost semnată de pârâta D. Szuszana, după cum a arătat mai sus.
În aceste condiții, reclamantul nu exercita funcția de administrator la data emiterii facturilor proforma, toate acestea fiind emise anterior datei la care a preluat funcția de administrator. In consecința, nu poate fi angajata răspunderea sa pentru necorecta tinere a contabilității sub aspectul necolectării de TVA pentru sumele percepute cu titlu de avans si consemnate in aceste facturi pro forma.
De asemenea, este de remarcat faptul ca necolectarea de TVA pentru sumele încasate cu titlu de avans, prin neemiterea de facturi fiscale, nu constituie o fapta care, in esența sa, sa aiba aptitudinea de a genera starea de insolventa a debitoarei. Astfel, sumele respective au intrat in contul societății debitoare, având aptitudinea de a fi utilizate in scopul desfășurării activității sale curente. La niciun moment, prin neemiterea de facturi fiscale pentru sumele in discuție, nu s-a generat o obligație de plata in sarcina societății debitoare, care sa duca la concluzia ca acest fapt ar fi putut contribui la ajungerea societății in stare de insolventa. Așadar, pe baza acestui fapt nu se poate afirma ca respectiva fapta a cauzat starea de insolventa a debitoarei, condiție esențiala, prevăzuta in mod expres de art. 138 al. 1 din Legea 85/2006, fara de care nu se poate retine antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului societății.
Nu în ultimul rând, învederează că a criticat sentința Tribunalului Specializat Cluj din prisma mai multor motive, toate fiind circumscrise art. 304 pct.9 Cod pr. civ., iar, în acest caz, instanța avea obligația de a se pronunța asupra fiecăruia, arătând, în cazul respingerii recursului, de ce hotărârea instanței de fond nu este dată cu aplicarea greșită a legii, pentru fiecare motiv în parte.
Faptul că instanța de control judiciar nu a făcut o analiză completă a motivelor invocate de către reclamant în cuprinsul cererii de recurs consideră că constituie o împrejurare care justifică admisibilitatea prezentei contestații în anulare în temeiul art. 318 Cod pr. civ.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea prezentei contestații în anulare, astfel cum aceasta a fost formulată.
Analizând contestația formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
P. decizia civilă nr.5773 din 27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr._, a fost respins recursul declarat de M. D. împotriva sentinței civile nr. 3370 din 05.12.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost menținută în întregime.
Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:
„Cererea formulată de reclamant, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei ., a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata întregului pasiv al debitoarei, motivat pe faptul că în cauză ar fi incidente disp. art. 138 alin. 1 lit. a și d din Legea nr. 85/2006.
La data de 22.06.2011 lichidatorul judiciar a depus la dosarul cauzei un înscris intitulat „Precizări” la cererea de chemare în judecată, arătând că valoarea pasivului pentru care se impune angajarea răspunderii pârâtei se ridică la suma de 1.932.294,84 lei, sumă ce reprezintă întregul pasiv al debitoarei.
Reclamantul a mai susținut că i-au fost comunicate de către creditoarea . IFN SA informații legate de autoturismul VW Touareg cumpărat în leasing de către debitoare, autoturism ce a fost vândut de către creditoare și, pe cale de consecință, pasivul pentru care se solicită antrenarea răspunderii se diminuează cu această sumă de 82.781,56 lei, solicitându-se, în final, antrenarea răspunderii administratorului statutar D. N. Z. pentru suma de 1.849.513,28 lei.
La data de 22.06.2011 reclamantul a formulat cerere de angajare a răspunderii și implicit de suportare a pasivului debitoarei în cuantum de 1.849.513,28 lei împotriva pârâtului M. D., cerere înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului Specializat Cluj.
Cererea a fost întemeiata pe prevederile art. 138 lit. a si d din Legea 85/2006. In motivarea cererii, lichidatorul judiciar a arătat ca in urma unui raport de inspecție fiscala efectuat si finalizat cu decizia de impunere nr. 918 din data de 30.10.2008, s-au stabilit in sarcina debitoarei obligații suplimentare de plata de 953.821 lei compuse din: diferența de TVA de 89.300 lei și 53.208 lei majorări de întârziere, din care suma de 254.376 lei plus majorări de întârziere este aferentă perioadei în care pârâtul era administratorul societății, precum si impozit pe profit suplimentar in suma 406.625 lei și 102.063 lei majorări de întârziere, calculat ca urmare a unor operațiuni efectuate in cursul anului 2007. Lichidatorul judiciar a arătat ca se impune antrenarea răspunderii pârâtului data fiind calitatea sa de administrator statutar pentru o parte din perioada ce a făcut obiectul controlului.
In al doilea rand, lichidatorul a arătat ca bunurile care potrivit evidentei contabile a societății figurează ca fiind in patrimoniul acesteia nu au putut fi identificate, motiv pentru care se prezuma ca au fost folosite de administratorul statutar in interes personal.
Ulterior, la data de 13.12.2011 lichidatorul judiciar a depus anumite precizări raportat la pârât, în care a reținut în esență faptul că săvârșirea faptelor de la art. 138 lit. a) și d) rezultă și din faptul că există erori de înregistrare în contabilitatea societății.
Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, cei doi pârâți fiind obligați, în solidar, la plata întregului pasiv rămas neacoperit, apreciindu-se că cele relevate de reclamant intră sub incidența prev. art. 138 alin. 1 lit. a și d din LPI.
Primul motiv de recurs invocat de pârâtul M. D. este legat de faptul că în speță nu există un raport de cauzalitate între faptele imputate acestuia și starea de insolvență. În susținerea acestei critici, se arată că prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond se arată în mod clar faptul că starea de insolvență era instalată încă de la data de 31.12.2007, deci înainte ca pârâtul să dobândească calitatea de administrator.
Consideră că expertiza efectuată în cauză confirmă apărările sale, în sensul lipsei legăturii de cauzalitate intre faptele care sunt reținute in sarcina pârâtului si ajungerea debitoarei in starea de insolvență. Pârâtul a susținut că starea de insolvență era prezentă înainte de a dobândi calitatea de administrator, întrucât, conform raportului de inspecție fiscala, in anul 2005, societatea debitoare a avut o cifra de afaceri de 2.800 de lei si un rezultat net al exercițiului financiar de -506 lei. La nivelul anului 2006, cifra de afaceri a fost de 1.794 lei si rezultatul net al exercițiului financiar a fost de -1.248 lei, iar la nivelul anului 2007 situația societății s-a înrăutățit in mod dramatic, cifra de afaceri fiind de 100 de lei si rezultatul net al exercițiului financiar fiind de -1.975.337 lei.
Continuându-se raționamentul, se punctează că inexistența raportului de cauzalitate rezultă din raportul de expertiză sub dublu aspect:
-în primul rând, anterior încheierii contractului de cesiune din 12.03.2008 - care oricum nu reprezintă data de la care pârâtul a administrat societatea, după cum a arătat pe larg prin poziția susținută în fața primei instanțe - exista deja o creanță mult peste creanța - prag, respectiv diferența de 134.924 lei TVA și majorări de întârziere de 18.441 lei. P. urmare, chiar și numai din acest punct de vedere, lipsește raportul de cauzalitate cerut în mod imperativ de art. 138
-în al doilea rând, expertul concluzionează în mod expres, răspunzând primului obiectiv trasat de instanță, faptul că „starea de insolventă a firmei M. SRL a fost instalată încă de la data de 31.12.2007"".
P. urmare, nu înțelege cum prima instanță poate dispune angajarea răspunderii pârâtului, în condițiile în care starea de insolventă era instalată cu mult înainte ca pârâtul să dobândească calitatea de administrator, indiferent la ce dată ne-am raporta, respectiv 13.03.2008 așa cum reține instanța sau 02.06.2008, cum a susținut pârâtul.
Curtea constată că această critică nu poate fi validată, corect relevând lichidatorul judiciar că toate faptele ce au fost reținute în sarcina pârâtului, așa cum rezultă și din considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează, chiar dacă se acceptă că nu au avut menirea de a cauza instalarea insolventei, în mod cert au contribuit la menținerea si accentuarea ei, prin urmare nu se poate invoca lipsa raportului de cauzalitate.
Faptul ca starea de insolvență a societății M. SRL s-a instalat încă din anul 2007 nu poate constitui un motiv exonerator de răspundere pentru parat, dimpotrivă, la data numirii lui ca administrator ar fi avut obligația sa realizeze o verificare a situație patrimoniului debitoarei si sa dea o descărcare de gestiune fostului administrator, ceea ce ar fi presupus o analiza riguroasa a situației financiare a societății.
În acest context, se ridică întrebarea de ce nu a acționat pârâtul în sensul formulării unei cereri de deschidere a procedurii, din moment ce susține acum că faptele sale nu au avut nimic de a face cu situația de dificultate financiară a debitoarei și că a fost de bună credință, acționând exclusiv în interesul societății.
În acest sens, sunt edificatoare actele de dispoziție efectuate cu privire la active, cele mai relevante fiind angajarea și continuarea raporturilor juridice ale debitoarei, în ceea ce privește contractele de credit și de leasing pentru achiziționarea a două autovehicule, Wolkswagen Tuareg si Jeep Wrangler Rubicon, care nici măcar nu au intrat în patrimoniul debitoarei, așa cum susține însuși recurentul.
Dacă debitoarea se afla în dificultate încă de la momentul preluării funcției de către pârât, o astfel de atitudine nu este justificată nici din punct de vedere economic și nici juridic, prin actele de dispoziție ale acestuia, camuflându-se starea de insolvență, despre care se susține că era deja instalată, și cauzându-se agravarea ei, crescând semnificativ gradul de îndatorare a societății.
În plus, Curtea are serioase rezerve asupra manierei în care recurentul interpretează probațiunea administrată, concluziile expertului contabil fiind scoase din întregul context în care ele au fost prezentate și încercându-se denaturarea realității.
Astfel, specialistul a indicat că în bilanțul prescurtat la data de 31.12.2007 al debitoarei, la rd. 08, indicatorul economic „ Casa si conturi la banci" sumele disponibile sunt egale cu 122.160 lei, din care 121.353,21 lei se afla in conturi la banci. Acest sold ar fi trebuit însă să fie confirmat si de un extras de cont bancar, pentru a verifica realitatea acestor sume. Indicatorul „ Datorii: Sumele care trebuie plătite . pana la un an" sunt de 79.350 lei. In acest caz, debitorul dispune de sume cash cu care poate plăti datoriile ajunse la scadență.
Totodată, se mai arată că, în cursul lunii decembrie 2007, soldul contului 4551 „Sume datorate asociaților" este adus la zero printr-o operațiune contabila în corespondenta cont Debitori „ Facturi avans". Astfel, se stinge datoria fata de asociat în sumă de 5.392.650 lei. Este o operațiune contabila pentru care este necesara o clarificare, opinându-se în sensul în care ea „ ascunde „ sumele datorate de firma către asociat, iar în acest caz starea de insolvență este instalată încă de la data de 31.12.2007.
Apoi, expertul subliniază că situația activelor, datoriilor si capitalurilor proprii la 30 iunie 2008 este întocmită pe baza balanței de verificare iunie 2008, de remarcat fiind faptul ca suma de 5.392.650 lei este din nou preluata in contul „Sume datorate asociaților", fără să existe o continuitate a sumelor preluate in conturile contabile, fiind evident, potrivit Situațiilor financiare depuse la DGFP Cluj si a Balanțelor de verificare lunare existente la dosarul cauzei, că debitoarea nu a condus o evidență contabilă în conformitate cu Legea contabilității 82/1991 republicata cu modificările si completările ulterioare.
Așadar, Curtea reține că concluziile expertului se bazează pe materialul probator insuficient care i-a fost predat, aceasta fiind și motivul termenelor de judecată succesive acordate la fond (expertul fiind numit la 8.12.2012, raportul fiind depus la 2.09.2013), în contextul în care pârâtul, în calitate de administrator statutar în funcție la momentul deschiderii procedurii, nu a predat nici până în prezent întreaga documentație contabilă.
La dosarul cauzei au existat doar balanțele de verificare luna martie 2008, aprilie 2008, mai 2008, aceasta din urmă nefiind lizibilă, iar părțile nu au procedat la completarea materialului documentar solicitat de expertul contabil, în sensul prezentării documentelor justificative primare, astfel încât orice concluzie pertinentă referitoare la situația patrimonială reală a societății, la un moment sau altul, este imposibil de tras.
Cea de-a doua critică adusă de pârât se centrează în jurul ideii conform căreia în mod greșit a fost reținută incidența prev. art. 138 lit. a din LPI, arătându-se, referitor la bunurile care in susținerile lichidatorului judiciar nu pot fi găsite, că este vorba de două autoturisme care au făcut obiectul a doua contracte de leasing, finanțate prin OTP LEASING:
Autoturismul Volkswagen Touareg a fost predat de pârât către finanțator, însă executorul judecătoresc care a ridicat autoturismul nu i-a dat procesul verbal, promițându-i ca acesta îi va fi inmanat cand va preda si al doilea autoturism. Susținerile pârâtului sunt confirmate de Adresa nr._/27.03.2012 emisă de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în care se arată că acest autoturism a fost recuperat și a fost predat pe baza procesului verbal nr. 555/20.01.2010 de către M. SRL reprezentată de pârât către ACTIVE RECOVERY SRL
Despre autoturismul Jeep Wrangler Rubicon, se arată că într-adevăr nu a fost predat, însă motivul nepredării nu îl constituie faptul că el ar fi fost folosit în interes personal, cum susține lichidatorul, ci pentru că autoturismul nu a fost niciodată predat de către furnizor societății M., respectiv pârâtului. In acest scop, Politia sectorului 1 București a procedat la demararea unei anchete, cu ocazia căreia a fost audiat dl. Kinal C.-A., reprezentantul ., care a recunoscut cu ocazia audierii faptul că mașina nu a fost niciodată predată către societatea pârâtă.
În acest context, se reproșează primei instanțe că nu a manifestat rol activ în clarificarea stării de fapt, respingând cererile în probațiune formulate în legătură cu această chestiune.
Chiar dacă s-ar accepta susținerile recurentului referitoare la cele două autoturisme, Curtea ia act de faptul că aceste argumente nu sunt de natură să ducă la o altă concluzie decât cea a tribunalului.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu se răspunde pertinent acuzațiilor judecătorului sindic în sensul în care, deși s-a recunoscut faptul că bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing nu a intrat niciodată în patrimoniul debitoarei, pârâții nu au făcut dovada faptului că au încercat să intre în posesia acestui autoturism, starea de pasivitate de recurentului, după data la care acesta a dobândit calitatea de administrator statutar, față de faptul că acest activ, pentru dobândirea căruia societatea s-a îndatorat excesiv, a fost folosit de o terță persoană, justificând angajarea răspunderii sale în condițiile prev. de art. 138 alin.1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Apoi, Curtea reține că acesta nu este singurul temei în baza căruia s-a apreciat că în cauză este incident acest text legal.
Astfel, recurentul nu face nicio referire la celelalte active înregistrate în bilanț și a căror situație nu a fost lămurită nici măcar în cursul procesului.
Ceea ce s-a reproșat pârâților de către judecătorul sindic este faptul că, din analiza documentelor puse la dispoziția practicianului în insolvență, precum și din cuprinsul bilanțului contabil aferent anului 2007 postat pe site-ul Ministerului de Finanțe, debitoarea figurează la capitolul total active circulante cu suma de 8.728.015 lei iar în bilanțul contabil aferent aceluiași an, pus la dispoziție de Banca Italo Romena, creditor în procedură, bilanț utilizat de către debitoare pentru accesarea unor credite, la același capitol figurează suma de 103.727 lei.
Apoi, s-a constatat că la momentul încetării calității de administrator statutar a pârâtei D. în bilanțul contabil, în contul 409 furnizori debitori, era înregistrată suma de 10.050.247,94 lei, sumă pentru care nu s-a făcut dovada unor demersuri de recuperare din partea administratorului statutar, această sumă apărând înregistrată în contabilitatea debitoarei și la momentul la care a dobândit calitatea de administrator statutar recurentul.
În plus, in balanța lunii martie 2008 figurează ca si clienți neîncasați suma de 71.773,07 lei, in luna aprilie suma de 193.391,65 lei, iar în mai, 249.756,79 lei. Lichidatorul a arătat și că, deși nu se justifica prin rulajul lunii iunie 2008, soldul contului 411 clienți scade la suma de 1421 lei, niciunul dintre pârâți neîntreprinzând vreun demers pentru recuperarea acestor sume de la proprii debitori.
Așa fiind, se justifică pe deplin concluzia tribunalului, în sensul în care aceste fapte, corelate cu împrejurarea nepredării complete a documentelor contabile, intră sub incidența prev. art. 138 lit. a, respectiv folosirea bunurilor debitoarei, în sens larg, în interesul unor terțe persoane fizice sau juridice.
Nu în ultimul rând, de remarcat este că recurentul nu a dezvoltat nici o critică referitoare la faptul că, în balanța lunii martie 2009, figurează înscrise sume reprezentând avansuri acordate furnizorilor de imobilizări corporale, în cuantum de 383.613,45 lei, nefiind justificată cu documente contabile legalitatea acordării acestor avansuri și nici că aceste avansuri au fost recuperate prin livrarea de mărfuri.
Totodată, s-a impus a se preciza faptul că în balanța aferentă lunii martie 2008 apare înregistrată suma de 282.499,98 lei reprezentând stocuri, sumă care apare înregistrată și anterior acestei date, iar pârâții nu i-au prezentat practicianului în insolvență documente justificative prin care să rezulte modul în care au ieșit din patrimoniul persoanei juridice aceste stocuri, faptul că acestea au fost folosite în interesul societății, în condițiile în care bunurile nu au fost puse la dispoziția practicianului pentru a fi valorificate.
Chiar dacă existența acestor stocuri era inițial înregistrată în contabilitatea debitoarei în perioada în care pârâta avea calitatea de administrator statutar, aceeași componență a stocurilor apare înregistrată ulterior și în perioada în care pârâtul a deținut calitatea de administrator statutar.
Pe de altă parte, judecătorul sindic corect a imputat pârâtului și faptul că, în balanța lunii mai 2008, perioadă în care acesta a deținut calitatea de administrator statutar, în balanță figurează mijloace de transport în cuantum de 537.955 lei și amortizări în cuantum de 40.529 lei, iar în balanța din luna iunie aceluiași an figurează suma de 239.035,67 lei și amortizări în cuantum de 12.294,51 lei, fără a fi evidențiate rulajele pe parcursul acestor luni.
In concluzie, in lipsa prezentării documentelor justificative ale utilizării acestor active în interesul social, in mod corect s-a reținut de către instanța incidența art. 138 lit.a. Intimatul subliniază corect că nici in faza recursului, paratul-recurent nu aduce probe noi care sa răstoarne prezumția folosirii bunurilor aparținând societatii, in interes personal sau al altor persoane.
Apoi, un alt motiv de recurs se cantonează pe greșita reținere a datei de la care pârâtul-recurent și-a exercitat efectiv mandatul, aceasta în contextul celor relevate de neconcordanțele existente în contabilitatea debitoarei, al corectei individualizări a pasivului imputabil fiecăruia dintre pârâți și, implicit cu privire la răspunderea solidară.
În ce privește fapta de la art. 138 litera d, instanța reține faptul că în contabilitatea debitoarei existau erori comise în perioada în care pârâta D. era administrator statutar, care se impuneau a fi rectificate de pârât în momentul dobândirii calității de administrator.
Recurentul nu este de acord cu aceste susțineri întrucât, deși raportul de inspecție fiscală, una dintre probele în temeiul cărora s-a constatat incidența în cauză a lit. d a art. 138, a fost întocmit la data de 30.10.2008, perioada supusa controlului a fost in realitate cuprinsa intre 01.01.2003 si 30.09.2008. Se mai susține că pârâtul a dobândit calitatea de asociat si administrator prin Hotărârea nr. 1 din 13.03.2008, modificările fiind înscrise in Registrul Comerțului la data de 02.06.2008, de-abia de la aceasta din urma data pârâtul exercitând funcția de administrator.
Astfel, se punctează că numai actele ulterioare datei de 02.06.2008 au fost semnate de pârât, ca de exemplu Convenția de credit nr. 87/06.06.2008 împreună cu cele 8 acte adiționale intitulate Addendum, Contractul de garanție reală mobiliară nr. 101/06.06.2008, pe când actele anterioare acestei date și Hotărârii nr. 1/13.03.2008 au fost semnate de pârâta D., ca de exemplu, Convenția de credit nr. 58/04.04.2008, Contractul de garanție reală mobiliară nr. 61/04.04.2008.
Curtea urmează a invalida și aceste susțineri, reținând că în mod corect a statuat tribunalul în sensul în care, începând cu data de 13 martie 2008, pârâtul a dobândit calitatea de administrator statutar și în care, în această calitate, avea obligația să exercite atribuțiile specifice în interesul persoanei juridice, respectiv a debitoarei.
Aceasta întrucât prin hotărârea adoptată de adunarea generală a asociaților debitoarei din 13 martie 2008 a avut loc și cesiunea părților sociale deținute de către Kinal C. și pârâta D. N. Z. către pârâtul M. D., iar actul de cesiune produce efecte între părțile contractante de la data încheierii acestuia, înregistrarea în registru făcându-se doar în scop de opozabilitate față de terți.
Împrejurarea că cei doi pârâți nu au înțeles să se conformeze acestor exigențe este încă o dovadă a conivenței frauduloase între aceștia, în vederea golirii de conținut a patrimoniului societar. În plus, dacă susținerile recurentului sunt reale, înseamnă că pentru perioada 13.03.2008-2.06.2008, acesta este vinovat pentru că a lăsat să i se uzurpe prerogativele de administrator, răspunzând solidar, alături de administratorul de fapt din acea perioadă.
Apoi, această polemică nu este de natură să demonteze acuzațiile aduse celor doi sau corecta reținere a prev. art. 138 alin. 4 din LPI.
Aceasta deoarece practicianul în insolvență a relevat în cuprinsul cererii, printre altele, faptul că informațiile furnizate pe site-ul Ministerului de Finanțe aferente bilanțului contabil pe anul 2007 nu corespundeau cu înregistrările făcute în bilanțul contabil aferent aceluiași an comunicat de către creditoarea Banca Italo Romena, bilanț care a fost utilizat de către debitoare pentru analizarea și accesarea unor credite de la instituția financiară, unul dintre acestea fiind contractat în perioada în care recurentul își exercita prerogativele.
Se mai impune a se preciza că balanțele de verificare aferente lunilor martie, aprilie 2008 au fost semnate de către pârâta D. N. Z., iar începând cu luna mai 2008 balanțele au fost semnate de către pârâtul M. D., astfel încât existența unor erori în contabilitatea persoanei juridice, erori comise în perioada în care pârâta era administrator statutar, se impuneau a fi rectificate, în condițiile prevăzute de lege, de către pârât la momentul la care acesta a preluat calitatea de administrator, în caz contrar fiind direct responsabil de neținerea contabilității în conformitate cu legea.
D. fiind contextul factual al cauzei, concluzia tribunalului conform căreia faptele reținute în sarcina pârâților sunt de natură să impună angajarea răspunderii acestora pentru pasivul debitoarei nerecuperat, în condițiile în care nu se poate stabili prejudiciul cauzat de fiecare dintre cei doi pârâți, este corectă. Calitatea de administrator pe care aceștia au deținut-o în perioade succesive justifică angajarea răspunderii în condițiile stării de pasivitate de care au dat dovadă în nerecuperarea creanțelor de la terți, în nedovedirea cu documente justificative a momentului sau a faptului ieșirii din patrimoniul persoanei juridice a unor bunuri cu care debitoarea era înregistrată în evidența contabilă anterior datei de 13 martie 2008 și respectiv ulterior acestei date.
În ceea ce privește statuările referitoare la incidența lit. d a art. 138, Curtea ia act de faptul că și acestea sunt făcute în acord cu starea de fapt dovedită prin probațiunea administrată, apărările recurentului fiind nefondate.
Astfel, acesta susține, în contextul celor reținute în urma inspecției fiscale, că din suma totală de 953.821 lei, doar cea de 254.376 lei este aferenta anului 2008, respectiv perioadei in care pârâtul, conform susținerilor primei instanțe, avea calitatea de administrator al debitoarei. Referitor la aceasta suma, reprezentând diferența de TVA, fapta care rezulta din raportul de inspecție fiscala este ca pentru sumele cu titlu de avans menționate in cuprinsul raportului nu au fost emise facturi fiscale si nu a fost colectat TVA. Or, se relevă că pârâtul nu exercita funcția de administrator la data emiterii facturilor proforma.
De asemenea, se indică că necolectarea de TVA pentru sumele încasate cu titlu de avans, prin neemiterea de facturi fiscale, nu constituie o fapta care, in esența sa, sa aiba aptitudinea de a genera starea de insolventă a debitoarei.
O primă precizare necesară în contextul acestor critici este legată de faptul că, așa cum s-a indicat în cele ce preced, Curtea a achiesat considerentelor conform cărora pârâtul a devenit administrator la 13.03.2008. În plus, rămân valabile cele redate anterior, în sensul în care poziția recurentului nu este în măsură să ducă la admiterea recursului, neținerea contabilității în condiții legale fiind o faptă probată nu numai prin conținutul RIF, ci prin toate celelalte argumente ale lichidatorului și ale expertului contabil, primul și cel mai relevant fiind legat de faptul că nu a fost predată întreaga documentație contabilă, deși recurentul avea această obligație legală.
Mai mult, puținele documente prezentate lichidatorului de către administratori erau diferite sub aspectul indicatorilor financiari cu cei evidențiați in documentele contabile prezentate băncii in vederea obținerii creditului si fata de cei raportați organelor fiscale, expertul sesizând și faptul că indicatorii economico financiari din Bilanțul prescurtat la data de 31.12.2007, diferă de indicatorii preluați in Situația activelor de la data de 30.06.2008 in coloana indicatorilor la data de 01.01.2008 (indicatorii de la 31.12.2007 trebuie sa fie egali cu cei de la 01.01.2008).
Apoi, raportul de expertiză relevă și faptul că preluarea sumelor precedente in balanța de verificare a lunii mai 2008 si iunie 2008 este eronată, deoarece nu exista continuitate la preluarea sumelor precedente.
Intimatul a subliniat corect faptul că legea prevede expres ca răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității ii revine administratorului care gestionează societatea, iar in lipsa registrelor contabile sau a altor evidente si raportări obligatorii prevăzute de lege si conforme cu legea, care să facă posibilă verificarea modului in care au fost utilizate sumele din contul societății, ori determinarea si identificarea activelor din patrimoniul ei, se prezumă ca exista fapta ilicită, săvârșită cu intenție de către administrator, prezumție care nu a fost înlăturată în cauză.
Pârâtul mai susține că nu există raport de cauzalitate între ilicitul imputat, raportat la perioada mandatului său, și ajungerea entității în stare de insolvență .
Această apărare nu poate fi însă reținută, deoarece evidențele contabile trebuie să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului. Numai astfel creditorii, direct interesați în reconstrucția promptă și completă a patrimoniului debitoarei, sunt protejați față de datornicii care nu respectă regulile de afaceri privitoare la conducerea evidențelor contabile în mod corect.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectivă fundamentă doar pe culpa intențională dovedită. Utilizarea prezumțiilor simple în mecanismul probațiunii este însă compatibilă cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunțat în sensul că „refuzul părții de a remite instanței documentele de comerț sau corespondența comercială poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumții judiciare.
Refuzul predării evidenței contabile poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul să-și întemeieze prezumții determinante în acest sens, dacă motivarea sub aspectul prezumțiilor judiciare este pertinentă, completă, întemeiată, omogenă și convingătoare.
Jurisprudența a considerat că nepredarea documentelor contabile, chiar după repetate somații, ori nepredarea acestor documente după aproape un an de la deschiderea procedurii, nereconstituirea lor completă și nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce că evidența contabilă nu a fost corect întocmită ori a fost distrusă.
În acest context, susținerea conform căreia nefurnizarea datelor cu privire la activul patrimonial nu intră sub incidența prev. art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006, faptele imputate pârâtului neavând caracter intențional și neaflându-se în legătură de cauzalitate cu insolvența, nu poate fi validată de Curte.
Nepredarea documentelor contabile după repetate somații, nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt în speță indicii semnificative pe care Curtea să-și poată întemeia prezumțiile judiciare că evidența contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă în scopul ascunderii unor active și că între această faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență există un raport clar de cauzalitate.
P. neconformitatea „lato sensu” a ținerii contabilități a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori și elemente ale activului patrimonial, cu atât mai mult cu cât folosirea elementelor de activ în interesul societății ar fi permis stingerea pasivului, având o valoare superioară acestuia.
P. urmare, creditorii, direct interesați în reconstrucția promptă și completă a patrimoniului debitoarei, au fost prejudiciați neavând acces la înscrisurile sau documentele care aveau destinația să asigure informarea despre starea economică și deciziile persoanei morale și care le-ar fi permis să acționeze în vederea acoperii pasivului sau a limitării acestuia.
Mai mult, pârâtul nu a predat activele și nici nu a dovedit modalitatea de ieșire din patrimoniul debitoarei a lor, nejustificând nici destinația pe care a dat-o disponibilităților bănești evidențiate în balanța de verificare din 31.03.2009.
Văzând și cele expuse anterior, cu referire la reținerea incidenței prev. art. 138 alin. 4 din LPI, fiind întrunite condițiile de fond și formă pentru antrenarea răspunderii solidare a executivului, prima instanță în mod corect a admis acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, recursul urmând a fi respins.”
Contestatorul, prin contestația în anulare formulată, a susținut că decizia instanței de recurs este nelegală întrucât este rezultatul unor greșeli materiale și nu analizează toate motivele de recurs invocate, fără, însă, a menționa care sunt aceste motive de casare sau modificare a hotărârii neanalizate.
Curtea reamintește că potrivit art. 318 C., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Este cunoscut, însă, faptul că dispozițiile legale enunțate anterior vizează doar erorile materiale care înseamnă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite; prin urmare, greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
În speță se constată că ipoteza normei legale instituită de legiuitor prin dispozițiile legale amintite mai sus nu este întrunită. Astfel, contestatorul susține în principal că eroarea materială a instanței de recurs constă în soluționarea cauzei aplicând greșit normele procedurale care vizează dispozițiile referitoare la antrenarea răspunderii personale a administratorului statutar al debitoarei fundamentate pe prevederile art.318 C..
Din cuprinsul deciziei contestate, Curtea reține că instanța de recurs a făcut o analiză pertinentă a îndeplinirii condițiilor art.138 din LPI prin raportare la principiul disponibilității părților și a dispozițiilor speciale cuprinse în art.8 din Legea nr.85/2006 privitoare la procedura insolvenței. De altfel, Curtea observă din chiar conținutul contestației formulate că așa zisa greșeală materială a instanței de recurs aptă să deschidă calea contestației în anulare este în fapt o pretinsă greșeală de judecată, contestatorul afirmând că nu este de acord cu interpretările date de instanța de recurs diverselor chestiuni juridice ale cauzei.
Se poate observa, însă, că acest motiv nu poate deschide calea unei contestații în anulare fundamentată pe prevederile art.318 C.pr.civ. întrucât nu se invocă existența unei erori materiale, în înțelesul legii, ci, o greșeală de judecată care nu poate fi analizată pe calea contestației în anulare.
Adoptarea acestei soluții corespunde și jurisprudenței constante consacrată de Curtea Europeana a Drepturilor omului. Astfel, se poate observa că instanța de contencios european al drepturilor omului, în cauza M. împotriva României ( hotărârea din 29 iulie 2008), a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația si instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifica desființarea unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile. CEDO a apreciat, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri, și a securității raporturilor juridice, că este incident un caz tipic în care instanțele au doua puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea si relevanta probatoriului. Or, in absenta unor circumstanțe excepționale – situații numite de CEDO „defecte fundamentale” ale hotărârii (ex. neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich împotriva Rusiei; neparticiparea la proces a terțului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko împotriva Rusiei) – acest lucru nu justifica desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestației în anulare exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedura.
Nu poate fi deci socotită ca o eroare materială maniera în care instanța de recurs a făcut aplicarea dispozițiilor art. 138 din Legea nr.85/2006 ci aceasta se circumscrie manierei în care instanța a realizat dreptul sub aspectul interpretării și aplicării normei juridice. Or, o atare dezlegare nu mai poate fi repusă în discuție în faza contestației în anulare speciale având ca temei juridic art. 318 C.pr.civ.
Nu în ultimul rând trebuie remarcat faptul că, potrivit art. 318 C.pr.civ., contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare stric circumstanțiată la motivele expres și limitativ prevăzute de norma legală, iar eventualele căi de aplicare extensiva a motivelor de admisibilitate expres si limitativ prevăzute de lege nu pot fi în niciun fel validate, având în vedere și considerentele hotărârii CEDO amintite anterior.
Și este așa întrucât ipoteza contrară ar pune problema încălcării principiului securității juridice și a încălcării prezumției absolute a lucrului judecat. De altfel, unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate (CEDO cauza Brumărescu c. Romaniei, § 61). Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții c. Albaniei § 66).
Cât privesc celelalte motive ale contestației în anulare respectiv neanalizarea tuturor motivelor de recurs ( neindicate, însă, de către contestator), Curtea reține, analizând conținutul deciziei atacate, redată mai sus, că instanța de recurs a răspuns apărărilor formulate și a înlăturat motivat toate probele apreciate neconcludente, argumentând soluția pronunțată. Curtea reamintește că instanța de recurs, pentru a asigura respectarea exigențelor art.6 din CEDO, poate grupa motivele de recurs invocate, nefiind ținută să răspundă punctual tuturor, fiind necesar, însă, ca în analiza acestora, instanța să răspundă tuturor apărărilor și criticilor formulate, ipoteză întrunită în cauză.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 318 C.pr.civ. va respinge contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația in anulare formulată de contestatorul M. DANIREL împotriva deciziei civile nr. 5773 din 27.06.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel Cluj pe care o menține in întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. S. L. D. S. S. AL H.
GREFIER
M. N.
red.M.S/SMD
2 ex./24.09.2014
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 6856/2014. Curtea de... | Alte cereri. Decizia nr. 6866/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
